Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

PROZĂ

de

Virginia BARBU

Dulceață de trandafiri

 

Doralina locuia la parterul unui bloc de zece etaje din cartierul vecin. Stăteau oarecum aproape unul de celălalt, și totuși nu se întâlneau întâmplător.

Trecuseră zece ani de când Emil și Doralina se cunoșteau. Nu-și puseseră niciodată problema de câte ori se vedeau într-un anotimp, fiecare din ei era obișnuit cu o anumită libertate care dicta un timp comun  concentrat, rarisim. Doralina era pianistă, corepetitoare la o școală de balet, iar el era chimist, lucra în industria farmaceutică. Nu și-au făcut niciodată planuri de viitor : nici să trăiască împreună, nici să se căsătorească sau altceva. Au călătorit însă de câteva ori împreună la mare, pe litoralul românesc, și în Grecia.

Într-o duminică după-amiază, Emil a fost invitat la ea acasă. Se vizitau din când în când, mai mult vorbeau la telefon sau își trimiteau mesaje pe internet, prin poșta electronică. Ea avea o pasiune deosebită pentru trandafiri și pentru scoici, cochilii de melci, corali și tot felul de pietre marine, el spera să inventeze un parfum nemaiîntâlnit, avea o mică distilerie proprie și o colecție impresionantă de fluturi tropicali.

În acea după-masă de vară, Emil s-a pregătit din timp să-și viziteze iubita, s-a îmbăiat îndelung, s-a ferchezuit, a îmbrăcat o cămașă de in subțire, gri-alburie, imprimată cu garofițe rubinii, și-a aprins o țigară și a dat piept cu arșița zeloasă din stradă.

S-a așezat într-o stație, a fumat țigara până la jumătate și a strivit-o dintr-o mișcare rotită cu vârful bocancului. Tramvaiele erau deviate din cauza unui mare meci de fotbal pe stadionul dintre cele două cartiere bucureștene. Îndată ce a înțeles zarva din intersecția în care se afla și ambuscada automobilelor redirecționate de un agent de circulație, Emil a luat-o la pas ușor pe jos, într-un fel încântat de această plimbare neașteptată. Bucuros, chiar dacă trebuia să se aventureze singur în căldura și praful de pe drum,  proaspăt și parfumat cum era, gândindu-se că prelungirea emoției revederii va fi plăcută, și că ar putea să-i iasă în cale o florărie sau o cofetărie, de unde să-i cumpere ceva Doralinei, lucru care nu-i trecuse prin cap când plecase de-acasă.

Era în momentul în care soarele dispărea la asfințit și, foarte încet, se așternea înserarea, care accentua culorile florilor și miresmele ierburilor. Adevărat că zona în care se afla, fiind tangentă la periferie, îi amplifica senzația că făcea o călătorie în afara orașului, o excursie pe un drum de țară. Era singura prezență umană pe un trotuar larg ce mărginea, pe o parte, strada cu piatră cubică deformată, bombată spre mijloc, și, de cealaltă parte, un spațiu de construcții abandonat, un maidan pe care creșteau liber tot felul de buruieni.

Și-a întins pasul negrăbit pe drumul cu câmpul, în dreapta lui, și cerul deasupra, în care pluteau norii precum găluștile de albuș într-un lapte fierbinte, colorat cu câteva picături de rom. Se rostogoleau, peste capul lui, ca niște bulgări de vată de zahăr sau flori de bumbac, cete de păpădii ce se preschimbau în figuri bucălate și diverse botticelliene scheme onirice.

Liniștea era nefirească, își putea auzi bătăile inimii, respirația adâncă, regulată, iar când a ajuns în dreptul unei căi ferate, sentimentul de capăt de lume l-a copleșit. Niște șine de tren sufocate de buruieni tăiau maidanul din dreapta, traversau trotuarul și strada, dispărând în stânga, undeva nelămurit. Era o cale ferată veche, îngustă și ruginită, folosită încă doar pentru marfare, dar el se gândi că pe-acolo trenurile dacă trec, nu se mai întorc. Impresia asta ghimpoasă, înfiptă subversiv în inima lui ca o presimțire, era reflexul dublei senzații : de întrerupere, abandon și de nesfârșire, nelimitare. Chiar i se păru că scara asta de fier, trântită la orizontală în drumul lui, îi bara într-un fel calea.

Și-a continuat însă călătoria. Mergea, pas cu pas în înserare, atent la picioarele încălțate cu bocancii care-i dădeau o greutate, dar și o anume sprinteneală, atent la cer și la mirosuri, nu chiar ușor de detectat în încremenirea aerului cald fără adieri. Mirosea a mușețel, a coada-șoricelelui, a bălării otrăvitoare cu frunze sufocate de praf, transpirând sub o peliculă de mizerie reziduală, palpitând sub o crustă de moarte citadină.

