Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (467) Septembrie 2004

IDEEA

de

Ionel NECULA

Filosofia românismului de la Blaga la Cioran

Cioran s-a despărțit de filosofie atunci cînd și-a dat seama că nu se mai poate face nimic. Coborîtă de pe soclul înălțat cîndva de ionieni, filosofia, ca disciplină, se rescria pe un palimpsest al logosului descărnăt de real și se încerca în soluții pretins izbăvitoare și ușor de atașat oricărei realități. Nu mai era un exercițiu de conștiință al cetățenilor adunați prin grădini sau prin piețe publice, ci se retrăsese sub autoritatea unor instituții academice sau universitare și multă lume percepea acest fapt ca pe-o oficializare tacită. În locul dialogului liber și competitiv, între cetățeni anonimi care știau că nu știu nimic, apăruseră magistrul, eruditul, păstorul care le știau pe toate și se ofereau generoși să-și reverse prea plinul peste neștiința celorlalți, cu condiția minimală a cumințeniei și ascultării. Dialogul devenise monolog, iar filosofia o profesie cu ceva ifoase de primă doamnă la portativ.

Nici statutul filosofului nu mai era cel de altădată, cînd nu se subordona decît propriei sale raționalități. Filosoful accepta să gândească pentru alții, dar nu să sufere pentru ei. Cupa cu zeamă de cucută reprezenta un preț mult prea mare pentru o fărîmă de adevăr și-o brumă de demnitate. Cum să rămîi auster și imun într-o lume în care totul devenise discutabil și relativ. Cum să rămîi înțelept și interesat doar de propriile tale cercuri, precum Arhimede, într-o lume nebună și acapara? Mai putea voltaireanul Pangloss să explice nevolnicei Cunigunda cît de perfect este lumea alcătuită, fără să se implice în ispitele ei, în ansamblul de cauze și efecte și-n mecanismele de direcție ale vieții sociale?

Derobîndu-și neutralitatea meditației despre om și lume, despre fericire și viață, filosofia ar fi vrut să revină în piață, dar cu funcții misionare, profetice, constructive. Cum să revină? Naivul Nietzsche se înșelase amarnic cînd l-a trimis pe Zarathustra să facă filosofie cu ciocanul. Mulți credeau că un kalașnikov la bandulieră l-ar fi făcut mai de temut și, oricum, mai convingător. Lumea nu se schimbă cu un mit prăfuit și remaniat, ci cu miracolul unei iluzii bine plasate și bine întreținute.

Cel care-a înțeles acest lucru a fost bărbosul din Renania, cînd și-a trimis stafia să colinde prin Europa, dar și nebunul instalat, mai apoi, la Berlin. Miza era imensă, trebuia impusă ideea de ordine nouă iar eficientizarea ei reclama născocirea unor mijloace performante și găsirea unor agenți istorici neîndeplecați. Djugajvili și camerele de gazare răspundeau numai bine acestor țeluri isterizante căci antrenau diluviile lumii, cu nebunii și înțelepții ei. Să ne mai mirăm că nici Sartre, nici Heidegger, nici alți gînditori nu s-au putut sustrage torentului și s-au lăsat duși de val?

Cioran a traversat-o și el, tot așa, hurducat și poticnit, cu exaltări și, bineînțeles, cu dezamăgiri nevindecabile. A reușit să rămînă consecvent în convingeri și credințe în toată această tulburătoare perioadă istoric㠗 marcată de spăimoasa noapte müncheneză, de debarcarea din Normandia, de construcția și demolarea zidului berlinez? S-a menținut în aceleași neschimbate principii în toată această istorie nevrotică în care liberalismul dintr-o parte a lumii se corela cu cea mai idioasă dintre dictaturi?

Cred că putem răspunde afirmativ. Dincolo de o vremelnică rătăcire în conjuncturi agitate, Cioran s-a fixat într-un sistem de încredințări ce nu se mlădiau după nestatorniciie istoriei.

 

Ca un adevărat enfant terrible, Cioran s-a încumetat s-abordeze această problemă la o vîrstă cînd mulți tineri din generația sa nu trecuseră de perioada compozițiilor glamoroase. Cioran o abordează frontal, vijelios, cu acreală și cu sîngele-n clocot, de parc-ar vrea să răzbune toate lufturile din devenirea noastră istorică și de tot deficitul de voință și cutezanță din specificul firii românești. Scrisă într-un ton grav, rechizitorial și la o temperatură ridicată, Schimbarea la față a României este cartea cea mai disperată din cîte s-au scris vreodată în orizontul valah. Ea se decontează din noianul apelpisirilor românești și radiografiază, fără nici o pudoare etnică, întreg ansamblul de defecte originare care ne-a făcut să băltim în istorie.

