Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Despre nunta cea nebună şi ultima ei noapte

„Margolili purta o rochie provocatoare”, povestea mamabătrînă. „Era roşie şi de­col­tată binişor, i se vedeau ţîţele aproape pînă la sfîrcuri, umflate ca perinile pe care le co­seam...Se mai împlinise dar tot bine arăta puiul de vrăjitoare. Cînd se apleca să-şi vîre-n gu­ră furculiţa, a naibii cum rochia aceea strîmtă dintr-odată se înmuia, se lărgea, dezvelind ţî­ţele în întregime. Rusoaica tremura lîngă ea ca o piftie, cînd o mai şi atingea din întîmplare...Şi la un moment dat, între două înghiţituri de sarmale, Margolili îi trînti o replică de zile mari, zise, nu te mai tot lipi de mine, eşti transpirată ca o căţea în călduri. Azvîrli vor­bele cu nepăsare, de parcă ar fi spus bună ziua ori ce mai faci... Rusoaica se învineţi la fa­ţă şi am văzut ura sclipindu-i în ochi, dar tăcu şi se trase de lîngă Margolili care continua să bage-n ea sarmale, cu nepăsare mare... I-am auzit chiar eu vorbele. Le rostise, în timp ce de pe buze îi picura grăsime. Robert Stuparul o auzise şi el dar chipul său era împietrit,  im­posibil să descoperi pe el vreo reacţie. Şi el băga în gură cu poftă mai controlată, dar fără re­ţineri. Toată lumea era flămîndă, iarăşi, după atîta ţopăială. Sarmalele se topeau pe limbă, puteai mînca pînă la crăpare dar nici cîrnaţii nu erau mai prejos. Demitri băga în el ca într-un sac fără fund, întotdeauna i-a plăcut să mănînce. De la mîncare nu se putea ab­ţine. Din război i se trăgea meteahna asta, aşa zic, de cînd fusese rănit şi mutat la bucătărie. S-ar fi umflat ca un butoi, încă din tinereţe, dacă nu i-ar fi plăcut atît de mult dansul şi jocul şi dacă n-ar fi lucrat şi el la grajduri, alături de mine, muncă fizică, normal, chiar şi cu o mî­nă bleagă... De mîna aia se legase Margolili la masă. Pentru prima oară cînd mă jignise. În pu­blic. Eram în stare să-i arunc cu ceva în cap, o stacană ori o sticlă, să-i pocesc mutra, să-i scot ochii ori să-i crăp capul... A fost aşa, stai să-mi amintesc... Deci... am mîncat pe sătura­te. Vreo oră-două...  În timpul mesei, Margolili a discutat doar cu Demitri. Mai arunca o vor­bă şi altora, aşa, peste umăr cum ar veni...  Şi atunci i-am lăsat naibii în pace. Ce-mi păsa mie ori celorlalţi?! Doar Rusoaica stătea ca pe scaieţi iar sub ochi îi apăruseră cearcăne. Băuse binişor Margolili, asta băgasem de seamă. Şi ţuică băuse, înainte de apariţia farfurii­lor cu mîncare...  Apoi vin...  Era bine dispusă, rîdea mereu, arăta ca şi cum dorea s-o facă la­tă...  Pentru ultima oară...  Şi chiar aşa a fost să fie... dar eu atunci de unde puteam ştii? Nu eram Hudinela...  ghicitoarea...  Margolili se comporta ca într-un moment de disperare, de...  viaţă şi moarte...  Ca şi cum era ultima ei ieşire, ultima ei participare la o petrecere... Du­pă ce am terminat de mîncat, bărbaţii se răriseră în jurul nostru. Ieşiseră la o ţigară, lă­sînd femeile să se adune, buluc, în jurul lui Margolili. Făcea lista cu cele care rămîn pentru a treia noapte să danseze cu Demitri. Mă distram şi eu, auzindu-le cum se ciondăneau. Le mai şi ameninţam, să nu cumva să mi-l stoarcă, definitiv, de puteri şi să mi se întoarcă a­casă ca o legumă... .Rusoaica întrebă, la un moment dat, de cîte ori le va veni rîndul să dan­seze cu bărbatul meu. Femeile erau ameţite, chicoteau şi se înghionteau iar eu mă distram co­pios, ascultîndu-le. Margolili îi explică Rusoaicei că nu le va veni rîndul de mai multe ori, ba chiar unele nici nu vor apuca... de aia face ea o listă... Primele pot fi sigure... Atunci, ci­ripi Rusoaica şi i se aprinseră ochii, vom dansa între noi. Bineînţeles, zise Margolili, su­rî­zînd umed. Eu am dreptul la cîteva dansuri în plus... Voi v-aţi mai întîlnit cu Demitri şi cu alte ocazii, şi la alte nunţi, în ultima vreme... Cînd nu dansez cu el, o aleg ca parteneră pe... Her­mankati. E guralivă şi distractivă, nu se holbează ca o vacă bleagă la mine, ca ursul la fa­gurele pe care nu-l poate sparge... . Toate vorbele astea le-a şuierat într-un stil de ne-am pră­pădit de rîs, în timp ce Rusoaicei îi treceau peste faţă toate culorile pămîntului. Margolili îşi bătea joc de ea. De fapt, îşi bătea joc de toate, aveam eu să pricep după aia, fără jenă, fă­ră teamă, de-a dreptul inconştientă... Din nou ne spuse că nu există bărbat impotent doar fe­mei incapabile să scoale o sulă... Marica fu de acord cu ea... Apoi Margolili continuă, dracul o puse, avea mîncărime la limbă şi-n cur, băuse, ce-i drept, asta putea fi o scuză... .Se uită la mine şi-mi spuse, ţuguindu-şi buzele ca o curvă, eu şi mîna bleagă a lui Demitri o pot scula... o pot face să se ridice mai sus de brîu, să-mi ajungă la ţîţe... Femeile vuiră de admi­ra­ţie şi-o aplaudară puternic, de se clătinară lămpile din tavan. Eu am pufnit în rîs, unul scurt şi cam chinuit. Încearcă Margolili, i-am spus, şi am continuat spre surprinderea mea, îmi ieşeau vorbele din gură singure, toată viaţa ta te-ai holbat la el, ca ursul la fagurele ăla de miere, îţi cam curgeau balele pînă pe ţîţe... Femeile au hohotit din nou, de s-au zguduit fe­restrele şi au aplaudat. N-am auzit-o pe Margolili zicînd, asta rămîne de văzut. Doar am desluşit cuvintele, după cum îşi mişcase buzele ălea de arătau ca două rîme groase... Am vorbit multe, una peste alta. Zumzăiam precum albinele, uneori toate în acelaşi timp. Mar­go­lili ne-a mai zis că nu avem grijă de noi, ne îngrăşăm ca scroafele după fătare şi ne lăsăm ţî­ţele să atîrne, că nu ne îngrijim dinţii, ni se strică şi ni se împuţeşte gura şi multe altele. Am continuat să bem vin şi s-o urîm şi s-o îndrăgim  totodată pe nevasta stuparului... .”

