Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (467) Septembrie 2004

CITIRI

de

Dumitru CHIRILĂ

Scriitorul printre scriitori

În Alcinous și zarva pețitorilor (Ed. Limes — Cluj, 2003), Aurel Rău adună impresii de la întâlnirile cu câțiva scriitori importanți, petrecute de-a lungul anilor. E vorba de personalități de prim rang ale literaturii mondiale din secolul XX, printre care Saint-John Perse, Yasunari Kawabata, Gheorghios Seferis, Ernst Junger, Nicolás Guillen, Allen Ginsberg, Milan Kundera sau trio-ul sovietic Voznesensski, Evtușenko, Ehremburg. Din literatura română sunt aduși în prim plan scriitori dintre cei pe care un clișeu al vremii îi numea drept „clasici în viaț㔠— Tudor Arghezi, G. Călinescu, Lucian Blaga, Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu —, personalități ale exilului precum Emil Cioran sau Petru Dumitriu, dar și alte mai scurte întâlniri, mai „la grămadă”, prilejuite de vestite reuniuni poetice de la Knokke-le-Zoutte, Struga, de la un Congres al Organizației Mondiale a Poeților ținut la Sintra (Portugalia) sau de la reuniuni naționale precum Adunarea scriitorilor din 1966 sau de la cele cu participarea și a scriitorilor din diaspora, de la București sau Neptun. Multe dintre aceste evocări au mai apărut între coperți de revistă sau chiar de carte (Întâlniri cu scriitori, Ed. Univers, 1968) la scurtă vreme după ce întâlnirile s-au produs, dar trecerea timpului le dă acum un aer memorialistic, datorat pe de o parte distanței în timp, pe de altă parte pentru că însemnările lui Aurel Rău păstrează o prospețime a observațiilor și implicărilor afective de parcă abia acum ar fi fost așternute pe hârtie, semn că poetul clujean s-a contopit în profunzimea culturală și artistică a dialogurilor pe care le-a purtat, găsind și clapa afectivă cea mai potrivită pe care să apese, detașat de superficialitatea reportericească. Sunt impresiile profunde ale unui poet printre poeți, ale unui scriitor printre scriitori, ale unui om de cultură printre oameni de cultură, marcate pas cu pas de capacitatea de a surprinde esențialul. Sunt mărturii despre un prezent ajuns deja trecut și sunt depoziții pentru generațiile care vin despre figuri-reper ale secolului XX.

Unele din paginile lui Aurel Rău au o excepțională încărcătura dramatică, precum cele despre Lucian Blaga, evocat în momentele de adâncă suferință ale marginalizării, ale excluderii din viața literară. Era perioada în care gânditorul devenise, din punctul de vedere al autorităților, incompatibil, condiție extinsă și asupra poetului, redus exclusiv la condiția de traducător. Realizator al unor „echivalențe superbe”, Blaga s-a dedicat acestei munci „pentru că în toate credea, și pentru că dorul de public, de dialog, îl asuprea”. Sub semnul aceluiași dramatism se înscrie și evocarea, datată 1990, deci mult mai aproape de prezent, când scriitorul era încă în viață, a lui Petru Dumitriu. Aici e vorba, într-o perioadă, de dramatismul succesului, de prețul plătit pentru a-l obține, de compromisurile acceptate. Apoi, aceeași încărcătură dramatică a opțiunii pentru exil, unde nu va fi întâmpinat cu brațele deschise, ci, din contra, i se vor aduce aminte păcatele lăsate în urmă. Numai că în urmă rămâne și o acerbă încleștare cu cenzura. Se știe că printre motivele opțiunii pentru exil a autorului Cronicii de familie a fost și imixtiunea mai mult decât brutală a autorităților în scrierea noului roman, Biografii contemporane, publicat în „serial” în Steaua, Aurel Rău fiind deci martor nemijlocit al acestei confruntări. Lui Petru Dumitriu i-au plăcut luxul, bunăstarea și pentru a le obține a făcut de toate — a știut să bată la importante uși pentru favoruri (inclusiv dincolo de hotare), dar a și cedat, cu strângere de inimă, din valoarea operei, cu atât mai dureros cu cât era convins c㠄Frumosul nu e valoare supremă, ci viața și adevărul”, cuvinte care pot fi citite și ca o concesie făcută sloganurilor la modă, dar și ca o dureroasă profesiune de credință.

Printre paginile cele mai vii ale cărții sunt cele dedicate lui Emil Cioran, surprins cu particularitățile, cu ciudățeniile sale, dar și în vâltoarea unei gândiri mereu active. „Din raportarea, fără să mi-o propun, a răsăririi lui, cu altele, cu personalități de acasă, pentru mine în premier㠗 notează Aurel Rău — Cioran iese cumva avantajat, prin trăsătura goliardescă a spiritului, prin vivacitatea iacobină a gesturilor, printr-o parcă predispoziție dâmbovițeană de șuietard, oricum opusul a tot ce poate fi numit academism, într-un comportament care în orice caz se supraveghează”.

Sub semnul aceleiași capacități de surprindere a esențialului se situează și întâlnirile cu marile personalități ale literaturii străine. Cea cu Saint-John Perse, de pildă, acest dublu pisc, în egală măsură al poeziei și al diplomației franceze, reține atenția prin orgoliul dominant al poetului față de toate celelalte atribute care i s-au acordat în lunga și diversa sa activitate, conjugate cu evitarea, pe cât posibil, a aparițiilor în public sau la televiziune, pentru c㠄Poetul încetează și devine simplu scriitor când își pune problema succesului”. Am putea spune că Aurel Rău realizează o galerie de portrete decisive, după a căror lectură perspectiva asupra unor personalități, dar și asupra literaturii în general, devine mult mai cuprinzătoare. Cartea nu e lipsită nici de detalii pitorești. Ne miră să aflăm că vechii scriitori mongoli, care „au lăsat legende și poezii inspirate”, nu sunt decât „o masă de anonimi”, pentru că pur și simplu nu-și semnau operele, deoarece „...un obicei încetățenit pe atunci acționa întru retragerea de bună voie în moartea anonimatului și necunoscutului”. Prin prisma evenimentelor încă în derulare, stârnește un zâmbet și informația, nu tuturor cunoscută, că Bagdadul poartă și supranumele de „madinat as-salam”, ceea ce în traducere înseamn㠄oraș al păcii”.

Frumoasă această carte a lui Aurel Rău, în care poetul își găzduiește confrații cu ospitalitatea legendarului Alcinous, dar nu pentru banale reverențe, ci pentru veritabile „încăierări de minți și inimi”.