Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

PROZĂ

de

Varga GÁBOR

Coucher du soleil à Genève

 

De câteva săptămâni—luni încoace, câteodată chiar în condiții din cele mai inedite (zbor îndepărtat cu avionul, conferință internațională prelungită până-n noapte, melancolia bucureșteană de după telejurnale etc.), din când în când, o ciudată secvență de melodie începe să se presare în urechea ta, o combinație de sunete formată din câteva acorduri care, însă, apărând din subconștient, făcând un ecou din ce în ce mai ritmic, se instalează din ce în ce mai bine sub timpanul tău, își face locul său într-un mod din ce în ce mai agresiv în lumea neuronilor tăi, supunând auzul tău, eul tău, întreaga ta gândire. Nu ai scăpare în fața ei: vrei nu vrei, te obligă la reflecție.

„Do-re-mi-mi/fa-mi-re-re/do-re-mi-mi/fa-mi-re” sună această melodie tradusă în limba notelor muzicale — de altfel imnul festivităților „l'Escalade”, ce comemorează acel asediu de acum patru sute de ani —, dar de câte ori conștientizezi ceea ce se rostogolește de fapt în urechea ta, ori de câte ori ți se deschid domeniile cunoașterii în fața insitenței subconștientului, în gândul tău te regăsești din nou pe promenada „Quai du Mont Blanc” pe scările din beton „Paquis-Plage”, sau în fața statuilor „Mon Repos”; iarăși oferi mâncare din mâna ta cerșetoarelor lebede, admiri piscurile acoperite cu zăpadă ale Alpilor, conturul schimbător al jetului uriaș propulsat din mijlocul lacului, asculți clopotul catedralei „Saint Pierre”, foșnetul melancolic al anticariatelor, Babilonul lingvistic al celor care se plimbă în jurul tău, și între timp realizezi, constați cu toate simțurile tale că, din nou, cine știe a câta oară în decursul ultimilor ani, „încet și pe neașteptate” te îmbrățișează iarăși.

Imensitatea. Te îmbrățișează, se lipește de tine, îți zburlește părul — deodată uiți de trecerea timpului! —, mângâindu-ți tâmpla, îți anihilează sfâșierea durerii capului tău, risipește ceața serii din privirea ta, îți anulează ridurile și îți colorează firele cărunte din barbă, șoptindu-ți totodată în ureche mesajul incontestabil al Permanenței: „Pour l'eternité!”...

În acest oraș nu poți să nu fii romantic. Fie călătorul care a rătăcit aici oricât de indiferent, oricât de plictisit, plimbându-se pe aceste străzi și prin aceste piețe, vrea-nu vrea, mai devreme sau mai târziu cu siguranță va fi atins de vraja timpului. Aici pașii vizitatorului ocazional se poticnesc în cele mai felurite inscripții, statui publice, plăci comemorative. În inima orașului vechi, în „Place du Bourg-de-Four” privirea ți se oprește pe plăcile comemorative ale lui Liszt Ferenc și Eugene Sue. Pe „Grand-Rue” o inscripție de pe o casă medievală ne amintește că aici s-a născut la 28 iunie 1712 Jean Jaques Rousseau — ca , la o distanță de doar câteva sute de metri mai încolo, în mijlocul Rhone-ului, pe fosta „Ile des Barques”, sub ocrotirea statuii de bronz a „cetățeanului genevez” păsări obosite și îndrăgostiți fără vârstă să savureze și astăzi protecția tandră a naturii... Dar te poți întâlni de asemenea cu numele lui Goethe și Byron, Madame de Stael și Victor Hugo, Balzac și Dostoievski, la fel cum îți răsare de pe zidurile „Cité” și placa comemorativă a lui George Eliot, Agripa D'Aaubigné, Albert Gallantine sau a lui Eduard Dayous. Aici a scris timp de 25 de ani, în castelul Délices de la marginea orașului, fulminantele sale epistole anticlericale excomunicatul Voltaire, și tot aici a compus Walkyria sa cutremurătoare Richard Wagner. Aici au primit azil Garibaldi și Mazzini, Engels și Herzen, iar într-o căsuță de lemn de pe margine lacului Leman, prezentată astăzi ca o senzație turistică, a visat timp de 9 ani un emigrant rus cu nume de Vladimir Ulianov despre posibilitatea că poate o să răsară și pentru el odată soarele la Est.