Neobișnuită doar prin radicalismul ei, cartea nu este fără antecedent în cultura românească și universală. Afirmarea tot mai accentuată a principiului suveranității popoarelor trebuia să capete și această prelungire adiacentă în planul culturii și, bineînțeles, al filosofiei. După renunțarea la limba latină, marile tratate filosofice din lumea europeană deveniseră accesibile tuturor vorbitorilor unei limbi care căutau să se regăsească în ele ca universalitate omenească, dar și ca particularitate etnică. Mai ales spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea, „filosofia, ne avertiza Mircea Florian, se particularizează, se concentrează între hotarele naționale în măsura în care națiunile se trezesc la o viață proprie și devin conștient cu trecutul lor” (Îndrumare în filosofie, Editura Științifică, București, 1992, p.321).

Ideea unei metafizici naționale, care să dea seama despre universalitatea existării dintr-o poziție parcelară dispusă să-și identifice fondul originar și raporturile cu transcendentul era bine înțelenită în Europa cînd a fost preluată și de cărturărimea de la noi. Era, desigur, un mod de a face filosofie, numai că gînditorii români au șarjat așa de zelos pe această idee încît au ținut-o în topul plăsmuirilor metafizice vreme de peste un secol. Ba chiar prin izvodirile lui Constantin Amăriuței și ale unor vrednici discipoli ai magului de la Păltiniș, continuă și în zilele noastre. Care dintre gînditorii noștri interbelici au rezistat ispitei de a se încerca în eplorarea destinului și a modului de ființare românesc?

Pentru cei mai mulți, punctul de plecare îl constituia simțămîntul de anxietate și de insatisfacție ce se năștea dintr-o privire critică și panoramată asupra istoriei spiritului românesc. Concordatari în ceea ce privește consemnarea eșecurilor, întîrzierilor și rateurilor din evoluția românească, se disociau între ei atunci cînd trebuia să explice cauzele și condițiile care le-au generat. Consensuali în privința lîncezelii din devenirea noastră istorică, nu-și mai puneau decît întrebarea dacă aceasta se datora firii românești și defectelor ei originare sau disconfortului geo-politic, așezării noastre la intersecția celor trei imperii hrăpărețe.

Mai subtil, Blaga opera cu ideea de „boicot al istoriei”, dar nu-i decortica toate înțelesurile. În loc să cocheteze cu o istorie străină, ce se derula peste capul și voința lor, românii preferau retragerea într-un orizont interior, „mioritic”, boicotau istoria prin refugiul din fața ei, nerealizînd că în felul acesta se lăsau și ei boicotați de istorie. Ce se cîștiga și ce se pierdea din această joacă de-a v-ați ascunselea? Refuzau încolonarea în torentul unei istorii silnice, se retrăgeau pe malul albiei (alviei, cum spune Blaga), priveau detașați la aluviunile devenirii și-și conservau firea nealterată, dar putem oare considera această pasivitate autistă ca pe-o virtute infailibilă? Nici vorbă, ne va asigura iritat și-ntr-o formă claxonată Cioran în Schimbarea la față a României. Într-un fel, cartea lui Cioran este o replică mai desfășurată și mai cătrănită la Spațiul mioritic blagian.

Într-un fel, pentru că analogia trebuie făcută cu mai aplicate descinderi în diorama epocii. După toate datele, Cioran și-a elaborat lucrarea în anul profesoratului său la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, cu precădere în vacanța din vara anului 1936. Cum Blaga și-a publicat Spațiul mioritic în decembrie 1936, e de presupus că cele două lucrări n-au comunicat între ele și nu s-au aflat una în prelungirea celeilalte. Elementul lor comun îl constituia realitatea valahă cu poticnirile devenirii ei istorice, dar și viziunea de ansamblu și soluțiile preconizate erau radical diferite. Toposul plaiului mioritic, cu proverbiala resemnare românească și cu fatidica acceptare a destinului (un fel de amor fati nietzscheean), nu se potrivea deloc cu oțărîrile lui Cioran față de improductiva baladă populară. Motivul mioritic, adus de Blaga (și nu numai de el) în poziție de axă a filosofiei și a modului de ființare românesc era denunțat de Cioran ca „blestem poetic și național” și ca „rană neînchisă a sufletului românesc”. De aici, din nerodnicia acestei balade, se legitimează marile metehne ale spiritului românesc — scepticismul, resemnarea, renunțarea, pasivitatea, defetismul, „contemplația domoală”, anistoria, absența destinului eroic — care ne-au adus în situația de a îndura și nu de a face istorie.

