Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

PROZĂ

de

Ștefan JURCĂ

Troianul

 

Ne-am gândit ce o fi cu tine de scrii numai de rău, ne este greu să pricepem ce-i fi vrând să fii tu pe lumea asta mare și plină de nimic de nu-ți place, chiar nimic nu-ți place, așa am înțeles din elucubrațiile pe care le așterni pe hârtie și ăia, mai marii , ți le publică una, două, ba îți mai alătură și un desen lângă numele tău, care nici nu seamănă cu tine. Poate că îi fi arătat tu vreodată așa dar eu de când te știu ai fost tot nemulțumit de lumea asta mare și plină de nimic. Că nici noi nu mai înțelegem  ce-i cu tine că doar nu-i fi vrând să ajungi mai mare decât Mihai Beniuc  că despre el cine mai vorbește, numai noi, cei ce l-am știut pe frate-său și pe soră-sa, cu mărul lui roșu de lângă drum că nici poemul nu-i chiar așa de original că l-a imitat pe Ovidiu cu nucul lui, poate că el pe acolo, pe unde o fi, prin lumea cealaltă, râde de voi cum vă chinuiți să fiți ca el, că nici măcar aici, la noi, nu are o stradă care să-i poarte  numele, ce să mai zic de o statuie ? Pe monumentul de marmură din parcul nou sunt patru versuri scrise de el pe o parte și de Victor Tulbure pe cealaltă. El a fost academician și nu trichi – flichi ca tine. Ți-am spus și atunci când te-au „țîpat” afară de la „politecnic㔠că te-ai luat în gură cu ăia de pe acolo, să-ți vezi de treabă că de ăștia nu scapi. Adă-ți aminte de vărul Cioaca de la Laz ce-o fost în temniță cu Coposu, că ce-o ajuns? Nimeni pe lume, nimeni în drum ca Vida Gheza. Așa că, dragă vere, lasă-te de apucăturile astea și vezi-ți de serviciu. Bine că ai început să mergi la sfânta biserică. Ai grijă de prunci, de nevastă și de sănătate, că-i mai bună decât toate.

Te-am știut tot încruntat de parcă tu ai inventat lupta de clasă din perioada de tranziție, tot cu capu-n carte ai fost, asta-i drept că tu știi multă carte dar vezi că nu-ți folosește la nimic. Că spune și sfânta scriptură că nimic nu-i nou supt soare. Ori ce-i fi vrând tu să mergi pe lună ca americanii, ori să te iei de Hussein și de poporul său ? Cel mai bine este ca omul să stea la căsuca lui să-și vadă de treburile lui și, doamne iartă-mă, Antonescu ce mare om a fost și drept și l-au împușcat ca pe un câine ,să nu zic de bîlbîitul de Hîrîilă, că Antonescu măcar a fost la noi prin Zarand și-o luptat  pentru țară și nimeni nu-l bagă în seamă după moarte. Și nu uita că fericirea-i aici pe pământ și nu în lumea cealaltă unde nu ajunge numai sufletul omului , că trupul putrezește și-l mănâncă viermii.

Colegul tău Loțâcă iar a ajuns șef de ocol și și-a terminat vila la Moneasa , are și gater la Tuhani, e privatizat și are și serviciu că ei între ei se spală unul pe altul și scapă, dar voi, cu literatura, vă mâncați între voi ca cânii pentru o coajă de pită. Că vezi tu, cum am mai zis – viața nu-i chiar așa de amară dacă știi să te învârtești cum bate vântul, e drept că trebuie să ai și o țâră de noroc, dar toate de la bunul Dumnezeu sunt lăsate pe pământ.