Moti explodă de entuziasm, auzind propunerea lui Demitri, declanşată de insinu­ă­rile lui Margolili. Încă o noapte să cînte, nici o problemă! Femeile cu chef sînt mai darnice de­cît bărbaţii băuţi. Arcuşul îi va fi împodobit cu hîrtii valoroase mai ceva decît un pom de Cră­ciun. Pentru Demitri ar rămîne şi dacă nu ar primi nici un leu. E o onoare să provoace un dansator ca el. Va fi o adevărată competiţie între dansatori şi muzicanţi. Cine va rezista mai mult?

După miezul nopţii, hărmălaia şi năuceala crescuseră. Luna continua să transforme ţi­glele Căminului cultural în solzi argintii. Un peşte enorm în pîntecul căruia se zbenguiau să­tenii cu superbă inconştienţă, ignorînd orice pericol... .Cine avea timp să se gîndească la bă­tăile inimii care poate crăpa de atîta efort, la pîntecul umflat care te poate sufoca, la cre­ie­rul care poate claca de prea mult vin roşu, la plămînii care pot exploda din cauza fumului de ţigară ... .Se dansa în draci, se bea în draci... .Unii mai dădeau cîte o fugă afară, în spa­tele Căminului cultural şi vomau lăcrimînd, după care se întorceau, uşuraţi, proaspeţi, pof­ti­cioşi de dans şi băutură... 

Motanul cel  negru şi gras, umblînd ca un nesimţit doar pe labele dinapoi, îşi făcu a­pariţia, naiba ştie cînd! Nanapeter îi zări şapca răpciugoasă cu cozoroc şi mustăţile zburlite.