Aici poți să admiri statuia lui Henry Moore în fața „Musées d'art et d'historie”, pe când vestita operă a lui Henry Schawartz, Băiatul cu calul, la capătul „Quai de Wilson” încetinește pasul celor care se plimbă pe malul lacului. Statuia filiformă Dame Clémentine la fel îți atrage privirea în plin centrul orașului vechi, cum ai ocazia să saluți și figura de bronz cu pălărie poate prea stilizată a lui Sisi (iertare, „Elisabeth, imperatrice d'Autriche, reine de Hongreie”). (Oare ce a motivat gestul irațional al tânărului anarhist Luigi Lucheni în acea zi de toamnă? Ce a vrut să demonstreze prin sacrificarea acestei singuratice, fără gardă personală? Aceea „revoluție a maselor? a lui Ortega? Ura elementară a celor condamnați la sărăcie? Victoria inevitabilă a instinctului în fața lumii raționale? — am reflectat asupra acestor lucruri nu o dată în acest loc, recent chiar în fața plăcuței de bronz care marca locul exact al asasinatului: „Ici fut assassinée le 10 septembre 1898 S.M. Elisabeth, Impérartice d'Austriche”, când lumea din jurul meu, pregătindu-se pentru întâlnirea celor din G 8 de la Evian, chiar a început să monteze placajele de protecție de lemn la vitrinele și intrările de la parterul hotelurilor Noga Hilton, President Wilson, HSBC Republic. Se pare că ura eternă se reproduce...).

Aici, între zidurile „Petit Palais”, ești salutat de picturile lui Renoir și Picasso, pe când în Muzeul de Arte, văzând colecția particulară a baroanei Maurice Rotschild (de altfel, donația generoasă a ginerului, baronul Edmond Rotschild), rămâi uimit. Plimbându-te spre Grădina Botanică, la fiecare pas ești oprit de statui, una mai frumoasă ca alta. Mesajul uneie dintre ele, instalată în Centrul William Rappard, cu titlul sugestiv de „L'Effort humain” chiar te îndeamnă la reflecție. Iar când ți se înșiră proprietarii vilelor din jurul lacului, rămâi amețit: Josephine și Eisenhower, Bartholini și Aga Khan, Diodati și Woodrow Wilson, Iord Byron și Henry Dunant sunt doar câteva nume dintre celebritățile care au petrecut timp mai îndelungat aici.

Cine a ajuns o dată aici, mereu a revenit. Este ceva special în acest loc care atrage lumea și din țările cele mai îndepărtate. Ceva ce nu se mai găsește nicăieri și pentru care, cel care a nimerit o dată aici, poartă întotdeauna dorul revenirii.

Drept exemplu este atmosfera acestor străduțe străvechi! Acel labirint unic al scărilor, bifurcațiilor, porților, arcadelor, curților, în care — mai ales în vremea apusului de soare — așa de ușor te poți rătăci! Multitudinea caselor de locuit medievale, cu câte 4-5 etaje, printre care plimbându-te ești prins deodată de un sentiment ciudat, nicidecum întâlnit, de antemporalitate. Parcă ai mai fi trecut vreodată pe aici, acum 300-400 de ani!... Pră te-ai mai întâlnit cândva, undeva cu aceste imagini. Aspectul ferestrelor cu  flori din „Place du Bourg-de Four”, căscatul mortierelor de bronz înnegrite sub arcadele de la „Ancien Arsenal”, culoarea gri a pietrelor de macadam, aplicate cu precizie geometrică pe „Grand Rue” sau pe „Rampe de la Treille” , foșnetul chemător al țâșnitorilor de la fântânile de marmură de pe „Rue du Perron” sau „Place Trois Perdrix”, iar pe deasupra pretutindeni multitudinea de drapele geneveze și elvețiene, amestecând maiestos culorile roșu-galben-alb-negru – pe toate acestea parcă le-ai mai văzut vreodată. Aceste imagini niciodată văzute le cunoști de undeva! La fel îți aparțin ca și alunița de pe obrazul tău, trăiești împreună cu ele o veșnicie...