Luna trecută s-a sfințit biserica după ce au renovat-o. O venit preasfințitul și prefectul de la Arad, a stat în strană lângă vecinul Căciuț, avea o gentuță la el, a pus-o pe strană iar vecinul s-a tot uitat la geanta lui strălucitoare în lumina candelabrului, că de când n-ai fost tu acasă avem candelabru în biserică și preot nou. Atunci prefectul și-a luat gentuța și a mutat-o mai către altar, nu care cumva vecinul să i-o fure. Doamne feri, chiar în sfânta biserică, ce-o fi crezut că suntem neam de hoți ? Că noi ne tragem din daci mai mult decât din romani și suntem aici de sute de ani. E drept că suntem cam puțini că toți aproape au plecat din sat și ne-au năpădit veniturile la care nu le place lucrul. Așa că acum avem o bisericuță ca o bijuterie, am spălat țigla, s-au înlocuit ferestrele, în podul corului, în scoruș, s-a înlocuit podeaua. Iată că are deja 90 de ani, că a fost construită în anul 1912 cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Primul preot s-a numit  Petru, ca la Roma, apoi a urmat Petruț, deși nu ținem de Roma pentru că azi am fi fost catolici cu frontiera catolică aici aproape. De fapt satul are o istorie a lui și nimeni n-a scris-o vreodată. Tot încearcă un basarabean, pripășit pe la noi, dar nimeni nu-l crede că el nu-i cu rădăcina înfiptă adânc în țărâna noastră. Ar cam trebuie tu să încerci să faci ceva pentru sătucul acesta că n-are decât o sută și ceva de numere de casă și marea majoritate sunt ocupate prin mila sătenilor, cum am zis, de venituri care nu au o credință clară și nu sunt după canoanele noastre.

A venit odată o poruncă de la București de a adunat din biserică toate documentele și le-a trimis nu știu unde. Unele erau scrise pe limba ungurească iar altele, cărțile din strana bisericii, erau scrise în chirilice pe care puțini le pricepem. Au aruncat în curtea bisericii o seamă de acte și lucruri de-acolo, că știi cum este, după un anumit număr de ani, treburile se schimbă și nu este plăcut să tot dai cu nasul de ele, apoi au venit „tovărășirile”, „colectivizarea”, plecarea copiilor la școli. E o întreagă istorie în capul meu dar n-am cui s-o spun că vezi tu, nu vrei să scrii numai elucubrații de-ale tale, de asta nu te citește nimeni. Că și poetul, de care am zis, nu prea era băgat în seamă dar s-a dat cu puterea că nu poți să te piși contra vântului. A mai fost un poet la Bezna dar nu se prea vorbește despre el că nu știu ce politică a făcut ori l-au băgat  ei în politică. Satul nostru a fost sat de frunte în comună, dealurile noastre au dat și patru vagoane de grâu de azi te miri cum puteam noi scoate atâta bogăție. Dragontin a avut batoză și Ioani Plicii a avut batoză și mașină de treierat dar au fost în ceva afacere cu cicisbeii și au falimentat de-au ajuns săraci și a trebuit să plece din sat că a venit peste noi noua politică. Poate că îți mai amintești de popa Rusu, el a păstorit cel mai mult satul nostru. Niște familii au plecat în America și când s-au întors au adus cu ele credința lor de acolo, baptistă și satul s-a împărțit în două: ortodocși