„Ce dracul te-ai întors, pocitanie?!” ţipă el, dirijînd privirile nuntaşilor spre felină. Mai doreşti picioare-ntre buci?!”

„Am venit după reşou... .”  declară, vizibil amărît, motanul.

„La ce-ţi trebuie ţie un reşou, mă?” chiţcăi Hermantibi „Cu atîta păr pe tine, ţi-e  frig?”

„Unde-l bagi să se-nroşească?! Poate-n cur... ”

„Aşa sînt eu conceput... cu un reşou sub braţ” se scuză motanul. „Trebuie să prăjesc, din cînd în cînd, cîte un individ, să se obişnuiască... ”

„Te prăjim noi imediat, dacă vorbeşti tîmpenii te facem frigărui!”

„Ori îl crestăm, frumuşel, că-i gras  şi-l înfigem într-un vîrf de băţ, ca pe-o bucată de slă­nină... ”

Hohoteau sătenii pe seama motanului iar acesta se prefăcea că nu înţelege. Îşi găsi re­şoul şi, cu el sub braţ, începu să se-nvîrtă printre dansatori, încercînd paşi de dans, pufnind pe nări ori mieunînd scurt. Ajunse lîngă Demitri care uitase de promisiunea fă­cută mameibătrîne şi dansa, deja, cu Margolili. Se subţie brusc, se lungi apoi se aplecă, descriind o curbă ca o cocoaşă, la urechea femeii în roşu, şuierînd:

„Nu-l da în vileag, prinţesă. E nasol să se afle la spartul tîrgului... ”

Margolili rîse, lăsîndu-şi capul pe spate. O imitară cei din jur care auziseră vorbele fă­ră sens ale dihaniei păroase.

„Ăsta , fac pariu, a dat pe gît cîteva pahare cu ţuică”, zise Marica. „Acum are chef de dans. Ce-ar fi să-i găsim o parteneră? Sînt destule babe care stau pe margine şi le ard tălpile după o ţopăială! Mă, întunecatule! Du-te şi invită una din ele, fă şi tu un bine dacă eşti în stare... !”

Motanul începu să fie împins, cu înghionteli zdravene şi ciupituri, către femeile care şe­deau pe lîngă pereţi şi priveau la ceilalţi cum dansează. I se zburlise părul, cînd pricepu ce idee îi trecuse lui Marica prin scăfîrlie. Vociferă vehement:

„Lăsaţi-mă!!”

Prea tîrziu. Babele satului erau tare aprige la nunţi, nebune de-a binelea. Dacă nu a­veau parteneri de dans, nici o problemă. Imaginaţia le zburda fără oprelişti. Una dansa cu o covată, imitînd mişcările contrabasistului. Alta ca o tigaie cu mînerul lung, de care se a­găţa ca de gîtul unui fecior subţirel. Dansau cu măturoaie, cu tăvi pe care le îndoiau zgo­mo­tos, cu cîte o oală pe fundul căreia se mai rostogoleau două-trei sarmale, cu haina vreu­nuia copleşit de căldură, pe care o strîngeau în braţe şi-o frămîntau lasciv... Un adevărat spectacol, unul dintre momentele cele mai distractive ale nunţilor...

Cînd au văzut ce li se oferă, babele satului se dezlănţuiră, chiuind de bucurie. Le să­reau negii de pe feţe, rostogolindu-se, ca nişte mingi minuscule, pe podea, săltînd în ritmul viorii lui Moti.

„Avem un partener pe cinste!” ţipară babele.

„Păros al naibii!”

„Bărbătoi zdravăn, dacă are aşa o blană!”

„Rezistent la tăvăleală!”

Îl înconjurară pe motan, ţopăind. Una dintre ele îi sustrase reşoul de sub braţ, urlîndu-i în ureche:

„Fără obiecte periculoase!! La joc ai nevoie şi de braţe!”

„Chiştocul de ţigară poţi să-l păstrezi!”