Poate tocmai din această cauză, păstrarea tradițiilor are un rol sporit aici! Spiritul locului te urmărește din plin în această localitate!... Oricine, căruia i s-a dat ocazia să fie acolo în vâltoarea festivităților comemorative „l'Escalade” (rememorează evenimentele asediului, sau mai bine zis ale revoltei populare declanșate împotriva asediatorilor din 1602), care a putut să fie prezent în mijlocul înghesuielii din „Cour Saint-Pierre”, „Place Molard” sau chiar din fața Primăriei, s-a putut convinge că amintirea secolului al XVI-XVII-lea este păstrată vie printre aceste ziduri. Urmărind defilarea toboșarilor, artileriștilor, mușchetarilor sau chiar a cavaleriei, ascultând apelul de odinioară al conducerii orașului, gustând vinul, amabil oferit de geneveze îmbrăcate în costum de epocă, privind mulțimea de mii de localnice ce poartă cu mândrie rochiile stră-străbunicilor, orice muritor de rând se poate convinge, că ceea ce vede, nu este o simplă manifestație — spectacol de interes turistic. Deoarece aici Timpul trăit te salută nu numai din colțare, porți, bolte, dar și din privirea oamenilor. Cel care trăiește aici este perfect conștient de felul moștenirii sale... Precum și expoziția permanentă din casa de locuit „Maison Tavel”, multitudinea obiectelor de uz casnic ce urmăresc istoria semimilenară a familiilor Tavel-Calandrini-Rieu- Audeoud demonstrează cât se poate de elocvent că aici cu secole în urmă era viață și nu oarecare viață civică!... Acesta este de fapt adevăratul secret al Genevei...

Cum  nu poți uita niciodat㠗 dar nici nu vrei de fapt — acea liniște care deodată te învăluie... Dacă cu câteva minute mai înainte îți urmai drumul pe marginea uneia din cele mai importante artere rutiere ale Elveției, ocolind cele mai felurite mașini de marcă parcate la marginea șoselei, urmărind bicicliștii care te claxonează și pe motocicliștii care te depășeau cu un vuiet înspăimântător, după o deviație de obicei de 3-4 minute, ajungând la capătul minusculei faleze, ai senzația că timpul s-a oprit în jurul tău. Că ai ajuns într-o lume totalmente diferită. Parcă tot ce ai văzut până acum a ajuns la o distanță indescriptibilă! Poate din cauza protecției fonice a spațiilor verzi de la marginea drumului, poate din cauza așezării potrivite a micuțului restaurant de var㠄Le Reporsoir”. Cert este doar faptul că în locul circulației pulsatoare din „Rue de Lausanne” s-a făcut deodată liniște în jurul tău, o liniște indescriptibil de adâncă, adâncă precum timpul. Practic, singura formă de sunet care ajunge la ureche este a rațelor sălbatice care se înbăiau nestingherit. Lângă tine, în portul minuscul câteva bărci ancorate — Master Craft și alte mărci notorii —, lângă debarcader, în zona amenajată pentru ștrandul liber, un uriaș covor artificial de culoare verde: nu cumva vreo piatră de la mal să rănească piciorul vreunui amator de înot la intrarea în apă... În spatele tău, pe iarba proaspăt tunsă câteva dame de vârstă medie aproape dezbrăcate: profitorii puterii blânde a razei de soare de toamnă...

