Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

CITIRI

de

Dumitru CHIRILĂ

Destine de demult

 

Muzeograful orădean Florian Dudaș este un asiduu cercetător al trecutului cultural bihorean în special și transilvan în general. Titlurile lucrărilor sale se adună cu zecile. A studiat cu deosebit succes circulația vechilor cărți românești în acest spațiu geografic, s-a aplecat și asupra însemnărilor pe care utilizatorii le-au făcut pe marginea filelor tipărite, dar și asupra unor manuscrise rămase prin arhive, biblioteci sau biserici. A urmărit trasee ale cărților sau manuscriselor  românești în biblioteci străine. Un domeniu aparte în cercetările sale l-a constituit păstrarea unor mari personalități istorice în memoria populară. Câteva din titlurile sale configurează această zonă de diverse și profunde cercetări: Carte veche românească în Bihor, Contribuții privind cartea românească în Epoca Luminilor, Vechi tipărituri românești în bisericile Bihorului, Cazania lui Varlaam în Vestul Transilvaniei, Manuscrise românești medievale în Crișana, Vechi cărți românești călătoare, Însemnări pe bătrâne cărți de cult, Misterioasa miniatur㠄Madona Român㔠din Biblioteca Vaticanului, Cărturari și artiști din Muntenia și Moldova peregrini în Crișana și, nu în ultimul rând, captivantele Răscoala lui Horea în tradiția poporului român, Avram Iancu în tradiția poporului român, Neamul lui Avram Iancu etc. N-am citat nici jumătate din impresionanta bibliografie a lui Florian Dudaș.

Recent, Florian Dudaș a ieșit pe piață (vorba vine!) cu o nouă carte, o nouă incursiu­ne în trecutul cultural local. Este vorba de Vămile destinului, Editura Lumina, Oradea, 2004), volum care adună o bogată corespondență a poetei bihorene Lucreția Suciu-Rudow cu prietena sa Lucreția Costa din Deva. Din păcate, corespondența păstrată este într-un singur sens: dinspre Lucreția Suciu și soțul său Wilhelm Rudow către cealaltă Lucreție. Dacă s-ar fi păstrat și cealaltă parte a corespondenței imaginea ar fi fost completă, așa însă putem doar să o reconstituim din răspunsurile uneia din părți. Suficient însă pentru a configura destine, pentru a lua act de realități ale vremii, atât de ordin cultural cât și social.

Se cuvine însă o prezentare a protagoniștilor. Lucreția Suciu a fost o poetă cunoscută în epocă, fiică a unei alte cunoscute poete a vremii — Maria Suciu (născută Bosco) și a preotului Petru Suciu. A debutat cu versuri în Familia lui Iosif Vulcan (cum era și firesc) și a fost în relații epistolare, sau nu numai, cu importante personalități ale vremii precum Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Miron Pompiliu, G. Bogdan-Duică, A. C. Popovici și mulți alții. Cu ultimul amintit a fost chiar în prag de căsătorie, abandonându-l însă pentru neamțul Wilhelm Rudow, cărturar preocupat de cultura română, pe care (o curiozitate!) nu-l cunoscuse decât din corespondență. Acesta a rămas toată viața aici, în Bihor, devenind o figură importantă în cultura vremii, scriind atât în germană, cât și în română. Printre altele, este autorul unei Istorii a literaturii române, deloc bine primită în cercurile de peste munți. Soții Rudow au locuit mare parte a vieții în satul Ucuriș, într-o teribilă izolare de lumea culturală, ceea ce face și mai apreciabil efortul lor de a fi în legătură cu aceasta. Spre sfârșitul vieții (au murit amândoi relativ tineri, Wilhelm în 1900, Lucreția în 1901) s-au stabilit la Oradea, asta după pensionarea preotului Petru Suciu, din ale cărui modeste venituri trăia întreaga familie. Aici, la Oradea, au scos o vreme revista Foaia literară. Prietena lor Lucreția Costa, căsătorită cu avocatul Alexiu Olaru, iar după moartea acestuia cu August Nicoară, tot avocat, a avut și ea preocupări literare, dar și muzicale. A fost prezentă în numeroase publicații ale vremii cu producții literare, dar și cu articole pe teme diverse. Spre deosebire de prietenii de la Ucuriș și apoi Oradea, a dus o viață confortabilă, casa din Deva fiind vizitată de însuși împăratul Franz Iosif.