Reşoul fu dat de-a dura pînă ce se lovi de perete, oprindu-se acolo. N-apucă să se dez­meticească bine şi motanul cel diavolesc se trezi în vîltoarea dansului. Babele îl pasau, ca pe o minge, de la una la alta, într-un dans cu figuri inventate pe loc. Potpuriul de melodii era un simplu pretext. Toba conta, bătăile în ea! Motanul porni să-şi mişte labele groase, la în­ceput timid, jenat, anarhic. Treptat, începu să-i placă şi intră în ritm. Se lăsa tras, răsucit, îm­pins de babe, dîndu-şi ochii peste cap. Una îi înnoda cravata roşie la spate, alta îi înfunda şapca pînă peste urechi, a treia îi scămoşa coada... Moti era încîntat. Îşi concentrase a­tenţia la grupul babelor şi, într-o perfectă sincronizare cu tobaşul, schimba ritmul des, fă­cîndu-l tot mai vioi, mai zăpăcitor.

La un moment dat, una dintre babe apucă o stacană cu vin, plină cam pe jumătate. Fără a se opri din ţopăială, trase o duşcă. I se scurse vinul roşu pe gîtul zbîrcit, pe sub bluză, dar cui ce-i păsa! Apoi îşi vîrî mîna în cană şi începu să-l stropească pe motan, să se mai răcorească... Chiar dacă vinul e „apa cea mai pură”, umflatul  se simţi agresat, violat de-a dreptul! Încercă să se ferească de stropii criminali. I se zbîrliră şi mai dihai mustăţile şi părul pe spate, ca şi cum ar fi fost electrocutat. Dar eschivările sale erau fără rezultat. Îl fă­ceau doar să se mişte caraghios, provocînd cascade de rîs batjocoritor. Asta atinge culmea neobrăzării! Adică tocmai el să ajungă de rîsul oamenilor, cînd ar trebui să fie exact invers! Mizerabilii şi mizerabilele ar trebui să fie la cheremul său, să-i aibă-n gheara mică a labei sale drepte... ! El trebuie să-şi bată joc de fiinţele muritoare! Babele au întrecut mă­sura, le caută moartea pe-afară iar ele ţopăie şi-l împroaşcă cu vin, o adevărată ne­ru­şi­nare!!

Motanul căscă botul cu intenţia de a lansa un miorlăit înfiorător, menit a le îngheţa ini­mile babelor care-şi zornăiau oasele în jurul său. De buza inferioară îi atîrna chiştocul de Carpaţi fără filtru fumegînd. Văzîndu-l cum îşi lărgeşte botul, una dintre babe ţipă:

„Cînd dansezi cu nişte doamne, ţii gura închisă, că pute!”

În clipa următoare îl şi pocni peste bot. Înainte de a-şi uni fălcile, chiştocul de ţigară se răsuci rapid, descriind un semicerc, şi dispăru în gîtlejul motanului care-l înghiţi cît ai zi­ce peşte. Ei bine, abia acum urmă urlatul... Unul de durere. O dată cu el, din gura felinei ne­gre şi grase ieşiră jerbe de fum şi scîntei, ca nişte artificii multicolore...

„Bravo, mă!!” ţipară babele. „Asta-i în cinstea mirilor, cadou din partea ta... !”

„Să aibă viaţă luminoasă!!”

„Şi colorată!!”

Schimonosit de şocul durerii şi al jignirii, mai ales, motanul se opri din dans, încre­me­nind cîteva momente. După ce fumul şi scînteile se mai potoliră, zise gutural:

„Mi-am ars limba şi gîtul! Pentru asta, vax lumină! Vă las în întuneric!!”

Făcu un salt peste capetele tuturor, ajungînd la perete. Apucă reşoul şi, cu el sub braţ, ţîşni spre una dintre ferestre şi zbură afară.

După o vreme, luna de pe cer dispăru. Dar nuntaşii observară lipsa ei doar în următoarea noapte. Erau prea obosiţi de băutură, mîncare şi dans iar zorile erau pe-aproape...

Despre a treia noapte, mamabătrînă ştie doar ceea ce i-au povestit alţii, mai ales Ma­rica. Pe Demitri nu l-a întrebat. Cînd avea chef, povestea singur, fără provocări. În general, însă, nu-i plăcea să povestească prea mult. Relatările lui erau seci, la obiect, lipsite de efu­ziuni şi înflorituri. Sînt frînt de oboseală, i-a zis mameibătrîne, luni dimineaţa.

