Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

PROZĂ

de

Daniel Vighi

Trestiile se leagănă în ritmuri Purple Haze (2:51)

Păpurișul și el se leagănă în ritmuri Purple Haze (2:51)

 

(Fragmente dintr-un fel de ceva rock’n’roll roman)

 

1

 

Au stat așa ca încremeniți, acolo în pădure, pe malul pîrîului, pînă ce grăsălonul Man­dragora s-a ridicat și s-a îndreptat spre malul năpădit de lăstariș al pîrîului, s-a strecurat să facă caca sau să facă piși undeva mai încolo și l-au auzit cum țipă de mama focului, „săriți, aoleo“, așa ceva a strigat Mandragora și după aia nu l-au mai auzit, s-a întins liniștea în natură, doar pîrîul își mîna valurile înainte, nici măcar un sunet cît de mărunt nu s-a mai auzit, nimic, ceva croncănit de păsări, ceva plescăit de broaște, ceva cîrîit asemenea de greieri. „Ce-o fi cu Mandragora“, întreabă  Gim, și Geni Însîngerata le zice, toropită de plă­cerea amiezii, a decorului, a romului, a contopirii celei depline cu Natura, le zice cum că e vre­mea să meargă.

Haide, mergeți să vedeți ce-i cu el, unde e, ce draci s-a întîmplat cu grăsălonul Man­dra­gora.

Pe urmă iarăși liniște s-a lăsat. Nu mai e grăsălonul, nu se mai aude nimic, s-a dus în­tre tufișurile de pe malul abrupt ca să se ușureze și iacătă că nu se mai aude nimic, a țipat scurt „aoleo”. Se ridică în cele din urmă bașbuzucul, haram bașa Gim, își încoardă mușchii lui de haram bașă, de bătăuș cu tata întemnițat, își îndreaptă spinarea de fecior de căruțaș din acela care bea și suduie la bufetul Pițko, acolo unde domnește curva Moriko care suge vla­ga bărbaților. Se scoală Gim din iarbă, se îndreaptă, îi privește tulbure, apucă și înghite rom din sticla de Jamaica, se strîmbă: „mă, să fiu a naibii”, zice, „unde draci e Mandragora”, bîiguie, și comunitatea îl privește tulbure risipită prin iarbă. Unde să fie? A apucat-o peste pîrîu, dincolo de drum, peste o băltoacă împodobită cu frumoasele culori ale curcubeului de la o pată de motorină. Doar asta au văzut cu toții, nu e problemă. Pitiu își apucă rucsa­cul. Îl trage prevăzător într-o parte de parcă absența lui Mandragora i-ar pune pe toți într-o situație în care cel mai bine e să ai grijă de lucrurile personale. Își saltă în spate bagajul în zdrăngăniturile ceaunului. Traversează cu pași legănați drumul forestier, ocolește balta ră­masă în urmele lăsate de tractoarele de la IFET – întreprinderea forestieră ale cărei druj­be tocmai perforează liniștea sălbăticiilor de dincolo de culmile cabanei Debelagora, dincolo de Șaua Codobaturii, spre creasta Arăneagului. O apucă direct spre lăstărișul de sălcii, mu­re, trestiiș și păpuriș, în vălmășagul de bețe, ruguri, urzici și lobode de pe marginea șan­țului. Calcă Pitiu cu mocasinii pietrele mărunțite de concasorul de la cariera Șoimoșului pe muzica Purple Haze (2:51)1 și a dracu’ ce bine se potrivește începutul cîntă­rii cu hotărîrea lui de a sări peste fîșia drumului. Pășește Pitiu pe ritmurile lui Jimi Expe­ri­en­ce, întovărășit de vocalele lui răgușite și bolborosite la ghitara cea năbădăioasă: zăltata și behăitoarea lui ghitară. Iacătă, chiar acum a ajuns Pitiu în păpuriș; Purple Haze (2:51) merge înainte, Jimi țipă scurt „ayaah“ și bagă ritmuri în zbegurile vegetale, trestiile se lea­gănă în ritmuri Purple Haze (2:51). Păpurișul și el se leagănă în ritmuri Purple Haze (2:51). Și nuielele subțiri de sînger asemenea se leagănă. Numai pipirigul stă țeapăn din cauza mă­ciuliei groase și catifelate de culoarea jeansilor de velur. A jeansilor raiați. „Mi-am luat ra­iații“, zice dimineața  Geni și privește din profil în oglindă cum anume stau raiații pe rotun­ji­mile de semilună ale feselor ei de gașcă.

