Nr. 9 (467) Septembrie 2004

Grafitti. Opiniile unui adolescent

Ionuţ Chiva

69

Editura Polirom,

Iaşi, 2004

Tinerii noştri prozatori ne-au obişnuit cu relatări recente despre tot ceea ce înseamnă adolescenţă, nubilitate, libertinaj, despre acel dolce far niente continuu şi emblematic, halucinogen şi haios, teribilist şi tragic. Ionuţ Chiva se înscrie în acelaşi val al prozatorilor din noua de­generaţie. El scrie o proză cu amintiri nu recente, ci trecute, aproape-clasate, dorindu-şi o eliberare de trecut dar care, curios, îl apropie a­tât de mult de prezent. Romanul său, intitulat ironico-scandalos 69, reprezintă poate cel mai fi­del ceea ce înseamnă astăzi noua degeneraţie.

69 este romanul unor „tovarăşi”, a unor „băieţaşi” teribilişti,  surprinşi în perioada cea mai neclară, acceleratoare, dinamic-exhibiţio­nis­tă şi revelatoare a existenţei lor: adolescenţa. E povestea tragică a deformării mai multor destine. Nici nu poate fi vorba de un bildungsroman, decât parţial. Miza e alta. În haosul etic al unei societăţi inflamate brusc de microbul libertăţii, destinele umane se (re)formează aleatoriu. Personajele lui Ionuţ Chiva şi cele ale colegilor săi de generaţie nu pot fi ţintuite în tablouri bune de aşezat în timp în muzee rigide şi canonice, admirate şi imortalizate în miliarde de blitz-uri, cataloage şi albume. Aceşti eroi ai noii generaţii nu sunt altceva decât grafitti suflate jemenfichist pe un banal perete de bloc, stradă, tramvai sau oriunde altundeva. Fiecare autor tânăr are o revoltă extinsă în scriituri, defulări sincere şi nude. Fiecare dintre aceşti tineri prozatori simte nevoia să reconfigureze tabuuri. Dintre obsesiile constante, sexu­alitatea (şi mitul ei) este, fără îndoială, cea mai exersată în bolgiile textuale. E de-nţeles din mo­ment ce, în postceauşism, după cenzura u­nei „educaţii sentimentale”, a explodat mitul sexualităţii revelate. Nu ne surprinde, de aceea, pon­derea mare a acestei teme în toate ro­manele tinerilor prozatori dar şi în unele cazuri ale seniorilor, toate apărute relativ recent. Pu­tem vorbi de o sexualitate poetică (Ştefan A­go­pian – Fric, Ruxandra Cesereanu – Tricephalos, Ioana Baetica), de o sexualitate textual-ar­tis­tică (Gheorghe Crăciun –Pupa russa) ori, în ca­zul tinerilor, de sexualitate verbală sau su­gera­tă (C. Popescu, Alexandru Vakulovski), de o sexualitate camuflată (Adrian Schiop, Dan Ţă­ranu) şi de una scenică, teatrală (Ionuţ Chiva). Fi­reşte, lista poate continua, semn că literatura e­rotică cunoaşte un boom  editorial şi acesta, am impresia, e doar începutul...

Un posibil moto al romanului lui Ionuţ Chiva ar fi: „Ce-i de făcut?” (Lenin). Citatul îl gă­sim şi în Epilogul cărţii el însemnând pentru e­roii romanului întrebarea apocaliptică a existenţei lor. Duşmanul e plictiseala, spaima oricărui adolescent. Personajul-narator, Ionuţ, că­ruia prietenii îi spun Muiuţ, constată la un mo­ment dat cu amărăciune: „e şi asta o mare pro­blemă în viaţă, niciodată nu se întâmplă ni­-mic”. Împreună cu Lazy şi Vladimir, prietenii lui, Muiuţ îşi trăieşte amintirea vârstei cu ra­tă­rile erotice şi sociale. Dacă Lazy „avea mai mult de-a face cu dracii lui şi cu ideile lui stranii”, Muiuţ şi Vladimir vor bani,  „vroiam viaţă”. De­ta­şat de întâmplările tinereţii, Muiuţ vrea să scrie „un roman care să-mi răzbune adolescenţa bol­navă, cu nopţile disperate în care îmi pier­deam, minut cu minut, viaţa şi credinţele şi cu­ri­o­zitatea. Şi acest roman avea să se cheme 69, pe numele lui, şi trebuia să fie despre ce am de spus”. Nu se apucă de scris oricând, ci într-un timp în care „Revoluţia a produs doar nişte filme şi cărţi de căcat, în care unşii cu toate alifii­le au arătat că sunt de fapt, au fost tot timpul, nişte idealişti. Dezabuzarea lor mă dădea pe spa­te...”. Muiuţ formează împreună cu Lazy şi Vla­dimir un trio nonconformist. Ei nu ezită să intre nonşalanţi în undergroundul pornografic bu­cureştean, în care sunt actori şi regizori, victime şi călăi. La şaisprezece ani, cei trei crai de­for­maţi ne arată cât de cinic, violent, inocent şi ma­tur e adolescentul postrevoluţionar. Toţi au pro­bleme cu familiile: Muiuţ nu se înţelege cu tatăl şi-şi consideră mama o isterică, Lazy e pă­ră­sit de familie după ce e închis la sanatoriu iar Vla­dimir e orfan. Poate de aceea acesta din urmă pare cel mai puţin afectat de evenimente. Pen­tru Muiuţ, Lazy „era de departe Marilyn fucking Monroe, cel cu care adormeam în gând şi care am fi vrut probabil să fim (...), cea mai spur­cată frumuseţe din câte mi-a fost dat să văd”, „cea mai talentată găoază din Parcul O­pe­rei...”, un dilematic semi-dezaxat care „se jura că exista un Sfânt McDonald”. Vladimir e ocrotitorul, maturizatul-înainte-de-vreme, supra­vie­-ţu­itorul. După eşecurile producţiilor por­no­grafice şi corecţiile primite de la foşti şi viitori proxeneţi (Centaurul, un pedofil hibrid şi Ochi, un fost securist dependent de morfină, trau­mati­zat din copilărie), Vladimir e cel care-i re­u­neşte şi încearcă să reînnoade prieteniile şi a­fa­cerile. Lazy rămâne întunecat iar Muiuţ nu-şi re­-vine după eşecurile succesive în iubire.