„Pe Moti şi ai lui a trebuit să-i stropim cu apă, să nu le ia foc instrumentele şi de­getele de atîta cîntat... ”

După ce a mormăit acest rezumat al ultimei nopţi, Demitri s-a culcat şi a adormit pe loc. N-avea sens să-l mai întrebe ceva iar cînd s-a trezit, nici atît...

Noaptea fusese neagră ca un tăciune uriaş... Nu trebuia să te afli la Căminul cultural, pentru a-ţi da seama de asta. Potaia reuşise să fure luna, în cele din urmă, răzbunîndu-se în felul acesta pe săteni. Mult le mai păsa lor de luna de pe cer! Pînă la urmă tot o va pu­ne la loc, ce naiba să facă cu ea?! Abia mai tîrziu, cînd aflară despre dispariţia lui Margolili, s-au întrebat, fără a da vreun răspuns, dacă nu exista vreo legătură tainică şi cu dispariţia lu­nei de pe cer.

Cea care a anunţat în sat că Margolili nu a mai ajuns acasă după nuntă, a fost Ru­soaica. În noaptea a treia, la un moment dat, se certaseră violent, ţipînd una la cealaltă, a­runcîndu-şi vorbe grele, grosolane, greţoase, cum numai două femei care s-au iubit cu pa­timă o pot face.

În timp ce Margolili dansa cu Demitri, pe jumătate beată, povestea Marica, a început schimbul de vorbe. Femeia în roşu, înfierbîntată, cu sîngele clocotindu-i în obraji, îi zise Ru­soaicei să nu se mai holbeze la ea ca o vacă şi să-şi şteargă balele care-i atîrnă pînă pe burtă. S-a terminat, pe ea n-are s-o mai atingă nici cu un deget, s-a săturat, îi produce doar scîrbă, aceeaşi senzaţie ca atunci cînd scoate din burta crăpată a porcului maţele pline cu că­cat... .Celelate femei din jur se prăpădeau de rîs. Rîsul le fu acoperit de înjurăturile Ru­soaicei, neaşteptat de dure. Fineţea ei, învelişul de porţelan fragil, se spulberară într-o clipă. Îşi arătă colţii, clocotind de ură. Fusese umilită în faţa femeilor din sat. N-o deranja fap­tul că iubirea ei de căţea faţă de o altă femeie ieşise la iveală ci o durea că femeia adora­tă a renunţat la ea în public, i-a dat un picior în cur, spurcînd-o ca pe o ciumată.

Poate băutura a fost de vină, ameţeala nebună care ne cuprinsese pe toate, po­vestea Marica, poate dispariţia lunei. Eu am nevoie de un bărbat, puişor, a continuat Margolili, privindu-l , lacomă, pe Demitri... Un bărbat adevărat, vînos şi tandru ... Unul care a a­dunat în el dorinţa, tot respingîndu-mă...

La Demitri s-o fi referit? se întrebă Marica în timp ce povestea iar mamabătrînă su­rîse ironic, faci pe nebuna, ştii prea bine că la el, de-o fi adevărat ce zici...

Mă jur, tu, întreabă-le şi pe celelalte, îi spuse Marica. O să-ţi povestească fără să le în­trebi... Ea a dansat de nenumărate ori cu Demitri, aşa scrie pe listă, zicea rîzîndu-ne în nas, voi apucaţi o dată... Eu am fost mai deşteaptă, zicea Margolili, şi mi-am scris numele de mai multe ori... Vouă nu v-a trecut asta prin cap, că sînteţi proaste aşa că fără comentarii!!

Am bombănit noi puţin, povestea Marica, dar am recunoscut, în cele din urmă, is­te­ţimea lui Margolili. În fond, ne-am distrat ca niciodată, numai noi, femeile, cum o făceam doar la marginea pădurii cînd mergeam la tîrg. A fost şi apă, adică am stropit muzicanţii să nu ia foc apoi ne-am stropit şi pe noi... Şi beam direct din cănile cu vin... în timpul dansului... Săreau stropi din ele, parcă erau vii... Stropi galbeni şi roşii, ca nişte năsturei ghiduşi...

Acum, să nu te superi, mai zise Marica, uitîndu-se în jur să nu apară cumva Demitri, dar ca o vecină bună şi prietenă ce-ţi sînt, nu mă rabdă inima să tac. La un moment dat, cei doi au ieşit în bezna de afară şi... acolo au rămas binişor... Timp destul să şi-o tragă pe săturate...