În zefirul amiezii lintița stă nemișcată pe suprafața bălții din canalul drumului plin cu mătasea broaștei. Plescăie un broscoi cu spatele verde și cu burta albă, sare de pe o cren­guță direct în apă și acolo iute, iute zvîcnește din picioarele verzi și albe, și dispare re­pejor dincolo de mătasea verde, pe sub lintița ca bănuții. Se uită Pitiu la toate aceste elemente ale decorului.

Hei, grasu ! Luate-ar zmeii, te topiși cu totul, bre grasu’!

Se răsucește în dreapta și în stînga, ia în piept vălmășagul de păpuriș, de trestiiș, de pi­pirig și nu vede intrarea în grotă, la început nu o vede, pe urmă i se arată:

Ce-i aici ? Ce-o fi aici?

Printre zbeguri – o dungă verticală, o crăpătură în marginea malului ca intrarea într-o pivniță, o hrubă în pădure, nu departe de șoseaua forestieră de pe valea Șoimoșului, spre Fîntîna a Doua, în direcția locurilor denumite de localnici „Părăul lui Iov“, dincolo de cres­tele împădurite care se împreună în culmile de la Crucea Țiganului și, mai departe încă, spre Cabana Debelagora unde e o tabără de elevi de liceu despre care au aflat ei încă de acasă, la barul de pe Ecaterina Teodoroiu din Prințul Turcesc, în cartierul Fabric.

— Băieți, ia veniți aici! Ce-i asta? E un fel de peșteră! Hei, grasu’, where are you, focă de munte? Pe unde ți-ai strecurat kilele obeze? Chiuie. Heei! Nimic. Doar trestiișul. Doar pă­pu­rișul. Doar lăstărișul. Și gaura aceea ca o puță. Ca puțulica lui  Geni. Intrarea se vede tot mai bine. O peșteră să fie aici?! O grotă? O gaură? O hrubă? O pizdă în măruntaiele lui Magna Mater să fie? Purple Haze nu se mai aude. Intră ? Să intre oare? O fi intrat și Mandra­gora? I se pare că aude o clipă The Wind Cries Mary2. Să intre? În tot cazul, nici că-ți vine să crezi că aici, chiar aici, e o grotă: „eu am mai trecut, am mai fost prin locurile astea pe cînd veneam la bunicuța, am trecut spre Fîntîna a Doua, de acolo înainte spre Părăul lui Iov, am trecut fără să bag de seamă că aici e o grotă ascunsă în rîpa malului, acoperită de lăstăriș”.

Hei, măi, ia veniți aici. Luați catrafusele și veniți! I se pare că nu se aude foarte, foarte bine. Parcă ar striga înecat în pîslă, înecat în vată, în puf, în pene de găină. Printre zbeguri apare Gim primul.

Ce facem aici, îl întreabă cam nervos. Pumnii lui sunt ciolănoși că nu degeaba are el un sac cu firizar la care se antrenează și mănuși de box pe care le-a primit de la Feri-bacsi, antrenorul de la uzină care-l tot îndeamnă să vină la club: „hai, mă băiete, la club, să fac om din tine“, îi zice Feri-bacsi Și au căzut la învoială în cele din urmă. În vara asta se va an­trena de unul singur apoi, din toamnă, o să se prezinte la clubul uzinei. Pînă nu au pornit în excursie s-a tot antrenat în hol, izbea cu pumnii în sac, pe urmă sărea coarda în curte în fiecare dimineață pe cînd dădeau la radio La microfon melodia preferată. Și pe cînd sta Gim să se odihnească între două reprize de izbit cu pumnii în sacul de firizar, gîndea la te miri ce, bunăoară cum lui Arhimede i-a trecut prin cap că de ce, la adică, dă apa peste marginea căzii cînd intră el acolo în ea, pe urmă lui Newton i s-a năzărit că de ce îi cade mărul pe dinaintea nasului; alții au explicat și ei lucruri cu care te întîlnești zi de zi. Așa gîndește Gim, cîteodată, în pauza dintre două reprize de antrenament, pe cînd ascultă La microfon, melodia preferată. De ce gîndește la asemenea aiureli n-ar putea spune, în fapt ce poți zice despre toate cîte-ți trec prin cap. Treci pe stradă și  nu ai de unde să știi ce gîndesc semenii ce-ți trec pe dinainte, te uiți la ei, ei se uită la tine și nu știi nici tu, nici ei, de unde se naște deodată pățania cea mare prin care toată viața ți se schimbă. Așa e și acum, în chiar momentul ăsta în care își croiesc drum la strigătele lui Pitiu spre o grotă,  crăpătură verticală în rîpa malului la care se uită înfiorați: „ia, te uită: seamănă cu o fofi îm­po­do­bită cu flocușori“.

