Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (467) Septembrie 2004

CRONICA LITERARĂ

de

Ioan MOLDOVAN

Poezia ca „sumbră orologie”

 

Ion Cristofor

Sărbătoare la ospiciu

Casa cărții de știință,

Cluj-Napoca, 2004

 

Poet rafinat al melancoliei disperate, al viziunilor târziu expresioniste ale angoasei și ale sumbrelor epifanii ale malignității lumii, Ion Cristofor – „doctor în filologie și echinoxist”, cum îi place să se prezinte pe coperta a patra – își identifică alter ego-ul în ipostaza meșterului ceasornicar pe care îl surprinde absorbit într-o în­deletnicire de insomniacă gratuitate: „cum scrie și scrie și scrie/ în registrul cu aurite co­toa­re/ numele nostru de ucenici înspăimântați”. Po­ezia ca „sumbră orologie” i-a fost la îndemână lui Ion Cristofor încă de la debutul său ce aduna poemele scrise în vremea  studenției și, totodată, a uceniciei echinoxiste (În odăile fulgerului, 1983), iar volumele de versuri publicate de atunci încoace, doar două, pentru că e un poet extrem de exigent și negrăbit la tipar (Cina pe mare, 1988 și Marsyas, 2001) l-au arătat mereu egal cu sine, cu propria-i originalitate și cu propriu-i stil în spațiul poeziei esențial ele­gi­ace.

Există la Ion Cristofor – și există pentru că el s-a dovedit și se dovedește un maestru al ei – o cermonialitate  sardonică a exprimării a­li­e­nă­rii existențiale; noroiul, veninul, toxicitatea existenței sunt trecute printr-un laborator es­tetic în care rafinamentul imagistic devine o­bli­gație de serviciu liric, specializarea poetului e­ta­lând masterate (mai apoi doctorate) în ceea ce se chema odinioară poezia damnării și a bles­temului de a fi.

Titlul însuși al volumul de față este un o­xi­moron perfect pentru genul de viziune poeti­că pe care, cu atâta artă, ca să spunem așa, îl prac­tică Ion Cristofor. Nebunia lumii și a vieții e de­finitiv hotărâtă, poetului nerămânându-i de­cât să oficieze sărbătorile lirismului: e singura bucurie posibilă, fie ea sumbră și inutilă: „ce râu spală picioarele noastre/ de sumbri ma­giștri ai unei științe inutile/ ce râu ne răpește iu­bitele și le duce în Hades/ ce viitură întunecată ce fluviu/ tulbure de dorințe și de spaime/ ne mâ­nă de la spate cu vaiete/ elevi îndărătnici ce-au orbit/ cu cărțile-n brațe/ tomuri cu aurite co­toare/ cu semne ce nu ne învață măcar/ să ne stin­gem cu grația/ cu nesfârșita blândețe/ cu ca­re mor trandafirii” (Științe inutile).

Serbările ospiciale nu sunt nici pe de­parte însă niște îndeletniciri autiste; oricât a­gre­sat, hărțuit, devastat lăuntric, poetul rămâne un lucid, spiritul său întreține un efort de în­vă­țătură ultimă, aceea din „Nu credeam să-n­văț…”-ul eminescian. Scepticismul e luminat din interior sau măcar are nădejdea unei lumini mân­tuitoare, în pofida tuturor negativităților: „nu va mai exista niciodată vreo judecată de a­poi/ căci nici o femeie nu a murit/ nici un bărbat n-a răposat// trecutul n-a existat niciodată/ pre­zentul ne-a scârbit peste măsură/ iar viitorul e aici la îndemâna noastră/ cald ca o pâine/ pe ca­re vă invit s-o scoatem din cuptor/ și s-o frân­gem între frați” (Nu va mai fi judecată de a­poi). Buna sensibilitate crepusculară e plesnită în­să uneori de sarcasm ca pentru a nu se arăta lu­mii cititoare cu față smiorcăitoare și prea o­me­nesc de gravă. Sau, altădată, e lăsată să se o­dih­nească, și în pagină e adus doar sarcasmul, ca să ne arate ce se mai întâmplă în realitatea cea de toate zilele pentru a-și merita locația os­pi­ciului: „Tricolorul flutură vesel pe clădirea Ospiciului/ Napoleon Bonaparte a înjunghiat-o pe Tina Turner/ Funar a înghițit ieri o statuie/ De­cebal s-a spânzurat cu lanțul de la veceu/ Preasfinția sa o regulează într-un colț pe sfânta Pa­raschiva/ Domnul prim-ministru vânează lei în spatele curții/ Președintele Mao se crede pi­-sică de Angora/ Domnul parlamentar face curte U­niunii Europene/ Regina Angliei refuză electroșocurile/ / Azi e zi de sărbătoare/ Fanfara mi­litară cântă marșuri eroice în parc/ Toți vom lua pas­tile roșu galben albastre” (Sărbătoare la os­piciu).

Așadar, la Ion Cristofor, „putreziciunea își deschide tainicul ei ceaslov”, „soarele e doar o cârpă roșie/ un geamantan decolorat de carton/ în care sporovăiesc câteva cărți de rugăciuni/ în care suspină câteva scrisorele de dra­gos­te”, zeii sunt orbi, singurătatea are „craniul ei gol/ prin care sufla vântul și câteva versuri celebre”, infernul există („în schimb  infernul îți stă la îndemână oricând/  e suficient să dai colțul stră­zii/ unde copilul palid murdar/ ieșit la lu­mină din bezna canalului/ își introduce seringa în venă”) etc. etc. – clip-urile unui „creier ne­gru”, peisajele, ritualurile, scenetele, viziunile, într-un cuvânt, ale unui poet care îmblânzește a­trocitatea și demența mundană în poeme „lucrate” cu migală, cu finețe și cu admirabil rafi­na­ment, poeme ale căror cadrane indică ora mis­terioasă și fosforescentă a poeziei adevărate.