Și între timp în fața ta una din cele mai frumoase panorame a globului pământesc, unul din cele mai mari lacuri glaciare ale Alpilor, cu imensitatea sa de culoare verde-turqoise, cu suprafața ici-colo dantelată de valuri mărunte, la care se adaugă ocazional și câte o pânză îndepărtat㠗 dincolo, încă bine vizibil, dealul verde intens al lui Cologny cu peticele mărunte ale vilelor, ca peste el, din depărtări, de la marginea orizontului îndepărtat să urmărească măreț efemeritatea lumii cotidiene enigmaticul munte alb, însuși Mont Blanc-ul. Cupola caracteristică a masivului central, împreună cu piscurile sale laterale, cu „Dome du Gouter”, cu „Aiquille du Midi”, cu „Aiquile de Chamonix” ce răsar ca o pânză albă pe cerul de la sfârșitul lunii septembrie, amintind cât-de-cât spectatorului ocazional că pe lângă scara lumii cotidiene mai există o altă scară, o altă dimensiune. O regiune, unde materialismul mărunt se închină în fața măreției spiritului.

Sosesc vapoare, rutele obinuite de Geneva-Versoix-Nyon-Yvoire, respectiv Montrex — Lausanne — Geneva, unele chiar ajung la vârsta lui Mathusalem și totuși plimbă zi de zi armata turiștilor. Vocea îndepărtată a trompetelor marchează recepționarea reciprocă a întâlnirii.

În rest e tăcere imensă, adâncă, maiestoasă. Tăcere care acoperă orice vanitate, orice invidie, orice chițibușărie. Tăcere în care nu se poate, dar nu mai ai voie să deschizi gura. Tăcere, în care încerci să-ți ții respirația. Singurul sunet pe care îl poți auzi este bătaia inimii.

Și cu toate acestea, acest oraș este totodată și locul de desfășurare a întâlnirilor internaționale, a tratativelor diplomatice, a partidelor de șah politic de anvergură mondială. În această privință, afirmația lui Talleyrand datată acum aproape 200 de ani, în timpul Congresului de la Viena, conform căruia: „Lumea este compusă din 5 părți: Europa, Asia, America, Africa și...Geneva”, este perfect valabilă și astăzi. Aici a fondat elvețianul Henry Dunant Crucea Roșie Internațională (și astăzi tot aici își are cartierul general), cum și președintele american Woodrow Wilson a întemeiat aici în 1919 în hotelul de pe malul lacului, ce astăzi îi poartă numele, Uniunea Națiunilor — uniune a căror palate spațioase, ulterior construite găzduiesc diferite comisii ale ONU (aici am trecut prima dată prin botezul de foc, în noiembrie 1998, în urma unei invitații primite de la Comisia Economică. Acel iad nu o să-l uit niciodată).

Aici este sediul Organizației Mondiale a Sănătății, al Organizației Mondiale a Meteorologiei, al Organizației Mondiale a Comerțului, aici își au reședința Comisarii Generali ONU pe probleme de refugiați, respectiv pe problemele drepturilor omului, aici este Cartierul General al Uniunii Interparlamentare și al Uniunii de Telecomunicații Internaționale. Dacă cumva muritorul de rând ce a rătăcit pe aici are norocul să-și potolească setea de cofeină la etajul 13 al Palatului de Sticlă ce aparține Organizației Mondiale de Proprietate Intelectuală (calitatea nectarului negru, ce iese din automate, este excelentă) rămâne șocat nu numai din cauza panoramei divine, dar și datorită multitudinii organizațiilor internaționale cu renume ce își au sediile în jur, în palate din ce în ce mai importante.

Aici hotelurile funcționează întotdeauna la capacitate maximă: aici întâlnirile au întotdeauna succes, aproape nu există o săptămână, în care vreo organizație internaționale să nu aibă pe ordinea de zi vreo sindrofie de mai mare avengură, întâlnire regională, conferință diplomatică. Nu mai vorbim de întâlnirile zilnice ale specialiștilor, convorbiri de cooperare interguvernamentală, clarificări în cerc restrâns etc... La armata diplomaților de carieră acreditați aici zilnic sosesc din toate colțurile lumii grupe de sprijin de cele mai felurite vârste și culori: secretari de stat, miniștri, șefi de compartimente, directori generali — înconjurați de o escortă numeroasă de la caz la caz. Cu ceata lor plimbătoare pe Route de Ferney, plină de importanță, câteodată ai putea stăvili chiar și Rhone-ul.