Hai să intrăm în peștera asta, să vedem ce-o fi? 

Geni nu prea vrea, face pe niznaiul, zice c-o fi, c-o păți, că nu-i bine, că nu pentru asta au venit ei aici, că nu se știe ce-i acolo, că, în sfîrșit, pare cam îngustă, cam sufocantă.

Chiar așa cum zice: nefolosită, bolborosește cu glasul răgușit de excitare Pitiu, el e cel mai aproape și de aceea nici că se poate abține. Penetrează! Ce-o fi acolo înăuntru, bîi­guie deși cam știe el: întuneric desigur, of corse, mai apoi umezeală călduță și plăcere, goli­ciu­ne maximă în ritmuri Purple Haze (2:51) răspîndite în tunelul asaltat, străbătut de oftaturi, de valuri de moliciuni tactile, de pătrunderi în adîncimi fierbinți. Radiocasetofonul lui Mandragora a rămas, cu Purple Haze cu tot, amintire de la rătăcitul ăla: grăsălonul, foca de munte chiar a existat cîndva cu adevărat, înainte chiar ca ei să fi înțeles că a dispărut în­ghițit de grota atrăgătoare la marginea căreia Pitiu freamătă să se vîre.

Hai, mă, zice și Gim. Vrea și el, numai  Geni se codește, se teme, scîncește c-o fi, c-o păți, că-i cu primejdie, mai bine să aștepte să se întoarcă Mandragora numai că ei nu mai pot, le e peste putință să nu intre, chiar să vrea și nu se mai poate, se năruie naibii toată ra­țiunea, mintea, se face țăndări în fața trupului, Atena în fața Ierusalimului, logica și suspendarea ei, știința și mistica, sexul și castrarea. Așa că intră. Intră!

Primul se vîră Pitiu, se apleacă în patru picioare, împinge înaintea lui rucsacul și-i dis­pare treptat, treptat capul cu pletele cele lungi asemenea băieților de la Deep Purple, a­poi umerii și cămașa roz cu flori verzi, centura militară, blugii. Rămîn afară doar mo-ca­sinii. Se apropie ca vrăjit Pol, îl împinge încet într-o parte pe Gim și se apleacă spre crăpătura din rîpa malului, am și uitat de el din cauză că toată vremea cît ei au vorbit și  Geni s-a scîncit, el a stat nemișcat, mut, înțepenit cu ochii în marginile răsfrînte ale buzelor de pă­mînt și piatră ale grotei. Nu-și poate deslipi ochii din marginile priveliștii aceleia des­pu­ia­te, oferindu-i-se primitoare.

