Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

ASTERISC

de

Gheorghe GRIGURCU

O poetă la Veneția

 

Dacă pentru unii autori mersul poeziei e de la simplu la complex, în cazul Marianei Filimon e invers. Nu elementaritatea, genuinul și nici „platitudinea”, „proza” mai mult ori mai puțin pitorească a vieții de toate zilele o inspiră, ci, dimpotrivă, complexitatea acesteia care devine o „problem㔠a conștiinței (și a tehnicii) lirice. Viața e ca un nod complicat, ce trebuie desfăcut. Premisa creației poetice nu e o materie imatură, stîngace, care așteaptă să fie supusă operațiilor prelucrării, distilării, ci una chinuitor de încordată, insuportabil tensionată de propria sa maturitate care aspiră la o eliberare, la mîntuire prin semnul estetic. Mărturisind c㠄ochiul deslușește în adînc/ multiplicate poveri” și că mirarea i „se complică în dureroase umbre” gata a o devora, notificînd „grele alcooluri/de zabateri”, poeta își găsește consolarea în „descătușarea” metaforică, simbolică rotunjire a ființei: „Imaginea se desface/ în raze uimitoare perfecte/ un univers descătușat de meandre// cu un țipăt rotund/ omenesc/ lumina atîrnește apele mari” (Lumini și umbre).

O amplă metaforă a trăirilor sale o reprezint㠄falnica” Veneție, adnotată în ritmul nervos al unor impresii de călătorie. Se află și aici o „descătușare”, dar una protocolară, ca întîi de toate face revernțe cadrului peisagistic, cu sarcina sa de inefabil și cu abundența sa de misterioască lumină acvatică ce sugerează un drum izbăvitor: „Vii dintr-o altă legendă cu sufletul inundat/ de-o lungă noapte venețiană// albastru e doar conturul lucrurilor/ ce se cuvine să nu le atingi/ să nu le respiri/ taina ce le separă/ poate pentru totdeauna pieri// culori de apă/ îți netezesc drumul/ lumina ce le prisosește/ necunoscută-i și ea” (Culori de apă). Nerăbdătoare, autoarea încearcă să dea la o parte crusta percepțională care acoperă ordinea adîncă, invizibilă a lucrurilor, aptă de-a fi contactată doar cu antenele sufletești: „Irisul meu galben/ irisul meu violet/ alb ostenea/ în venețiene amiezi/ în seri eliberate de ordinea/ vizibilului/ (unde ascundeai Doamne/ uneltele Tale?)// podoabe ce se lăsau înțelese/ cu nemărginirea/ în suflet” (Altare). Însă aparențele nu pot fi ușor depășite. Nici nu e, de fapt, nevoie, întrucît ele se întrepătrund cu esențele, feeria glorioasă a picturii reprezentînd nu doar o aventură a senzoriului ci și o iluminare lăuntrică, un spasm retrospectiv care face cu putință regăsirea eului. Astfel poeta cade într-un soi de transă. E ca un „somn cu ochii deschiși/ somn al însingurării/ la poarta lăsată deschisă/în larg” (Sepia). „Largul” are, firește, o conotație metafizică. E un spațiu spontan sacralizant, în care „pescărușii spun pe limba lor/ rugăciuni/ gîndesc cu voce tare/ pagini întregi de viaț㔠(ibidem). Așadar și un spațiu recapitulativ, adăpost al amintirii proprii, având rol de antidot, deoarece în cuprinsul său, „despre otrava/tăinuită în mări/ nu se mai știe nimic” (ibidem). Urzite parcă din nimic, precum visele, viziunile capătă aspectul unor imagini delicat-confuze, aidoma unor acuarele. Condeiul poetei se înmoaie în apele cromatice ale lagunelor spre a așterne ficțiuni fluide într-un cod al nuanțelor ce, din pudoare, atenuează gravitatea de fond a mărturisirii: „Au năvălit apele/ și culori pastelate fraternizează/ într-un gri nedecis” (Lacustră). Nu o dată ansamblul se ascunde în detaliu, realul se resoarbe în iluzii, fără a interzice nota dramatică a reversibilității: „aceleași esențe difuze/ într-o ceață compactă/ sublimînd amănuntul// imponderabile căi de acces/ către orașul ce încă ține/ captive forme jilave/ cromatica unei iluzii” (Esențe). Iar fantasma culorii delegitimeaz㠄adevărul”, substituindu-i-se: „Culoarea ce piere încet/ pe ziduri/ se prelinge în incredibile forme/ mai adevărate decît ceea ce/ se poate rosti„ (Poartă). Figurile se stil — prețiozități învinse — se precipită pure precum boabele de rouă:  „Și iar o oră/ cu frăgezimi de mosc”(Temă muzicală). Sau: „în mica piață/ tremură ca lacrima/ scînteia zilei” (ibidem). Sau: „amintiri pe care/ la sfîșie o adiere” (Peisaj). Moralmente, Mariana Filimon se reîntoarce spre trecut, spre un trecut ale cărui urme le poate descifra în textura prezentului, oarecum oracular, fiind vorba de un oracol reorientat în direcție opusă, dat fiind amestecul vizionar de timpuri în magicul flux liric: „Rămășițele unei duminici/ demult/ în singurătate sfioase/ o acoladă a serii ce cade” (Calm). Veneția nu e decît o față a acestui trecut personal reînviat pe calea artei receptate ca un depozit al candorilor de odinioară: „locuiam într-o frescă/ aproape de altarele/ îngropate în mare// noaptea visam că alăptez/ îngeri-copii” (Altare).

Prin ultima sa creație, Mariana Filimon se confirmă drept o poetă de foarte bună calitate care-și „dibuie” un traseu distinct între, pe de-o parte, încrîncenarea stridentă și învolburarea apocaliptică, iar pe de alta, jemanfișismul ironic și riscant care domină, la ora actuală, piața poeziei autohtone. E o dovadă în plus că limbajul sobrietății, al disciplinei ermetizante, colorat cu nostalgii de seninuri mediteraneene și constelat cu aspirații transcendente, nu e cîtuși de puțin epuizat și chiar mai mult: că are șanse de-a ne impresiona în chip particular pe noi, cei suprasolicitați de „țipătul” postexpresionist ca și de inconformisele industrioase debușînd în facilitatea obscenității.