În această lume aparte întotdeauna se întâmplă ceva. Ori vreuna din misiunile permanente oferă vreo recepție cu ocazia zilei naționale a țării respective, a vreunei aniversări mai importante sau chiar a vreunei vizite a șefului său de stat sau de guvern; ori la vreuna din organizațiile internaționale sunt organizate zile speciale ale Africii/Americii Latine sau Asiei Sud-Estice, sunt date în folosință aripi noi de clădiri, sunt inaugurate fel de fel de plăci comemorative, statui donate etc. Industria internațională a ambițiilor și a orgoliilor funcționează aici cu o eficiență maximă.

Senzația cea mai puternică, cea mai impresionantă este totuși legată de acel „Jet”, de fântâna artificială din mijlocul lacului. De acea imensă coloană de apă, care în decursul timpului a devenit emblema metropolei moderne, și a cărei fotografiere este datoria de onoare a oricărui turist care a ajuns aici. Și pe care de altfel și tu ai admirat-o nu o dată, ba chiar s-a întâmplat ca ajungând aproape de ea te-ai și udat bine de tot din cauza capriciului vântului care tocmai și-a schimbat direcția. De la bun început ai catalogat-o drept o excelentă atracție turistică... Totuși atunci a devenit ceva de neuitat pentru tine, atunci s-a întipărit definitiv și irevocabil în lumea amintirilor tale, când pe neașteptate te-ai întâlnit cu ea, în acea seară, în bezna aceea totală. Nu ai să afli probabil niciodată de ce a fost luat curentul pe promenada „Jardin Anglais”, de ce era nevoie să te balansezi, ca un chior, în direcția podului Mont Blanc, ghidându-ți pasul doar după luminile îndepărtate ale hotelurilor. Deja ai început să intri în panică și să te culpabilizei pentru că nu ai rămas acasă, în siguranța camerei tale de la hotel, ai intrat din ce în ce mai mult sub incidența bolii tale ereditare binecunoscute de orbire a lupului, din ce în ce mai des trebuia să rostești rușinosul „Sorry”, după ce te-ai lovit de cineva care venea din față. Te simțeai din ce în ce mai prost, situația începea să devină din ce în ce mai fără speranță, de nu ți-ar fi fost rușine, nu ai fi avut o reținere interioară, că totuși este deplorabil la această vârstă să ceri sprijinul altora, ai fi strigat după ajutor — când deodată, prin surprindere, de la o clipă la alta s-a înfățișat o lumină stranie deasupra ta: un izvor ceresc ce cobora printr-o șuvită subțire pe pământ. Un spectacol de o frumusețe extraterestră! Un mesaj univoc din lumea cealaltă pentru toți disperații și neîncrezătorii tuturor timpurilor: „Post tenebras lux!” După beznă întotdeauna urmează-Lumina!..

Acest oraș în primul și în primul rând este totuși citadela Reformei, cel puțin pentru noi, protestanții de pe cele cinci continente ale globului pământesc. Și nu numai datorită faptului că acest orășel de atunci, cu abia zece mii de locuitori, reședință episcopală de Savoya prin decizia Consiliului General din data de 25 mai 1536, luată la propunerea predicatorului de atunci, Guillaume Farel, s-a angajat c㠄de acum încolo vom trăi după legea evangheliei și vorbele Domnului, punând capăt oricăror abuzuri papale” și astfel, prin această abordare a reînnoirii religioase, deodată Geneva a ajuns în vâltoarea principală a dezvoltării intelectuale europene (precum este remarcat și pe placa memorială aflată sub boltele gotice ale Saint Pierre-ului, chiar lângă intrare), dar-mai-ales- pentru faptul cî începând din August 1536, timp de 28 de ani — cu excepția unui exil de 3 ani de la Strasbourg — aici a trăit și a creat, a organizat și a polemizat autorul operei „Instituția Christianae religionis” Sistemul Credinței Creștine), una dintre cele mai importante personalități ale procesului de reînnoire a credinței: Jean Calvin. Pe care noi ungurii — probabil deloc întâmplător — l-am rebotezat în Kálvin János.