Așa că înghite în sec Pol, uită de domn colonel, uită de mătușa Casandra de la Cultură. Sora lui dom colonel de la județeana de miliție caută să-l facă să priceapă cîte ceva, îl îm­bie cu sentența despre pîinea grea și cu țara, cum că oricum tot mai bună e în țara ta: „nu te lăsa, Paul dragă, furat de propaganda din sistemul capitalist, de șmecheriile lor, de mu­zică, de fleacurile colorate cu care vă iau ochii și vă fură sufletul, fii tu însuți, fii pentru neam și țară, pentru voievozi și tradiție“. Așa vorbe mesteșugite îi spunea mătușa, numai că acu toate astea sunt fum, ceață, mai nimic sînt, acu este el aici, în fața priveliștii atrăgătoare, a labiilor frumos răsfrînte, muntele lui Venus, les petites Nymphes, stă cu poncho-ul, cu poneava, vorba colonelului, răsucită pe umeri și pulsul lui este binișor crescut. A uitat, cum zic, de dom colonel și de tanti mătușa. A uitat chiar și de sora Janis și de concertele de la Filmore East3, de nebunia Electric Ladyland4 și de Band of Gypsys5. I-a zburat din minte și din simțire magia Hendrix al cărui chip îl poartă peste tot cu el pe tricou – „umbli cu țî­gă­nocu ăsta pe maieu și mă compromiți“, plescăie din buze nemulțumit dom colonel și el uită de absolut toate, privește spre crăpătura fremătătoare a pămîntului de dincolo de fî­șîitul păpurișului pe care adierea vîntului îl apleacă ușor, așa cum flocușorii de abanos ai pri­mei lui iubiri  i-au unduit sub degete.

Dispare Pitiu. Se strecoară în patru labe, i-au rămas afară picioarele, gambele, mo­casinii. Dispare cu totul.

Hai și noi să vedem ce-o fi, zice. Își petrece peste umăr poncho-ul. Geni nu vrea. Scîn­cește așa că Gim, fratele ei, o privește mînios: „de ce te-ai luat după noi“, pare să-i spună și îi și spune, chiar așa îi zice, numai că Pol nu-i bagă în seamă, oricum n-o să stea sin­gură aici în pădurea de pe Valea Soimoșului.

Hai, tu,  Geni! Se apleacă spre crăpătura verticală din malul cu lăstăriș. Îi zbîrnîie o cli­pă în urechi songul Freedom6, apoi Angel7, apoi Night Bird Flying8, cele mai frumoase pie­se ale lui Jimi Experience Hendrix. The best of Jimi! Intră!

 

2

 

„ Iacă-s trei zile

 de cînd ia-l de unde nu-i,

și pe el, și calul,

și scutul, și lancea, și armura“

Cervantes, Don Quijote

 

Trece înainte prin tunelul îngust de piatră și nu-l bîntuie spaime, îi pare că este în tre­nul personal – import redege – merge la bunica lui sau, altfel, cu autobuzul din orașul cu istoria lui zbuciumată, cu poveștile lui neștiute pe care le află pe ici, colo. Merge spre ca­sa bunicilor din micul orășel de pe defileu și se bucură, îl bîntuie o ușoară oboseală plăcu­tă în picioare, este stăpîn pe el, pe vîrsta lui, pe viață, și lucrurile astea i le confirmă ai lui bu­nici care îl iau în serios, nu se miră de poneava lui, îl întreabă numai ce rost are ea și nu rîd, nu se strîmbă, nu strigă asemenea colonelului.

În spate îi simte pe ceilalți, îl urmează, se tîrăsc de-a bușilea, aude respirația lui  Geni sau a lui Gim, chiar el ar putea fi îndărăt.

Hei, tu ești Gim, bolborosește și-i pare că nu se aude mai nimic. Nu-i răspunde ni­meni, așa că se oprește din mersul acela de-a bușilea, în patru picioare asemenea cîrtițelor care cad victime barbariei vecinului bunicilor săi. Acela, badea Ion sau badea Gheorghe, dracu să-l scuture, stătea dimineața la ivitul soarelui cu sapa în mînă printre straturile de cea­pă și zarzavaturi, și cînd se vedea cîrtițoiul ridicînd mușuroiul proaspăt, degrabă se re­pe­zea cu sapa asupra lui și-l scotea la lumina zilei, orb și neajutorat, și-l hăcuia fără milă cu sa­pa. Cică-i distruge minunăția de răsaduri, așa zicea barbarul, noroc că în grădina lor nu au apărut mușuroaiele, a fost scutit de asemenea spectacole. Se oprește din mers. Gim se iz­bește de el:

Ce faci?! Mergi înainte!

Nu mai văd nimic, e beznă, îți bagi degetele-n ochi.

Trebuie să fie pe undeva lanterna. Nu știu dacă n-o fi rămas în buzunarul rucsacului lui grasu.