Văd că ai ţinut socoteala minutelor scurse, Marica, surîse mamabătrînă. Te-ai uitat la ceas...

Ba, s-a uitat dracul! recunoscu Marica. Am zis asta doar ca să te necăjesc... Dar de ie­şit chiar au ieşit şi au stat... Cel mai bine trebuie să ştie Moti, el vedea tot...

Eu nu-l întreb, zise mamabătrînă, şi prea puţin mă interesează. Crezi că mă supăr da­că i-a tras-o lui Margolili? Degeaba încerci să mă porneşti... Pe tine te-ar deranja?

Nu, ai dreptate, recunoscu Marica, atîta pagubă. Dar dacă se iubeau cu adevărat?

Întrebarea rămase suspendată, undeva în aer, apoi dispăru ca un fulg luat de vînt...

Marica mai povesti ceva foarte ciudat. La un moment dat au zărit la ferestrele Că­mi­nu­lui Cultural apărînd chipul palid al lui Robert Stuparul. Uneori stătea nemişcat, alb ca va­rul, scormonind cu privirile prin sală. Alteori trecea doar, încet, prin dreptul ferestrelor. Ca o fantomă. Poate chiar a fost... .Robert avea mare grijă de soţie... Dar stupefacţia fe­meilor crescu atunci cînd bîntui al doilea chip pe la ferestre..

Erai chiar tu! exclamă Marica, încă uimită. Te-am văzut toate, te holbai după Demitri care tocmai lipsea, ieşise cu nevasta stuparului la o partidă de aer... Mare ne-a fost mirarea să te vedem umblînd ca o nebună geloasă, spionînd pe la ferestre, turbată, gata de răz­bu­nare...

Cum dracu m-aţi văzut voi pe-afară, dacă luna dispăruse şi era o beznă să-ţi scoţi ochii? întrebă mamabătrînă surîzînd. Să nu-mi spui că la lumina chioară a becurilor din sală...

Asta-i o întrebare bună, recunoscu Marica, ne-am pus-o şi noi. Poate a fost motanul acela nenorocit! Era în stare, umflatul! Lua cu uşurinţă înfăţişarea oricui... Cine ştie...

Mamabătrînă o lăsă pe Marica să plutească în nesiguranţă, în incertitudine, hotărîndu-se să nu o mai întrerupă, indiferent ce-ar povesti. Vecina nu mai avea multe de zis, în­tîmplări deosebite nu mai avuseseră loc, după stropitul muzicanţilor şi după ce s-au întors Demitri şi Margolili... Se ameţiseră zdravăn toate. O abureală, un voal de fum, o pîclă se de­pusese pe minţile lor. Ultimele ore petrecute în Căminul cultural înoată în neclaritate. Cînd a plecat Margolili? Dacă singură ori condusă de Demitri? Nu are habar, Marica, şi nici ce­lelalte... .

După ce fusese bombardată cu cuvinte jignitoare de Margolili, mai îşi aminti Marica, Rusoaica se dădu pe brazdă. Începu să bea zdravăn, să danseze cu toate femeile, să le pipăie, să le sărute pe gît, să le înveţe cum trebuie să sărute o altă femeie... Să le spună ce grozav ar fi dacă ar dansa goale , dacă şi-ar lipi trupurile tranpirate, dacă şi-ar muşca sînii, sfîrcurile... Rîdeam de ne dădeam de ceasul morţii, în frunte cu ea..

Nebunia atinse cote înalte, cînd am stropit muzicanţii cu apă, povestea Marica de­bor­dînd de veselie. Margolili scăpă cana cu vin, îi alunecă din mînă şi se udă zdravăn pe ro­chia aia roşie a ei lipită de trup...  Pînă la buric se întinse licoarea... atunci ţipă că trebuie să dea jos rochia, să se usuce, şi aşa e cald în sală, ar fi bine dacă ne-am dezbrăca toate la pielea goală... Atîta ne-a trebuit, ameţite de vin şi dans furăm de acord pe loc, urlînd is­teric... Margolili a mai zis să-i legăm la ochi pe muzicanţi, altfel s-or poticni în instrumente, vor cînta brambura, li se vor scula alte porniri decît cele muzicale şi se va strica cheful... cum drac să mai cînte corect dacă vor vedea atîtea buci şi ţîţe goale săltînd bezmetic, desfă­cîndu-se şi adunîndu-se ca armonica... doar Demitri are voie să vadă... să-şi poată continua dansul, conform listei... Moti şi ai lui au fost de acord, răplata era mare, aşa că i-am legat pe toţi frumuşel, la ochi, cu bazmale...