Deși în cimitir nimic nu-i păstrează amintirea — după moartea sa, conform ultimei sale dorințe, a fost înmormântat într-o groapă anonimă, fără nici o piatră de mormânt — totuși, o inscripție modestă lângă un scaun simplu, înnegrit de timp, dintr-un colț de la Saint-Pierre- „Chaise de Calvin” — ne amintește de persoana care ținea odinioară slujbele aici. Cum de asemenea în piața mică de lângă catedrală, la o distanță de doar douăzeci — douăzeci și cinci de metri, o altă inscripție așezată pe poarta unei clădiri mai modeste, de dimensiuni mai umane — „Auditoire de Calvin” — ne amintește de una din instituțiile bisericești cele mai controversate ale vremii, Consistoriul. Nemaivorbind de strada care ne-a adus aici, pe care posterioritatea bineînțeles a denumit-o Rue Jean Calvin.

Despre vremea lui Calvin de la Geneva au fost scrise biblioteci întregi. De la Byron până la Honoré de Balzac, de la Ștefan Zweig până la Aldous Huxley, multe dintre somitățile literaturii universale au încercat să dezlege secretele acestui revoluționar medieval (deoarece chiar asta a fost): motivațiile sufletești ale reînnoirii confesionale, cauzele sociale, istorico-spirituale și nu în ultimul rând al vieții particulare care ar putea motiva edificiul său bisericesc. Mulți sunt cei care zăresc în Noul Ierulasim condus de Calvin exemplul timpuriu al intoleranței confersionale, iar persoana lui este identificată cu personalitatea tiranului atotputernic, a celor care au fost mai târziu Robespierre, Hitler sau Stalin. Alții — de exemplu Alistar E. Mc Grath — definesc drept o greșeală fatală această întreagă campanie, creația de fantezie scriitoricească dornică să se opună cumva totalitarismului, argumentând puternic și asupra realității că pe vremea respectivă Calvin nu avea nici o influență asupra deciziilor Consiliului Orășenesc, nici măcar nu a fost cetățean genevez, ca atare nici măcar drept de vot nu avea, precum și asupra faptului că în anii consemnați în Geneva, nu a fost nici o execuție publică în afară de cazul lui Michael Servet (al cărui deznodământ se datorește perianiștilor ostili părerilor calviniste.)

Unii cinstesc în persoana sa personalitatea intelectualului permanent nemulțumit, eternul căutător al perfecțiunii, pe când alții zăresc în creația sa prototipul pietrificării doctrinare ce refuză cu cea mai mare fermitate orice îndoială, orice negație...

(Nu știu cine ar putea formula o părere decisivă astăzi!? Cine ar îndrăzni să judece asupra operei lui Calvin!? Subsemnatul recunoaște sincer, nu are curajul să o facă! Nu are nici postura, nici pregătirea pentru acest act. Nemaivorbind de lipsa informațiilor teologice și filozofice absolut necesare! Poate câteodată răsare în memoria sa câte o secvență din vestita regie clujeană a lui Harag Győrgy, câteva momente memorabile ale încleștărilor catarctice dintre Calvin și Servet. Poate că în realitatea vieții nu s-a întâmplat așa, poate s-a întâmplat tocmai invers — ceea ce însă nu diminuează cu nimic genialitatea și eterna actualitate a piesei lui Sütő András...).