Să mai precizăm un aspect: dacă cele două lucrări scrise de Blaga și Cioran și apărute aproape concomitent n-au comunicat între ele și nu s-au poziționat una față de alta decît ca viziuni autonome și paralele, în schimb autorii între ei se receptau bine și-și exprimau public bucuria receptării. Mai ales Cioran: recenzase volumul Eonul dogmatic în Revista de Filosofie (nr. 3-4 din 1931), participase la numărul special al revistei Gîndirea (nr. 8 din decembrie 1934) consacrat lui Blaga cu un articol de mare subtilitate („Stilul interior al lui Lucian Blaga”) și nu și-a ascuns prețuirea față de performanțele filosofului ardelean. „Dacă d-sa (Blaga, ad.n.) ar fi scris într-o limbă străină astăzi ar avea o notorietate mondială. Niciodată nu m-aș îndoi că este un gînditor de valoarea unui Bulgakov sau a unora dintre cei mai străluciți filosofi formați în curentul teologiei dialectice” („Sfîrșitul care începe”, Editura Pentagon-Dionysos, Craiova, 1991,p.70).

Dar Blaga? Nu era nici el străin de ideile lui Cioran în privința modului românesc de ființare. Le-ntîlnise prin revistele epocii („Calendarul”, „Floarea de foc”, „Vremea”) și-și formase o părere despre ele. N-a făcut-o publică, dar a exprimat-o într-o scrisoare către Mircea Eliade din 25 august 1937, în care afirma că deși „prietenul nostru Cioran” este „foarte talentat, n-are încă o viziune personală, oricît dinamism și paradox ar introduce în eseurile sale. Pesimismul său, cît privește cultura românească, rezultă din judecarea acesteia prin criterii exclusiv spengleriene. Adamismul e o concepție care nu rezistă, și cred că după Spațiul mioritic nu va mai putea susține nimenea teza despre arderea etapelor. Antiintelectualismul și provitalismul lui Cioran (sunt, ad.n.) în întregime Klages. De înțeles o asemenea atitudine în chip provizor la un popor ca nemții, amenințat să se orășeneze și asfaltați. Dar nu la noi. Nu vom da unor ciobani sfatul să devină cruciați împotriva spiritului; Cioran, mai spune Blaga în această scrisoare, se va astămpăra peste vreo cîțiva ani, cînd va ajunge, sunt sigur, și la o viziune personal㔠(Lucian Blaga, Corespondența A-F, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p.286).

Ceva din bănuiala lui Blaga în privința influienței exercitate de Klages asupra lui Cioran era adevărat. Rășinăreanul îl audiase la Universitatea din Berlin în 1934, unde ajunsese cu o bursă acordată de Fundația Humboldt și-l prețuia, poate și pentru că avea „un temperament exaltat pînă la demonie”, ceea ce, într-un fel, îi amintea de magistrul său bucureștean, Nae Ionescu. Îl aprecia mai ales pentru viziunea vitalistă a filosofiei sale — una din puținele direcții de gîndire rămasă necompromisă de Cioran.

Cu mai puține șanse de împlinire se arăta predicția lui Blaga conform căreia Cioran „se va astîmpăra” atunci cînd va ajunge la o „viziune personală”, adică detașată de influiența lui Klages. Nu, nu se va astîmpăra, iar viziunea sa privind filosofia românismului era deja fundamentată pe principii statornice și nu mai reclama remaniere.

Firește, imaginea românului în viziunea lui Cioran avea altă configurație decît cea abilitată de Blaga. Românul lui Cioran nu mai boicota istoria printr-o resorbție în sine, prin replierea în determinațiile unei viețuiri organice, rurale, nerăbdător să se reverse în plăsmuiri de cultură minoră, ci era el baicotat de istorie, era el predispus să-i îndure hachițele și să se amăgească printr-o compensatoare „țopăială lirică”. Idealul de român cioranian era unul orășenizat, adică eliberat „de condiția de viață a popoarelor agrare”, care ne-a făcut să băltim în istorie. „Un an din viața unui oraș modern, spune Cioran, este mai plin și mai activ decît o sută din viața unui sat” (Schimbarea..., p.118). În timp ce românul lui Blaga își extrăgea determinațiile din conținutul unei matrici stilistice abisale și apriorice, cel cioranian se panorama pe un fundal istoric nestatornic și cărăușea toate metehnele ancestrale statornicite în timp — imprimîndu-i un ritm de evoluție lent și apatic. În timp ce Blaga accentua asupra pozitivității însușirilor configurînd ansamblul patrimoniului stilistic izvodit de el, Cioran se consterna de mulțimea defectelor originare și ancestrale care ne-au subminat nu doar ritmica, dar și normalitatea devenirii. În timp ce Blaga vorbea despre un „sentiment al destinului, trăit tot ca o ondulare, ca o alternanță, de suișuri și coborîșuri, ca o înaintare într-o patrie siderală, unde se urmează ritmic dealurile încrederii și văile resignării”, Cioran se îndoia de însăși existența vreunui destin românesc și accentua asupra coborîșurilor din devenirea noastră istorică. Blaga invoca „un foarte vădit simț al măsurii”, Cioran reproșa existenței românești tocmai fetișizarea măsurii, absența aventurii, a riscului și a fanatismului cu care trebuia luată în răspăr istoria. „Fondul nostru? — se întreabă Cioran. Desigur, multe lucruri bune, dar în sînul lor o rană. Fondului acestuia îi datorăm absența noastră de atîta timp. Absolutizarea lui este o operă reacționară. Dacă ne-am fi abandonat lui, eram și astăzi una dintre ultimele țări ale lumii” (Schimbarea...,p.112).