Scrisorile Lucreției Suciu furnizează informații despre viața literară a vremii, dar și despre anumite contexte politice, despre relațiile dintre românii de dincolo și de dincoace de Carpați și, nu în ultimul rând, despre mizeriile cotidiene ale traiului la țară. Sub acest ultim aspect, corespondenta se confesează, victimizându-se, aproape tot timpul, nemulțumită că eforturile nu-i sunt apreciate pe măsură. „Lucru ca un dobitoc — zice într-una din scrisori — și, de câte ori, nu e nici măcar o umbră de mulțumită pe seama mea... Cât mă silesc să fie bine, în toate și cu toate, și, de câte ori, nu e bine, nimic, nimic. Mă las să dispar psihicește, mă slăbesc fizicește, numai și numai să fie bine și... nu-i! Nu-mi permit nici o rază de plăcere, n-am nici o bucurie afară de...animalele casnice, ca și care aproape am devenit și eu”. În alt loc dă raportul: „Cu galițele mă pot lăuda destul de bine acum. Am vreo 40 de rățuțe și tot atâția pui de găină, 2 cloște pe ouă de rațe scot peste 10 zile...” etc. Sau: „Am semănat grădinile, am făcut tot ce e de făcut primăvara. Dar și sunt neagră ca o țigancă, mîinile sunt așa de dure și negre de mă și prinde râsul când mă văd sara când mă culc.Fața, brațele până la coate și mâinile sunt ca de țigan! Comedie întreagă...” Este cam singură în toate aceste îndeletniciri, pentru că nu-și găsește o servitoare pe plac. („Oricât de bună servitoare să am, servitorul tot slugă...dușman plătit cu bani rămâne”) iar Willy nu prea o ajută, deși se plânge și el: Mâinile ne sunt bătătorite de muncă în grădină, însă mă simt fortificat în urma acesteia...” Cu toate acestea el găsește puteri să-și finalizeze proiectele: traduce pe Coșbuc în germană, are în lucru o carte despre credințele poporului român, este în legătură cu o editură din Leipzig, publică în Tribuna și în alte reviste. (Deși la un moment dat se pânge și el: „N-am uitat numai să compun, ci aproape și să traduc”). In schimb, Lucreția este uneori panicată că nu poate să scrie cât ar dori. Aduce și mărturii infailibile: „Eu știu și aceea că pe Maiorescu îl supără rău, e mâhnit aproape zis, că eu nu mai scriu nimic. Sunt mâhniți și alții, știu bine — dar nu am ce face”. Găsește comparații ilustre: „Mă rog, eu nu sunt geniul lui Leopardi, Poe — ca să-i amintesc numai pe aceștia (unul bolnav veșnic, altul depravat, bețiv...) ci sunt un fleac de femeie despre care se zice că-i, sau că a fost „poetă”. Ce suportă un bărbat — nu poate suporta o femeie, mai ales una așa de îndrăcit sensibilă cum sunt eu. Madame Miclea, m-dam Poni, Smara et tutti quanti, — foarte bine! Nici una dintre ele, nici măcar o slabă idee nu au despre câte toate — am îndurat eu în viața mea! Fieștecare, dacă au și îndurat neplăceri, dureri etc. acelea se deosebesc de ale mele ca cerul de pământ. Că unele dintre ele s-au divorțat, că au avut desiluzii, neplăceri, dureri etc cu amanții — n-are de a face. Trăind un trai tihnit, având un natural ușuratec, un temperament vesel sanguinic — treci ușor peste orice. Eu, din nenorocire, nu posed nici măcar umbra vreuneia dintre aceste calități. Asta-i nenorocirea mea!”.

Relațiile cu lumea literară sunt, în general, tensionate. Față de Iosif Vulcan, cel puțin, are o veritabilă aversiune pe care o etalează ori de câte ori vine vorba. Preparativele pentru apariția Foii literare i se pare că îl bagă în panică pe bătrânul mentor al Familiei și într-o scrisoare către Titu Maiorescu citată de Florian Dudaș arată că Vulcan a scăzut costul abonamentelor pentru a preîntâmpina concurența, iar Lucreției Costa îi scrie în legătură cu același Vulcan: „El ca om bătrân, dar mai ales ca om foarte bogat, ar putea tăcea și să-i pară bine că, cei mai tineri, arată voie de a face ceva lucru bun și folositor”.

Iar după o reuniune a tinerimii române din Oradea, la care s-a jucat piesa acestuia Sărăcie lucie: „Mi-ar fi plăcut să-l vezi cu ce grandoare a pășit pe podium și s-a închinat publicului când fu chemat autorul. Aproape era să râd! S-a urâțit omul ăsta de ferească D-zeu. A îmbătrânit grozav, a devenit o moimă cum nu mai se poate mai urâtă”. De unde se vede că disputele între scriitori, c㠄lupta între generații ” are la noi tradiții îndelungate. Nu mai bine sunt tratați și alți scriitori. Pe Chendi este supărată pentru că într-o polemică cu Titu Maiorescu a apelat și la numele ei: „A dezaproba pe Maiorescu, ce-i drept, e ceva și cutezat, dar și necuviincios. Că s-a făcut amintire și de mine — nu-mi place”. Receptarea negativă a Istoriei... lui Rudow stârnește indignare la Ucuriș. Hașdeu, Ionescu-Gion și Seineanu sunt bălăcăriți și, chiar dacă poeta nu e de acord cu răspunsurile polemice în presă ale autorului iritat, încercând să-l potolească, nu înseamnă că are păreri mai bune despre cei trei.

Sunt în această corespondență pagini pline de interes și în legătură cu viața politică, poeta dezabrobnând intrarea în luptele politice a vechiului prieten A.C. Popovici, pentru că: Politica, după părerea mea, e o luptă mai grozavă și cu urmări mult mai funeste decât poate fi războiul. (...) Dușmanul în război n-are alt gând decât să te prăpădească, ucidă, sau să te scoată de pe locul tău, dar în politică e cu totul altă brânză. Aici puțin importă ori ești mort, că nime nu vrea să mori, fizicește nu. Apoi foarte bine poți muri însă psihicește și moralicește”. Și în această direcție putem vorbi de valabilitatea peste decenii a opiniilor.

Dincolo de valoarea documentară a acestor scrisori ,se remarcă în ele parfumul de epoc㠗 în portrete, în împrejurări, în limbaj — și nu putem decât să-i fim recunoscători lui Florian Dudaș pentru că ni le-a pus la dispoziție. Cercetătorul orădean le-a descoperit într-o arhivă de familie a succesorilor Lucreției Costa, ajunsă între timp în posesia Arhivelor Statului din Deva. El ni le oferă acum spre luare-aminte, însoțindu-le de un bogat aparat critic, punându-ne în contact cu o lume trecută, dar încă vie în spirit.