Aici, la începutul fiecărei slujbe de duminică rămâi încremenit de sunetul clopotelor, de înspăimântătoarea avalanșă fonică ce trece și prin pereți, de orgia de su­nete ce-ți îngheață nervii de la un moment la altul. După ce te-ai așezat în ultimul rând — venind până aici pe ”Rue de Calvin” într-o ploaie mocănească, sub protecția unei umbrele ocrotitoare — evitând orice ieșire din comun și răsfoiești colecția de cântece ce ți-a fost înmânată la intrare, auzind glasul răsunător al clopotelor, deodată constați că aerul începe să vibreze în jurul tău, ți se usucă gâtul, ți se oprește respirația, te trec fiori și începi să percepi prin toți neuronii tăi, prin toate fărâmele conștiinței tale că asiști la înfățișarea Timpului, că treci printr-o metamorfoză ciudată, inexplicabilă, că în sufletul tău se produce o transformare unică, neîntâlnită în lumea cotidiană.

Iar când deasupra ta răsună deodată instrumentul instrumentelor, evocând — plângând — vechile cântece bisericești atât de dragi ale copilăriei tale îndepărtate, psalmii miraculoși ai lui Theodore Beza, atunci, în ciuda tuturor încercărilor de autostăpânire, de ținere sub control a sentimentelor, te subjugă Trecutul, te sugrumă plânsul, ești inundat de lacrimi... „Puisqu'en toi tout c'est lumiére/Viens disoper notre noit” răsună cântecul în jurul tău, varianta franceză a „Post tenebras lux” și deodată dai uitării tot ce te-a apăsta și te-a obosit, ce te-a apăsat și te-a atras în noroi. Deodată totul încetează, ceea ce îți amintește de mizeria miercurilor monotone, doar cântecul, cântecul se înalță departe sub boltele medievale, puritatea de odinioară a adolescenței tale îți îmbibă din nou sufletul, „inima-mi ridic la tine/ și doar în tine am încredere/ Domnul meu” cânți în limba ta maternă (cânți?, urli din toate puterile!) — ca deodată să se întunece totul, să se liniștească totul, și în afară de razele difuze care trec prin vitraliile altarului de odinioară doar locul predicii să rămână iluminat și să răsune, prin glasul predicatorului William McConnish sau a lui Vincent Schimidt, mesajul de duminică. Comunicarea mistică de la suflet la suflet, dicția umană neînlocuibilă. Mitul cuvântului rostit. Transcedența transmiterii de gânduri transformate în propoziții și fraze. Magia sunetului viu, care nu poate fi înlocuit niciodată niciunde. Care nu poate fi surclasată cu nici un efect de imagine. Și care de fiecare dată este unică și irepetabilă. Deoarece „la început era Cuvântul...”

Și, în final, iată-ne în fața vestitului Monument Internațional al Reformei de la Geneva, al acestui ansamblu monumental de sculptură și de basorelief ridicat cu ocazia împlinirii a patru sute de ani de la nașterea lui Calvin — la a cărui ridicare (așa cum ai putut afla dintr-o broșură engleză/ franceză cumpărată de la Saint Pierre) prin subscripție publică reformații maghiari au contribuit în aceeași măsură ca și cei elvețieni, inițiatorii proiectului. Acest loc solemn, dar totodată și șocant al istoriei confesionale, lung de exact o sută de metri, confecționat din piatră de Burgundia, proiectat de arhitecții Alphonse Lavarriere și Jean Toilleus din Lausanne și executat de sculptorii parizieni Paul Landowski și Henri Bouchard, unde părinții genevezi ai reformei: Farel, Calvin, Béza și Knox parcă ies din zidul de piatră, iar la stânga și la dreapta lor se înfățișeaz㠄locotenenții” noii confesii: Wilhelm de Orania, Wilhelm de Brandenburg, Gaspard de Caligny, Oliver Cromwell și — nu în ultimul rând — principele Transilvaniei, Ștefan Bocskay.

