Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

CRITERION

de

Marian Victor BUCIU

Alexandru Ecovoiu

Dacă Dan Stanca scrie pentru a-și manifesta credința religioasă, Alexandru Ecovoiu (1943), și el un solitar, face din scris un act de o gravitate aproape religioasă. Primul se teme că va provoca forța spiritului transcendent, al doilea că va determina, prin literatura pe care o scrie, pedepsirea sa. „Întrecerea este, de fapt, cu mine însumi… O singurătate mai mare nu cunosc… Autodepășirile se plătesc din greu.” (Cf. interviul din „Ziarul de duminică”, 18 iulie 2003) Având experiența traducerii unora dintre cărțile sale, afirmă capacitatea problematicii universale, dacă este tratată într-un fel într-adevăr diferit, de a depăși severele bariere lingvistice al românei. El demontează strategia grupului de emulație și susținere critică, ce falsifică valorile, în interior, și nu poate căpăta trecere în afară. Opera literară se impune, dacă are datele necesare, chiar împotriva autorului ei.

Nimeni nu (re)citește primele două, târzii și nespectaculoase, volume ale sale, Fuga din Eden, 1984, Călătoria, 1987. Cum se vede din titluri, ele atacau o temă obsesivă, a cărei tratare ar merita examinată în comparație cu romanele discutate de critică. În cartea cu care a debutat, cel de-al doilea roman se numește Îndârjirea, un titlu și el semnificativ pentru recurența obstinației în proza sa. În cea de-a doua carte, apărea un al treilea roman, Ispita, temă care de asemenea este repetată. Dar biografia operei capătă semnificație pentru cititor abia cu ce-a de-a treia carte și cel de-al patrulea scurt roman, Saludos, 1995, care îi „salută”, într-un mod neobișnuit, destinul literar.

Deși criticii, recunoscându-i originalitatea, sunt mai degrabă circumspecți cu un autor marginal și netrecut prin obișnuitele vămi ale vieții artistice, cu mentori și grupări de forță, în oricare dintre sensuri, Saludos îl face cunoscut și cititorilor străini. Nu un critic român, ci un autor, un traducător francez, rostește cuvântul capodoperă. În literatura noastră, prozatorul trece drept talentat, ambițios să nu tragă cu ochiul la modele, la „postmodernism”. Deși acestea îi sunt recunoscute și nu imputate. Dar comentatorii ezită să numească acest roman, precum în cazuri ce nu se (mai) pot susține, drept o operă pe deplin realizată. Mai curând îi evidențiază virtualitățile marii creații, încă de așteptat.

Cartea este o ficțiune critică, parabolică, tezistă, despre angajarea umană, solitară și solidară, în lumea contemporană. Ficțiunea pare o poveste de ospiciu. Dintre ultimii doi concurenți, Sey Mondy și Magirus, „Nu știu care dintre noi este mai smintit.” Pretextul este o stranie întrecere într-un ocol al lumii. Angajatorul este o bătrână cu bani și fără minte, dar angajații nu țin seama de patronaj și nici de regulamentul pe dos al competiției pentru un milion de dolari. În acest ocol al lumii, dar și al fiecărui individ de către el însuși, diferența dintre a pierde și a câștiga a dispărut. S-a sofisticat și s-a nuanțat modul de a pierde, ceea ce înseamnă și de a câștiga. Diferențele pot exista doar în mod absurd, ca omogenizări, într-o lume nu egalitară, ci violent oligarhică, angrenată în practica globalizării din vremea tehnocrației, care se opune și totodată se substituie ideologiilor politico-economice din lumile închise, totalitare.

Concursul fără sfârșit inițiat în Paris este purificator, nebunesc, absurd, anomic. Din 19, câștigă ultimul sosit, dar ultimii doi se pândesc unul pe celălalt, unul devine umbra celuilalt. Obsedat de concurentul Magirus, Sey se crede mai tare ca Ulise, pe care-l crede farsor. Face și el experiența farsei. Cu fapta și vorba. Sey știe că moraliștii sunt cu toții ipocriți. Înțelege c㠄Oamenilor le plac păcălelile tot atât de mult ca adevărul”. „Lumea e un roman cu bandiți…” În junglă întâlnește prizonieri hitleriști, susținători ai dreptului forței.  Omul este o ființă asasină: „Ne tragem din Cain – Abel n-a avut copii”, îi spune negrul-alb Yanih. Competiția inițiată aici este una a morții. „Competiția nu condiționa, dar presupunea, în final, un singur supraviețuitor.”, observă Fotograful. Sey îi lichidase pe toți, cu excepția fantomaticului Magirus, care-l va lichida pe el, ajuns ținta. Totul este doar mizerabil și gratuit. „E o chestie mizerabilă să te știi țintă tot timpul… (…) Adevărații câștigători nu primesc nimic!” Sey este un visător, un farseur, un închipuit. Se poate baza doar în faptul c㠄am visat cum se creează Lumea”. Așa, „Sey fusese inițiat în taine de câtre U”, cel care scrie o carte despre virtualul real, despre „tot”. În final, Sey vrea să ajungă la un azil de bătrâni din Italia. Ficțiunea nu rezolvă tema identității.  „Nimeni nu poate să spună cine e, cu adevărat, Călătorul!”, spune patronul bistroului sătul de poveștile lui Sey Mondy. Călătorul ar fi fost un om din Rezistență, prin 1943, René-lunetistul, un lup singuratic, devenit vânător al unor criminali de război. Iar Sey Mondy există doar în manuscrisul „Saludos”, mai întâi aici, și apoi în „realitate”.

