Nr. 9 (467) Septembrie 2004

Imagine şi devoţiune barocă:

fostul altar al bazilicii romano-catolice din Oradea

Între altarele din lemn realizate în stil baroc din Oradea un loc aparte îl deţine ansamblul sculptural inedit alcătuit din 12 statui aflat în Capela mizericordienilor, respectiv în Muzeul Bazilicii romano-catolice. Realizate la sfârşitul secolului al XVIII-lea, statuile alcătuiau primul altar principal, cu caracter monumental din Catedrala romano-catolică. Faptul că sculpturile au fost realizate de acelaşi autor sau în acelaşi atelier este confirmat de extraordinara unitate de concepţie a siluetelor uşor serpentinate prin contrapost, de gestica şi fizionomia patetică, devoţională a personajelor, de identitatea de concepţie a soclurilor şi a veşmintelor dispuse în falduri fluente cu marginile poleite. Fizionomiile şi gesturile personajelor sunt retorice şi uşor teatrale, exteriorizând în manieră barocă trăirile emoţionale ale acestora. Se distinge prin deosebita expresivitate figura Mariei, piesa centrală a altarului ilustrând hramul „Înălţarea la cer a Fecioarei”. În acest sens, capul dat pe spate şi privirea îndurerată îndreptată spre cer, gura întredeschisă, umerii aplecaţi şi mâinile care atârnă în faţă, lipsite de vlagă, exprimă neputinţă şi paroxismul suferinţei. Faldurile veşmintelor bazate pe alternanţa de albastru şi ocru sunt minuţios redate, lăsând să se întrevadă graţia şi  supleţea corpului.

Un contrapost şi mai evident apare în cazul Magdalenei, păcătoasa care a spălat picioarele Mântuitorului cu lacrimile ei, a stat lângă cruce în ziua Răstignirii, fiind apoi prima care l-a întâlnit pe Isus după Înviere. Prototip al femeii păcătoase transformate spiritual de Isus, Magdalena este reprezentată cu mâinile împreunate, în atitudine de rugăciune şi implorare a iertării divine. Chipul şi privirea aplecate în pământ exprimă pocăinţa şi umilinţa determinate de conştientizarea păcatului. Proorocul şi propovăduitorul pocăinţei, Sfântul Ioan Botezătorul, e reprezentat îmbrăcat sumar în hainele din păr de cămilă. Corpul său scheletic, vădind din partea autorului cunoştinţe anatomice exacte, barba netunsă şi pletele sugerează modul de viaţă ascetic. În stânga ţine o cruce înaltă de care atârnă o banderolă cu inscripţia „Iată Mielul lui Dumnezeu” redată în maghiară. Grupul central era flancat de cei patru evanghelişti îmbrăcaţi în mantii şi pelerine cu marginile poleite, decorate cu steluţe. Fizionomiile, atent studiate, sunt retorice, exprimând în manieră barocă vizionarismul personajelor. Iese în evidenţă evanghelistul Ioan, ucenicul iubit de Isus, autorul inspirat al celei de-a patra evanghelii. Acesta este reprezentat conform iconografiei tradiţionale într-unul din momentele sale de extaz mistic, cu braţele larg desfăcute şi privirea ridicată spre cer.

Din alcătuirea altarului făceau parte şi principalii sfinţi maghiari. Dacă celelalte personaje sunt reprezentate în veşminte ample alcătuite dintr-o combinaţie de tunici şi pelerine, regii maghiari sanctificaţi au fost înveşmântaţi în costume nobiliare alcătuite din tunica cu găitane prinsă la mijloc cu un brâu ţintat. Şi în acest caz, gestica şi fizionomia sunt elocvente, exprimând evlavia sau devoţiunea sinceră a personajelor. Aşa cum afirmă cercetătorul Nicolae Sabău (Sculptura barocă din Transilvania în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1992), chipurile personajelor, însufleţite de o puternică fervoare mistică, cu bărbi lungi, despicate la mijloc, trimit la un model consacrat în sculptura barocă central-europeană, perfecţionat de sculptorul Philipp Jakob Straub. Sfântul Ştefan, cu o barbă amplă, aluzie la calitatea sa de rege barbar convertit la creştinism, este figurat într-o tunică de culoare turcoaz tivită la mijloc cu motive maghiare poleite. În picioare poartă un fel de cizme care lasă să se vadă degetele. Mâna dreaptă care susţine faldurile pelerinei este adusă la piept, exprimând, la fel ca şi privirea concentrată, o devoţiune profundă. Acelaşi sentiment de pietate se citeşte pe figura Sfântului Ladislau, reprezentat, conform iconografiei tradiţionale, în platoşă, cizme lungi de vânătoare şi pelerină de culoare roşie. Mâna stângă adusă la piept şi privirea exprimă amestecul de umilitate şi devoţiune determinat de apariţia miraculoasă a Fecioarei Maria. Sfântul Emeric este figurat într-o tunică prevăzută cu găitane ţintite cu pietre preţioase, cizme lungi şi o pelerină albastră decorată cu flori de crin, simbol al castităţii. Privirea aplecată în pământ, gestica mâinilor exprimă o interiorizare a devoţiunii. Din categoria sfinţilor maghiari face parte şi Sfânta Elisabeta, reprezentată având coroană, ca regină a Ungariei şi ducesă de Turingia. Se remarcă supleţea siluetei cu talia subţire evidenţiată printr-un brâu cu motive florale poleite, drapajul bogat al faldurilor, privirea expresivă, braţele larg desfăcute, simbol al dăruirii totale pentru ajutorarea aproapelui. La fel de remarcabilă este figura Sfintei Tereza, înveşmântată sobru într-o rochie lungă de culoare cafenie. Mâna dreaptă adusă la piept, gura uşor întredeschisă, privirea imobilă exteriorizează experimentarea stării de extaz mistic. În dreapta ţine o inimă în flăcări străpunsă de o săgeată, simbol al sufletului cuprins de iubirea divină . Lucrările nu sunt semnate sau datate. Faptul că altarul exista în 1779, când a fost consacrată biserica, îngăduie datarea sa în ultima treime a secolului al XVIII-lea.

Prin scenografia barocă a veşmintelor, gesturilor şi expresiilor, statuile care alcătuiau altarul Bazilicii romano-catolice constituie cel mai remarcabil ansamblu sculptural baroc cu caracter devoţional din Oradea. Prin maniera de reprezentare care îmbină cu moderaţie misticismul şi patetismul baroc, grupul sculptural se integra în scopul persuasiv al acestei arte, acela de a convinge şi impresiona credinciosul, de a stimula meditaţia, de a realiza în ultimă instanţă o pledoarie în favoarea credinţei.