Un om cât-de-cât inițiat în istoria culturii universale nu poate să se oprească impasibil în fața acestui grupaj de statui. Este o senzație impresionantă, o plimbare pe lumină printre cele două dale uriașe de piatră ce poartă numele lu Martin Luther și al lui Ulrich Zwingli, cu oprire inevitabilă în fața oricărui bazorelief, sau a oricărei inscripții — printre care și în fața textului rostit de principele Ștefan Bocskay la Dieta de la Kassa din data de 13 decembrie 1606: „Sacra Caesarea Reqiaqve Maiestas omnes et singvlas et ordines regni in sva religione et confessione nvsqvam et neqvaqvam tvbabit nec, per alias tvrbabit nec, per alias tvrbari et impediri sinet. Vervum omnibvs praedictis statibvs liber religionis ipsorvm vsvs et exercitivm permittetvr” —, dar și mai impresionant este să faci această plimbare seara, după lăsarea întunericului, când cei patru fondatori principali, Calvin ținând Biblia deschisă în mâna sa, dar și ceilalți trei, cu un sfert de pas în urmă, Farel, Beza și Knox, ca și patru moșnegi uriași, chiar că dau impresia că acum au ieșit din zidul istoriei. Fața lor e sobră, privirea pârjolitoare, ținuta hotărâtă, iar buzele lor cât pe-aci să vorbească.

Nu poți să treci pur și simplu prin fața lor. În primul rând nu poți să nu te uiți la ei, să nu încerci să descifrezi mesajele lor adresate ție personal. Oricât ai dori, nu poți scăpa de influența lor, nu poți să nu intri în discuție cu ei, să nu împărtășești cu înfățișarea lor cioplită în piatră dilemele, necazurile tale cotidiene. Nu poți să nu încerci să intri în dialog cu privirile lor. Chiar dacă răspunsul lor — internet — nu poate fi altceva decât tăcerea.

Da, nea Jean, ne aflăm deja și noi în fața instanței numită Istorie. Aducem cu noi toate necazurile secolului care tocmai a trecut, speranțele noastre de atâtea și atâtea ori înnăbușite în plângere, anii noștri acriți atât de des. Aducem din îndepărtare confesiunea zilnică a rugăciunii „De la începutul începuturilor, Doamne, în tine am avut încredere”, aducem cântarea eternă a Muntelui Sion, cântecul predicatorilor deportați. Aducem mesajul bisericii reformate din Cluj, forfota Liceului Bethlen de la Aiud, liniștea cimitirului Hasengart. Aducem Biblia și Disputa de la Oradea, limba lui Károly Gáspár și cântecul lui Szenczi Molnár Albert. Aducem enciclopedia lui Apáczai Csere János, pe medicul cugetător Pápai Páriz Ferenc și pe tipograful Misztótfalusi Kis Miklós. Aducem diplomele noastre de confirmare, fotografiile noastre de botez. Aducem perseverența bisericilor sălăjene văruite în alb, exemplul Joboc-ului și al Ilien-ului, testamentul și astăzi valabil al lui Gabriel Bethlen: „Si Deus cum nobis, qui contra nos?”

Nu, nea Jean, nu suntem deloc perfecți! Suntem plini de orgolii și de veleități, cu mii de vicii și de compromisuri. Ne împiedicăm de mii de ori și de mii de ori și păcătuim. Învățăturile tale predate în Instituție nu le-am respectat nici noi. Deoarece în primul și în primul rând suntem ființe umane. Ființe cu doruri și instincte, cu vise și speranțe. Cu nimic mai buni sau mai răi decât contemporanii tăi. Avem în spinarea noastră tot ce ne-a încărcat timpul și destinul.

Probabil de aceea te uiți la noi cu această severitate.

Dar spune-mi, nea Jeane, am putea fi altfel?

Lângă Parcul „Mon — Repos”, doar la câțiva pași de promenada permanent ticsită de turiști de pe malul Lacului Leman, pe fațada restaurantului Perle-du-Lac, chiar deasupra pânzei de protecție, este o inscripție incitantă: „Heureux celui qui sur ces bords peut longtemps se reposer”/Heureux celui qui les revoit s'il a du les quitter”. Fericit este omul care a reușit să se odihnească aici.

Fericit este cel care a reușit să găsească drumul de revenire.

Geneva te așteaptă înapoi...