Blaga vorbea și el despre „evoluție și involuție”, dar lega aceste momente de circumstanțele istoriei, după cum ne-a favorizat sau frustrat, în timp ce scepticul rășinărean su­blinia mai ales lîncezeala din devenirea românească, stagnarea — nu pentru că n-am fi dispus de energia trebuincioasă, ci pentru că aceasta a fost neutralizată prin resemnare, scepticism, pasivitate și defetism. După Blaga, toată devenirea noastră a fost determinată de fluxurile și refluxurile istoriei, mereu am fost obligați să ne mlădiem după mișcările ei mareice, să boicotăm sau să acceptăm boicotul, după Cioran, adevăratele cauze ale lîncezelilor noastre trebuiesc căutate în structurile firii românești, în defectele noastre etnice, ancestrale. Nu ne putem deconta lentoarea din evoluția noastră dintr-o privire aruncată peste gard, dintr-o vinovăție exterioară invocînd condiții și conjuncturi istorice neprielnice.

Mai era și problema sofianicului, a bipolarității spiritului creștin, cu precădere a celui ortodox, care, la fel, îi aducea pe cei doi în poziție antitetică. Blaga credita biserica ortodoxă, care era asumată organic și subconștient în lumea răsăriteană, o așeza într-un plan de recunoașteri privilegiat în comparație cu protestantismul și catolicismul, o confirmă în organizarea celor lumești și în pregătirea omului pentru a primi „transcedența coborîtoare”. În comparație cu basilica română, situată la marginea transcedenței, sau cu catedrala gotică, arhitecturizată pentru a sugera înălțarea în transcedent, biserica ortodox㠗 modestă, cuminte și liniștitoare așteaptă parcă grația divină să se reverse peste ea.

Evident, Cioran activa o părere diferită, contrapunctică, față de cea propusă de Blaga. Opinia sa era că ortodoxul românesc, prin conservatorismul său manifest, a favorizat starea de lîncezeală, de băltire în imediat și de automulțumire. Convingerea lui era că românii au cultivat o religiozitate frivolă, de vitrină, de ochii lumii. Biserica noastră n-a făcut nimic pentru a-l scoate pe român din logica imanenței și nu i-a insuflat un proiect mesianic, fanatic și izbăvitor. Nu mai este de mirare că scepticul includea religiozitatea noastră de mîntuială printre determinațiile neantului valah.

Am mai spus: cele două lucrări au apărut aproape concomitent, Spațiul mioritic în decembrie 1936, iar Schimbarea la față a României în ianuarie 1937. N-au comunicat între ele și nu s-au poziționat una în prelungirea celeilalte. E adevărat, Cioran publicase unele fragmente din lucrare și-și diseminase oțărîrile prin diferite articole de gazetă, dar nu cred că-i oferise gînditorului din Lancrăm toate datele pentru replică. Prezumția că cele două lucrări s-ar afla într-o relație polemică fundamentală prin lectura reciprocă a autorilor este, pe cît de plauzibilă, pe atît de eronată.

Sigur este că Blaga și Cioran aparțin unor filoane și grupări filosofice total diferite în ceea ce privește asumarea metafizică a realității românești. De unde Blaga se osteniza într-o atitudine pozitivă și miza pe evaluarea calităților firii românești, Cioran se fixa într-o abrazivă negativitate și se oripila de mulțimea defectelor care vulnerabilizează ființa valahă. Blaga se integra unei suite de gînditori români care-i mai cuprindea pe Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, ulterior pe Noica și pe Constantin Amăriuței, Cioran se revendica dintr-o coloană care începea cu Dimitrie Cantemir și continua cu Dimitrie Drăghicescu și Pompiliu Eliade. Dar evidențierile noastre sunt numai indicative pentru că, mai ales în perioada dintre cele două războaie, condiția metafizică a românului devenise așa de acaparantă că mai simplu ar fi să-i menționăm pe cei ce nu s-au prins în ispitele ei. Vorba lui Petrovici, fie ca „murmur de acompaniament”, fie ca „glas de trîmbiță și mai ales ca inscripție pe drapel”, gînditorii români au ținut să scormonească prin învolburările spiritului românesc, săi identifice particularitățile metafizice înstructurate în fire, logosul etnic cu care-a dat seama de sine și de lume.