Aproape pierduse dimensiunea timpului  și conștiința propriei persoane, când deodată s-a întrebat „ce faci ?”, ca și cum un prieten l-ar fi întrebat „ce mai faci ?” și tot prietenește și-a dat răspunsul „uite, merg și eu ca omul cu gândurile lui”, apoi a zâmbit, căci se știa fără gânduri, în afară de Doralina, care era „negândită”.

Trecând de linia ferată și de o benzinărie, a cărei construcție megalomană în pustietatea aceea îi suscită în memorie o imagine alb-negru de western, a ajuns în dreptul unei porțiuni cu iarbă verde îngrijită, un gazon neîmprejmuit în mijlocul căruia se afla instalat un mini parc-de-distracții, un bâlci cu mașinuțe electrice și leagăne zburătoare. Din stradă apăreau ca niște ciuperci cu pălării strălucitoare, multicolore, vibrând pe fundalul cerului, devenit ca o hârtie creponată albastr㠖 cenușie. Apropiindu-se pe o alee șerpuită, Emil nu a înaintat decât câțiva metri și ciupercile păreau a fi crescut imediat, așa că nu mai avansă, stătu locului, uimit că, de la distanță, se putea simți chiar acolo, sub un carusel, pradă amețelii din centrul învârtiturii de lanțuri, picioare, plete zburânde și lumini colorate.

S-a lipit din nou de drum, cu oarecare regret, până acesta îl duse la o intersecție săpată între blocuri înalte, magazine mărunte și înghesuite, gherete, tarabe, panouri publicitare și, chiar pe partea cealaltă, firma unei florării, frumos caligrafiată cu alb pe roșu : „La Căpșuna”. Traversă într-un suflet și intră în dugheană, unde-l izbi un aer minunat de seră, răcoros și fierbinte în același timp, ușor și greu ca o ninsoare caldă, în care plutea amestecul parfumurilor de trandafiri, stânjenei, garoafe și crini, aer ce conținea și un iz de pământ făinos, de calcar umed. Înainte să întrebe dacă au și căpșuni de vânzare, dintr-o mică încăpere din spate, după o perdea orientală de mărgele, apăru o tânără ochioasă, rotunjoară  ca o lună plină neagră, cu aur greu sclipind pe degete și la urechi, care spuse : „Ce să vă ofere Căpșuna?”. Emil zâmbi reținut și alese floarea al cărei parfum era cel mai puternic: luă un mare crin imperial.

Când a ajuns în fața blocului în care locuia Doralina se înnoptase pe trei sferturi, aerul devenise albastru-cenușiu, umbrele alungite ca cerneala.

Doralina era îmbrăcată cu o rochie verde de casă, din catifea subțire, mătăsoasă, cu mâneci largi de chimono și mirosea divin. A sărutat-o: era foarte dulce și lipicioasă, avea gust de trandafiri. L-a luat de o mână și l-a tras după ea în sufragerie,  aducâdu-l, cu emoție copilărească, până în fața unei mese lungi din centrul camerei, luminate difuz de un lampadar dintr-un colț. Masa era acoperită cu niște ziare și peste ele trona un munte de petale roz-liliachii, moi, parfumate, răcoroase, în care ea și-a strecurat mâna stângă, cu tot cu dreapta lui. Erau petale de trandafirași cent-feuilles, din tufele pe care ea le plantase în grădina din fața geamului cu grilaj din fier forjat. Jumătate din ele erau deja făcute dulceață. Împărțiseră și florile din lotul de anul trecut, cinci borcane îi dăduse lui, cinci își oprise ea.

Au  stins lumina, au gustat din dulceața care nu se răcise încă, au băut cafea și-au fumat pe întuneric, învăluiți de mirosul petalelor de pe masă, în a cărui combinație și-a făcut simțită prezența și otrava subversivă a crinului. Cu o mână înfășurată după talia ei caldă și lunecătoare, Emil se pregătea să-i mărturisească ceva, dar în acel moment s-au auzit câteva bubuituri în rafale, două-trei salve de foc ce vesteau victoria echipei românești asupra cine știe cui, în meciul care tocmai se încheiase pe stadionul dintre cele două cartiere bucureștene. „Vino să vedem focurile de artificii !“, i-a spus ea, luîndu-și crinul ca pe un sceptru și ieșind din casă. Au urcat cu liftul până la ultimul etaj și s-au strecurat, pe o scăriță îngustă din fier, până pe acoperișul blocului.

Pentru Emil focurile de artificii au fost una dintre cele mai depline bucurii pe care le putea trăi, fiindcă nu le putea despărți, pe de-o parte, de fastul muzicii baroce, pe care-i plăcea s-o asculte ore-n șir când contempla colecția de fluturi, și, pe de altă parte, nu le putea despărți de una dintre primele întâlniri cu Doralina, și de toate celelalte care au urmat.

Împreună au privit florile mari din picături de stele multicolore, până la cele din urmă, roșii și verzi, ca niște păpădii gigantice. Se spulberau, una câte una, pe un cer de oglindă neagră, în locul lor rămânând un fir subțirel de abur cenușiu, derapat în cercuri aproape invizibile, care abia le mai aminteau siluetele.