Unde-i rucsacu ăla?

Nu știu. Pășește înainte că nu mai putem sta așa, nici înăuntru, nici afară. Dă-i dru­mu! Vîră-te mai adînc să vedem ce-o fi...

Se vîră, se tîrăște înainte. Îndărăt se aud scîncetele rare ale lui  Geni, e speriată de nu mai poate, noroc că ajung într-un loc mai larg, se înalță pereții și luminițe roșii le trec pe dinaintea ochilor. Steluțe. Steluțe sus, steluțe jos. Ceea ce e în cosmosul cela mare este și în hurubăraia asta: nu diferă! Pereții s-au lărgit, se vede, se face lumină.

Se luminează, Gim!

Văd! Mergi înainte!

Lumina pare să vină de peste tot, coboară dintr-o plafonieră și se prelinge încet, se scur­ge peste țoalele lor, peste hărăbăraia pe care o poartă cu ei: cort, rucsace, toporiști și pi­oleți, tîrnăcoapele mici pentru alpinism, frînghiile și siguranțele din nichel, tavanul se înalță, se pot ridica în genunchi, pe urmă, ia te uită, acu se pot ridica.

Sus, Geni! Hei, Pitiu, Gim, putem merge în picioare, se vede tot mai bine, e ca ziua.

Dar ce miroase așa, scîncește fata.

A tutun din acela fin. A țigări lights.

Se răsucește Pol amețit de miros, pipăie cu degetele pereții ca din carton celofanat cu muchiile tavanului drepte. Se văd în lumina ca dimineața de vară devreme, pe cînd se cra­pă de ziuă, dungile subțiri, subțirele de pe zid, sunt paralele, fine și deasupra, chiar dea­su­pra lor, se văd niște litere marí, patru par să fie: patru sunt!

Patru litere, vedeți niște litere pe peretele ăsta din dreapta, mari și de culoare albastră, ia te uită, asta pare a fi Kappa. Își plimbă arătătorul sub fiecare:

K-E-N-T... asta e scris: Kent!

Ce dracului, mă, asta pare a fi un pachet de țigări, să mor io, ăsta-i un pachet de Kent, ca din acelea pe care le au ei pe dulap: Kent, Lucky Strike, Marlboro. Ce frumos e Marlboro – cu dungi roșii, numai că și ăsta – Kentul e ca lumea, elegant pachet – cu alb vîrstat fin, cu dungulițe albastre. Unde o fi grasu’?

Hei, grasule! Mandragora, nărodule, unde ești? În sfîrșit îl dibuiesc, e în colțul din par­tea cealaltă a camerei ăsteia care seamănă a dracului de bine cu pachetul de țigări din ca­re fuma dom colonel, și cumnatul lui, și nenea Dragomir, ofițerul de la Securitate. Stă la ma­să nenea Dragomir, îl știe Pol prea bine, e la masa lungă acoperită cu pînză roșie, cu vaza de flori. Le spune ceva despre problemele grave cu care se confruntă tinerii.

Vă aflați la o vîrstă periculoasă și de aceea sînteți atrași de muzică, de tricouri, de flea­curile astea din Vest, strîngeți cutii de țigări, sticle goale de wiskey Johnny Walker, discuri, pantaloni pe nume... stați că mi-am notat aici în carnet: blugi la care le zice Levis Strauss, mi-am notat, știm, să nu credeți că nu știm, cu ținte. Nu e în regulă!

Bine, bine, am înțeles nea Dragomir, dom’ căpitan sau ce-oți fi dumneavoastră; ce e de făcut acuma? Cum scăpăm de aici?

Mie-mi place treaba, strigă Mandragora și se întinde mulțumit pe podeaua albă, vîrstată cu linii paralele. Zic să nu ne pierdem cu firea ; vedem ce se poate.