și pocăiți. Noi în sat am avut și fierari, la noi le zice covaci, unul a fost Tinul Covaciu apoi Heberu că el a răposat, nu de mult. Nevasta lui a fost pilăriță prin Arad și Cimișoara, îi zicea Turcelărița. Aș putea să scriu eu istoria contemporană a satului dacă aș ști că tu ai face bine să mi-o aranjezi un pic și s-o publici pe undeva pe la vreo editură, că acolo trebuie bani mulți pentru a tipări o carte. Acum sunt bătrân, tatăl meu a fost pe front, de la el știu multe lucruri. Oare cum am putea face să scriem istoria noastră, că noi suntem daci, nu prea ne-am amestecat cu romanii că este un loc până unde au pătruns. Valul lui Traian se vede și acum, au scris despre el istoricii de la Cimișoara dar aceia sunt internaționaliști și cosmopoliți că nu prea țin ei la românașii noștri, pe noi ne fac un fel de iobagi pe pământurile acestea, un fel de lotri, adică hoți pe pădurile nemeșești. Că la noi au fost și lotri înarmați, se ascundeau prin păduri și-i căutau de la „Castelul de iag㔠din Sebiș, pe mulți nu i-au prins. După anul 1780 Sebișul primește drept de tîrg, apoi prinde să se dezvolte industria, topitoria de fier la Moneasa, și laminor, se dezvoltă comerțul cu lemnele din pădurile zonei. După mulți ani Sebișul ajunge centru de raion, se dezvoltă industriile locale, cooperațiile de consum și meșteșugărești, apar noi meserii: tîmplari, tapițeri, pietrari, căciulari. În anul 1968 Sebișul este declarat oraș. Se amenajează cele două parcuri, se construiește școala generală și clădirea liceului. Acum s-a făcut un dig protector pe lângă Valea Deznei, de la uzina de apă din Prăjești până la deversarea ei în Crișul Alb. El va rămâne în timp ca valul lui Traian. Se spune că valul acesta s-a creat cu două sute de ani mai târziu de venirea împăratului Traian. În memoria oamenilor de aici a rămas sub denumirea de „ Troianul”. El traversează de la nord la sud Teuzul pe la Răpsig, în valea Crișului Alb până la Mânerău trecând până aproape de Lipova. Să nu uit să-ți amintesc că la Mânerău s-a născut Ion Vidu, cel cu Ana Lugojana, compozitor și dirijor de coruri. Poetul de care-ți scriam îi spune „vallumului” „Calea lui Traian”. Să nu uiți deci că zona noastră cuprinsă între Munții Zarandului și ai Bihorului este încărcată de istorie. Azi, plină de neajunsuri. Noi de aici, din marginea țării, am dat mulți oameni de valoare. Am aflat că și Titus Popovici venea să scrie la Mîsca-Măderat și de-acolo s-a inspirat în cărțile sale. Pe aici a trecut și Călinescu, cel cu istoria literaturii române pe vremea căderii Ardealului. A vrut să cunoască meleagurile lui Ioan Slavici. N-am înțeles de ce scriitorii sunt confundați cu oamenii politici, în loc să ne ajutăm unii pe alții, măcar în ideea trecutului nostru istoric. Am fost să fierb țuica și cum era noapte și învârteam în căldare m-am gândit la lucrurile astea. Poate că eu sunt om bătrân și nu  judec drept lucrurile însă tu ai putea să le analizezi altfel, e păcat să se piardă atâtea frământări ale oamenilor de pe meleagurile noastre și să nu fie și ele consemnate undeva.