Muiuţ îşi trăieşte, pe lângă spiritul de gaşcă, iubirile. Relaţia cu R., misterioasă şi ştear­să, se încheie tragic, cu moartea acesteia, chiar în timpul filmării unei scene pentru adulţi cu ea şi Vladimir în rolurile principale. Caseta cu înregistrarea morţii o vizionează Muiuţ până când, hotărât să treacă peste amintiri, se în­fă­şoară simbolic cu banda casetei. R. e cea care-l în­ţelege pe Muiuţ şi-i explică existenţa: „tu pre­feri să fii mişto şi să te laşi, aşa, dus de tot ce e mişto”. În aceste cuvinte e cheia întregului ro­man. Muiuţ crede că R. e „Sandra Brown made in Romania!” şi îşi imaginează femeia ideală o „Fe­cioara Maria transformată într-o bombă sexu­ală şi nu numai”. Cu toate acestea, moartea lui R. e pentru el „cu nimic mai mică decât Hi­-roshima sau Zidul Berlinului sau cele şapte case ale unui premier român gras şi iubitor de artă”.

Pentru personajele lui Ionuţ Chiva nu timpul, ci plictisul e cel mai mare duşman, sin­gu­-rătatea când „cerul e întotdeauna mov”, inacţiunea. Muiuţ şi R. se închipuie terorişti şi bă­ieţii se cred „Butch Cassidy & fucking Sundance Kid”. Muiuţ vrea să scape de senzaţia de vid, resimţită pretutindeni – în oraş („îmi venea să mă omor”), la întoarcerea de la mare („cum stă­team în soarele alb, încercând să scăpăm de sen­timentul acela al vidului pe care ţi-l dă sin­gu­rătatea”), la grădina zoologică („Animalele mici nu-mi plac, dar mă sperie vidul din cele ma­ri. Şi tristeţea lor. Şi singurătatea. Care nu-s ale lor, nimic nu-i al lor, sunt goale...”). Se crede un erou nocturn, „un desperado al telefoa­nelor”, un histrion urmărit de spectatori „freaks” (vezi episodul reprezentării Opiniilor u­nui clovn de H. Böll),  într-un „univers Portishead” în care se poate semna Johnny Chiva. Lazy, Vladimir, Muiuţ şi R. acceptă „combinaţii­le” imorale, desfolierile tinereţii, pentru că, în tim­pul lor „oamenii ciudaţi sunt mai necesari ca niciodată”. Ochi cunoaşte una dintre regilile jo­cului nou şi schizoid al societăţii oferindu-le to­tul şi, în schimb, implorându-i să nu facă artă, ci să distreze oamenii. Să devină nişte ciudaţi, altfel spus. Scăparea din starea ambetată de care au nevoie. În acest univers degradant în care se înscriu personajele, Muiuţ are viziunea Catedralei care pare un dinozaur, apoi un pumn cu d­e­getul mijlociu ridicat. „Obscenitatea metafizi­-că”, cum spune undeva naratorul, e pretutindeni în regatul închipuit în care cei trei crai de­ge­neraţi au fost „regii puerili ai cluburilor de noapte ieftine şi ai străzilor reci”.

Şi în romanul lui Ionuţ Chiva, din pă­cate, ca în alte proze ale tinerei generaţii, re­mar­căm aceeaşi „fugă” de proza densă, cu personaje puternice, cu dozări atente ale elementului insolit etc. Altfel un prozator rafinat, bun constructor şi de perspectivă, Ionuţ Chiva se mul­ţumeşte numai cu un personaj memorabil (Muiuţ), lăsându-le pe celelalte (mai ales Centaurul, Ochi şi Lazy) într-o penumbră totală. A­ceste neajunsuri – cărora li se pot adăuga unele e­pisoade suspendate şi amintiri neconvingătoare -  şi-ar fi găsit împlinirea într-o dezvoltare ceva mai întinsă a romanului. 

Romanul lui Ionuţ Chiva este ca un grafitti în care poţi recunoaşte cuvintele, muzica, viaţa şi contururile unor adolescenţi simpli care nu vor altceva decât să-ţi reprezinte ne­­mulţumirea, pornirile şi controlul underground al societăţii. Să supravieţuiască după re­gulile lor. Una dintre oglinzile umanităţii con­tem­porane. Deşi titlul se vrea unul scandalos sau cel puţin echivoc, 69 este povestea tragică a unor nubili care şi-au trăit himerele cu exces şi ne­păsare, cu adrenalină şi inconştienţă. 69 este ro­manul preamăririi şi decăderii noilor crai de Bu­cureşti iar Ionuţ Chiva un autor talentat care ne lasă sentimentul că ar fi putut mult mai mult.