V-am spus să nu intrăm, apucă să murmure  Geni. Gim nu o bagă în seamă. Verifică a­tent pereții, caută ceva, o ieșire. Nenea Dragomir stă la masa acoperită cu pînză roșie, își a­prinde tihnit un Kent, sloboade rotocoale de fum. Gim renunță să mai cotrobăiască prin col­țurile încăperii, nu e nimic nicăieri, sînt închiși aici, i se pare că nu mai e nici tunelul de în­toarcere, și chiar așa e, chiar așa stă treaba, nu mai e nimic, doar pereții albi cu muchiile per­fecte și liniile subțirele, vîrstate, albăstrii și elegante, doar mirosul ușor de tutun fin, ni­mic altceva. Se adună cu toții în mijlocul încăperii, își așază cu bufnituri înăbușite rucsa­cele, cortul, ghitara cu abțibilduri, ceaunul și radiocasetofonul. Nea Dragomir se uită la ei amuzat:

V-ați rătăcit la marginea societății din cauza ispitirilor.

Stau îngrămădiți buluc în fața mesei, printre catrafuse, printre calabalîcul cel trist. Caută soluții de ieșire din încurcătură; o să trebuiască oricum să scape de aici.  Geni scîn­cește speriată, spune ceva și nimeni nu o bagă în seamă, au uitat cu totul de ea. Plăcerea care i-a împins încoace face loc încet, încet unor stări noi, ușoară spaimă la început care se fa­ce mai apoi ușoară panică, înclină să-i dea dreptate lui nenea Dragomir: „unde-i curajul nostru de hippies, unde-i Jerry Rubin9 zăltatul, leaderul necontestat al mișcărilor de stra­dă, unde-s nebuniile care le strecoară în sînge ghitările cele cu mărgele, unde-i concertul de la Woodstock10, unde Hey Joe11 și cearta ghitării lui Jimi, a vocii lui, unde-i Black Sabbath12? Unde Creedence13? Unde Moonflower14? Unde-s? Unde-i sora Janis Joaplin15 cu o­sul ei de pasăre legat la gît? Unde-s mocasinii cu care frații diggeri16 pășeau în fruntea miș­cărilor de protest pe ritmuri Voodoo Child17 prin L. A.18 conduși de iscusitul hidalgo Jerry Ru­bin, Minunăția Sa, el Lider Maximo. Bossul cel dintîi. Unde-i? Mai ieri au stat cu toții, mari și mici închinători la Buddha, adepți ai lui Dalai Lama, adoratori ai Marelui Urs, fumători de opiu din pipele cele lungi ale vracilor din prerie, cu toți au stat mai ieri în fața clă­dirilor Pentagonului și s-au scremut laolaltă ca să le ridice prin levitație, prin concentrarea voinței, a lui Atman cel Suprafiresc. Și-au adunat toți laolaltă energiile din ciakre sau chakre, cum le zice că nu mai știu. Unde-s toți? De ce nu se arată să ridice în levitație temnița asta în care i-a adus influența capitalismului decadent împotriva căruia luptă și Rubin. Unde-i el? Unde-i Jerry?

Liniștiți-vă, strigă grasul Mandragora. Stați calmi să recapitulăm situația și să găsim so­luția.

Nea Dragomir se mulțumește să-i privească amuzat de la masa lui cu pînză roșie, cu va­za de flori, cu steagul cu secera și ciocanul în dreapta, cu tricolorul în stînga, cu murmu­rul melodios al Internaționalei învăluindu-l.

 

NOTE:

1. Purple Haze; recorded DeLane Lea Studios, January 11, 1967; Olympic Studios, February 3, 1967; Producer: Chas Chandler; Engineer: Dave Siddle (DeLane Lea); Eddie Kramer (Olympic); Guitar, Vocals: Jimi Hendrix; Drums: Mitch Mitchell; Bass, Backing vocals: Noel Redding. From Are You Experienced.

2. The Wind Cries Mary; recorded DeLane Lea Studios, February, 1967; Olympic Studios, February , 1967; Producer: Chas Chandler; Engineer: Dave Siddle (DeLane Lea); Eddie Kramer (Olympic); Guitar, Vocals: Jimi Hendrix; Drums: Mitch Mitchell; Bass: Noel Redding. From Are You Experienced.

3. Celebra scenă, loc de concerte unde au cîntat toți cei mari în ale rock-ului, blues-ului și country music. Halelujah!

4. al treilea album al lui Jimi Hendrix, realizat cu Al Kooper, Steve Winwood, Buddy Miles și Jack Casady.