...nevasta stuparului a săltat pe una din mesele aflate de-a lungul peretelui şi s-a dez­brăcat cu un gest scurt abrupt sclipitor apucă cu ambele mîini marginea fustei şi dintr-o mişcare o rostogoli peste cap trupul strălucind de transpiraţie strălucind precum solzii u­nui peşte nu purta nimic pe dedesupt era goală ca un pruncuţ nou născut gîngurea lasciv mişcîndu-se şerpos incitînd aerul din jur provocîndu-l dîndu-i foc iar celelalte femei au imitat-o de fapt s-au dezbrăcat concomitent iscînd scîntei Rusoaica a gemut prelung eliberîndu-şi sînii grei şi s-a repezit la masa pe care dansa Margolili singură tremurînd ca o piftie şi-a pus palmele pe marginea mesei cu intenţia de a sălta pe ea să strîngă în braţe femeia vi­surilor sale să-i sărute trupul să-i lingă transpiraţia dar Margolili i-a lipit talpa goală a pi­ciorului drept de frunte taman cînd încerca să salte şi o împinse cu putere încît Rusoaica îşi rostogoli goliciunea fierbinte printre picioarele celorlalte femei care se porniră să chiuie şi să danseze în jurul ei iar în ochii Rusoaicei se adună toată ura lumii dar şi lacrimi şi se ridică în genunchi şi se agăţă de primele coapse zărite în dreptul ochilor ei împăienje­niţi înceţoşaţi şi începu să sărute să muşte să lingă iar muzicanţii legaţi la ochi simţeau mi­ro­sul ce ţîşnea din trupurile femeilor şi cîntau cu adevărată patimă furioasă excitaţi pînă la pragul nebuniei dar rezistară eroic ca-n războiul de apărare a patriei nu s-au mişcat de pe podium iar Demitri juca cu ochii pe jumătate închişi cu toate în acelaşi timp şi cu nici una în mod special iar astea s-au întîmplat după ce el şi Margolili se întorseseră din în­tu­ne­ricul de afară unde au căutat poate luna dispărută iar cînd Rusoaica în genunchi începu­se să guste din trupul unei femei ciudatul sabat din sala căminului cultural ajunse în vîrf ul­tima explozie cea mai straşnică răbufnire şi nimeni nu-şi mai aminteşte nimic cu claritate doar frînturi de imagini răsturnate mototolite ceţoase însoţite de ţipete gemete icneli pe-un fond de vioară aprigă pornită spre înălţimi însoţită de celelalte instrumente înfier­bîn­tate o muzică năucă un vîrtej nebulos de femei goale şi-un singur bărbat  îmbrăcat şi cu cizme în picioare care nu mai însemna nimic decît o simplă pată de culoare...

Nu mult după miezul nopţii, Rusoaica  s-a hotărît să plece. Nimeni nu ştie cînd a a­juns acasă... Doar Rudi Siberianul, poate. Dar pe el degeaba îl întrebi...

Şi-apoi... mai zise Marica rîzînd vesel, nici despre mine nu pot spune cînd am ajuns a­casă... Vag îmi amintesc că era deja lumină şi, cu toate astea, tare mult m-am chinuit pînă am vîrît cheia în broască. Nanapeter al meu horcăia ca un bivol, n-a auzit nimic, spre norocul lui... 

Cam aşa plecaseră femeile, după cea de a treia noapte a nunţii...

Cam tot aşa, Moti şi trupa sa, ameţiţi şi obosiţi de prea multă muzică...

În următoarele nopţi, luna îşi reluă locul pe bolta cerului, suptă-n obraji, subţiată de nepăsare şi indiferenţă.

Cînd vestea dispariţiei nevestei stuparului se răspîndi în tot satul, mamabătrînă îl întrebă pe Demitri , într-o doară, dacă o condusese pe Margolili acasă după ultima noapte a nunţii. Demitri îi răspunse fără şovăială:

„Dacă aş fi condus-o, crezi că Robert o mai lăsa să dispară?” 

Fragment din romanul

Povestirile mameibătrîne