Așa că m-am gândit să-ți scriu chiar dacă n-o să-ți placă, poetul Beniuc a fost cunoscut cu Dej dar n-a făcut mare lucru pentru noi, pentru zona noastră. Regățenii sunt mai iuți la vorbă, și caută imediatul. Noi nu ne-am lăsat sub vremuri, ne-am păstrat avutul și iosagul și vatra noastră. Înaintea de căderea lui Hîrîilă prețurile o luaseră razna, un porc era mai scump decât o vacă așa ca și acum, nu se merită să duci porcul la târg, așa de slab se vinde. E mai scump un kilogram de țuică decât un kilogram de carne de porc, ceea ce nu-i bine. Adică simțim noi după munca ce am depus-o pentru creșterea lui. Nu se reflectă rezultatul muncii în preț. Așa vin vremurile peste oameni când nu mai poți să pricepi ce se întâmplă cu mersul lumii. Toate ies din matca lor ca apele când se revarsă la inundații. O iau razna. Nici copiii nu mai ascultă de părinți, se cred mai deștepți și mai școlați, dar nu le folosește la nimic.

Încă nu știi nimic de Canalul Morilor construit lângă Crișul Alb începând de la Buteni până dincolo de Chișineu-Criș unde canalul se varsă în albia Crișului Alb. Când vin apele mari digul canalului se închide până ce se liniștesc apele abia apoi se deschide digul, să se uniformizeze apa de pe canal cu cea de pe Criș. Nu știu când a fost construit și de către cine, asta ar trebui să afli tu, să studiezi ce tehnică era în zona noastră. Morile de la noi făceau făina cea mai albă din toată zona de vest, veneau cu măciniș de departe și făina ajungea până la Buda. Pe poarta morii din Buteni intra un car cu boi încărcat cu saci cu grîu. Scrie despre „Casa de iagă”, acum aici se află adăpostită biblioteca orașului. Casa s-a numit Castelul Waldstein, fiind construită în anul 1814. Din Sebiș la Dezna și Vașcău era drumul lemnelor din pădurile noastre. La Moneasa se găsește marmură roșie. Noi suntem dincoace de „Valul lui Traian”, cu pământul scos din șanț s-a construit valul strategic, diferența dintre fundul șanțului și coama valului este de 4-5 metri. „Troianul” barează intrarea dinspre vest spre zona auriferă a Bradului. La noi haiducii s-au numit lotri, din latinul „lotrones”, lotria fiind o formă de luptă împotriva  habsburgilor, erau numiți: hoți, tîlhari, briganzi, ori prădători. Lotria era un fel de disidență, cum ar veni în ziua de azi. Să scoți din capul lor ideea că noi fim un neam de hoți și de tâlhari la drumul mare. Aici eu am nevoie de unul ca tine cu artă pentru scris. Tot de la noi se trage și pictorul Iulian Toader, este de loc din Donceni, fiind cunoscut numai de muzeografi și de istoricii de artă. Toader a lucrat alături de pictorul Octavian Smigelschi la pictarea catedralei mitropolitane din Sibiu. Încă sunt destule valori, aici, la noi, însă nimeni nu le cultivă memoria. În Moneasa exista un muzeu al sculptorului Gheorghe Groza care a studiat la Paris. Lumea se confundă cu povestea ei, zicea filozoful mustăcios Nietzsche. Asta aș dori eu să realizezi tu, să scrii povestea zonei noastre, lumea în care am trăit și trăim încă. Așa cum Slavici a scris despre lumea Mureșului așa și tu să scrii despre lumea din Valea Deznei. Atunci să știi că vei avea succes, îți vei regăsi idealul pierdut că fără el degeaba încercați voi să scrieți că nimeni nu vă crede. Acestea sunt idei rămase în memoria mea din anii de școală, sunt lucruri care mi s-au limpezit la bătrânețe. Ele nu trebuie lăsate să piară ori să fie scrise prost de către alții. Să nu se creadă că noi, aici, suntem un sat fără câini și trebuie să vină alte neamuri să ne spună cine am fost și cine suntem. Noi putem deveni și fără ei însă vreau ca tu să ai această șansă pentru că tu meriți să aduci la lumină lucrurile astea. Exodul tinerilor către apus nu e un lucru normal. Unii vor reveni acasă, așa cum au făcut și sîrbii, până ce au devenit rușinea Europei, dar pe urmă ai văzut ce s-a întâmplat cu ei: s-au dezmembrat, de asta mi-a fost frică și mie. Chiar dacă ne vom deschide către apus, cei din sud și din est, vor veni către vest, după care se vor întâmpla noi exoduri.

 

Prima atestare a localității Sebiș este din anul 1561, localitatea aflându-se în posesia văduvei Lasoncszy. Cinci ani mai târziu cetele turcești, aflate în drum către cetatea Deznei, incendiază localitatea iar mai multe femei și o fetiță au fost tăiate cu sabia. În anul 1597 Sebișul este declarat oraș rural iar noul stăpân al orașului devine Korniș Gabor, care era consilier al principelui Sigismund, principe al Ardealului. După mai multe succedări la proprietatea Sebișului se instalează groful Rottenfeldy Konigszeg Fidel, este urmat de groful vienez Waldstein Warttemberg Ernest. Acesta a construit o fabrică de fier, ateliere și castelul care-i poartă numele, zis la noi „ Curtea de iagă”.

Cele mai vechi biserici, despre care știu eu, s-au ridicat în secolul al XVII-lea iar după 1896 s-a pornit un avânt de construcții, dincolo de cetatea Deznei, pe păduri în sus, cea mai veche biserciă este construită în satul Neagra, în anul 1892, cu hramul „Bunavestire”. Urmează Slatina, în anul 1896, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, Igneștiul, în 1904, cu hramul „Înălțarea Domnului” și Mineadul în anul 1905 cu hramul  „Duminica tuturor sfinților”. Mă tot întreb de ce istoricii nu se apleacă cu cercetarea și la localitățile noastre. Fie că nu le convine ce au aflat, fie că sunt indiferenți de istoria zonei noastre. Toată speranța îmi pun în tine: Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

 

Fragment din romanul

în lucru Pagina de gardă.