5. cu Jimi Hendrix, ghitara și voce, Buddy Miles la tobe și Billy Cox la ghitara bas (1970)

6. Freedom, recorded Electric Lady Studios, June 25, 1970, July 14, 19; August 14, 20 1970, Producer: Jimi Hendrix, Eddie Kramer & Mitch Mitchell; Engineer: Eddie Kramer; Guitar, Piano, Vocals: Jimi Hendrix; Drums: Mitch Mitchell; Bass: Billy Cox, Backing vocals: Arthur & Albert Allen (Ghetto Fighters), Percussion: Juma Sultan. From First Rays Of The New Rising Sun.

7. Angel, recorded Electric Lady Studios,  July 23, 1970; August  20, October 19, 1970, Producer: Jimi Hendrix, Eddie Kramer & Mitch Mitchell; Engineer: Eddie Kramer; Guitar, Vocals: Jimi Hendrix; Drums: Mitch Mitchell; Bass: Billy Cox,. From First Rays Of The New Rising Sun.

8. Night Bird Flying, recorded Electric Lady Studios, June 16, 1970, July 19; August , 22 1970, Producer: Jimi Hendrix, Eddie Kramer & Mitch Mitchell; Engineer: Eddie Kramer; Guitar, Vocals: Jimi Hendrix; Drums: Mitch Mitchell; Bass: Billy Cox. From First Rays Of The New Rising Sun.

9. Feciorul unui camionagiu din Cincinnati, membru fondator, alături de Allen Ginsberg și Abbie Hoffman, al Youth International Party – o mișcare politică fondată în octombrie 1967, o dată cu demonstrațiile de pomină din fața Pentagonului. Cel mai radical dintre hyppies, Rubin îl salută pe un judecător cu vederi conservatoare cu strașnicul salut nazist însoțit de nu mai puțin sonorul „Heil Hitler!“. În 1980 își taie pletele și se apucă de afaceri.

10. Celebrul concert din 1969 la care au cîntat toți cei mari, neuitat să fie el in saeculum saeculorum!

11. Hey Joe; recorded DeLane Lea Studios, October 23, 1966; Pye, Regent Sound]Studios, November, 1966; Producer: Chas Chandler; Engineer: Dave Siddle; Guitar, Vocals: Jimi Hendrix; Drums: Mitch Mitchell; Bass: Noel Redding; Backing vocals: The Breakaways (Margaret Stredder, Gloria George, Barbara Moore);  From Are You Experienced.

12. Black Sabbath – grup rock din Marea Britanie, format în 1967.0zzy Osbourne ([John Osborne], 3 dec. 1948, Birmingham), voce.; Tony Iommi (19 febr. 1948, Birmingham), chitară.; Terry „Geezer” Butler (17 iul. 1949, Birmingham), bas; BilI Ward (5 mai 1948, Birmingham), tobe.

13. Creedence Clearwater Revival – grup rock din Statele Unite, format în 1959 în California.John Fogerty (28 mai 1945, California), chitară, voce, muzicuță, saxofon, pian; Tom Fogerty (9 nov. 1941, California- 6 sept. 1990, Arizona), chitară; Stu Cook (28 apr. 1945, California), bas; Doug Clifford (24 apr. 1945, California), tobe.

14. Supermortalul hit al celor de la Santana care te taie ce mișto poate să fie.

15. Legenda  psychedelic-rock-hippie Janis Joaplin s-a născut în ianuarie 1943 în Texas și moare la Hollywood în anul 1970.

16. Grup hippies de orientare anarhistã. După unii numele lor provine de la o comunitate din vremea Angliei lui Cromwell care, în vremea foametei de atunci, cultivau pămînturile pîrjolite ca să împartă gratuit recolta săracilor. Pentru hippioții din San Francisco frații digger simbolizau desființarea diferențelor sociale și a proprietății.

17. Voodoo Child, recorded Robert Plant, May, 3, 1968; Producer: Jimi Hendrix; Additional Production: Chas Chandler; Engineer: Eddie Kramer; Guitar, Vocals: Jimi Hendrix; Drums: Mitch Mitchell; Bass: Noel Redding. From Electric Ladyland.

18. citește Los Angeles.