Bunul competitor are doar de ascultat, nu de întreprins ceva individual. El se informează pentru a se conforma. Nu se impune, se supune. Învinge dacă reușește să se facă învins, în normele prestabilite de conștiința care dirijează competiția.  Lumea largă este și ea închisă, labirintul nu se mai constituie ca un topos subteran, ci aflat la suprafață. Omul învață să se dezvețe de a gândi și acționa liber. Filosofia, mitul, realitatea socială sunt forme care îl ajută să se transforme într-o pradă a convențiilor căutate frenetic, odată ce au fost acceptate.

Sey Mondy, exploratorul prin ocol al pământului actual, este mai întâi ficțiunea unui scriitor și apoi o realitate întruchipată, o virtualitate reală. Scriitorul îl concepe în textul în care se refugiază din existență, pentru a-i atesta umbra de spirit și făptură, în noua cavernă platoniciană a lumii de umbre și aparențe. Sey Mondy, care a urmat cursuri de filosofie, este noul Ulise, nu un conservator, dar un liberal cu disponibilitate anarhică, aflat în căutarea unei direcții de comandă, nu doar lipsit de vreo prejudecată, dar chiar de judecată. Sey Mondy poartă în sine demonia romanticului călător care se inițiază în hazardul ajuns substitut divin. Se dăruiește primului inițiator care-i asigură simulacrul eliberării, într-o lume care și-a răsuflat toate gnosticismele. El se realizează, la modul nu doar antimetafizic și antireligios, dar chiar neomenesc, în „starea de saludos”, noua religie a eliberării radicale, nu doar în sine, dar și de sine. Saludos ar fi „Ceva între salut și reverență. Armonia deplină cu mediul. Mai puțin cu oamenii.” „Rezist și mă purific prin saludos. Descoperirea mea de geniu!” Este o himeră a libertății:  „să trăiești deplin”, „un exercițiu de autosugestie”, „un joc”, „Saludos-ul era o scamatorie”.

Sey Mondy, „Călătorul, Marele Călător, Ultimul Pribeag Adevărat”, Ultimul Pelerin, „născut în apele internaționale”, la Utrecht, într-o călătorie, are origine franceză,  dar se crede cetățean al lumii. Megaloman, mitoman, dezvăluie că are copii pe șapte paralele, a trecut prin moarte și și-a revenit. Raporturile cu religia sunt aceleași care vor reveni în  Sigma: „nu cred în Cer, dar sunt un slujitor conștiincios”. Tot ca în Sigma, el nu suportă preoții, așteaptă ca predicatorii să schimbe Biserica, ce „trebuie regândită”, să devin㠄refugiu” pentru omenire. Este cântăreț și Don Juan, autoironic, se supune doar legilor sale aspre, crede că marea lege este să nu te murdărești, a ucis dar a fost felicitat pentru că scăpa comunitatea de un agresor, crede că toată planeta este locuită de ființe nefericite, îi place să trăiasc㠄mai liber decât un miliardar”, vrea să moară nu să dispară (“Mai toți murim urât.”). Scriitorul-fotograf crede că Sey, la care admiră dorința de a cunoaște, „era nițel scrîntit”, că spune adevărul, dar mai și inventează, mai degrabă ascunde decât minte. 

Sey Mondy este un om al epocii imagologice, utopice și falacioase. Crede c㠄fiecare om nu este altceva decât propria sa imagine”. Se consideră autonom: „Mă zidesc singur și mă distrug aproape în fiece clipă”, „Asta ne scapă pe toți: iluzia că vom fi ceea ce nu suntem”, „Suntem robii unor viziuni”, „mai totul era fals” în filosofie etc., în societatea modernă te poți ascunde după cuvinte (să înțelegem că narațiunea sa este fatalmente ori numai în mod deliberat necreditabilă?), „Eram un produs al lumii moderne, căreia îi contestam răul, dar nu și avantajele; falsul, dar nu și adevărurile.” Este o ființă iconică și o alcătuire de cuvinte. El își echivalează viața cu propria poveste. 

Crede, cu un gând filosofic de tip existențialist, că orice viață este un ocol fără țintă. El și-a revăzut mama în Venezuela în urmă cu 10-15 ani, mai are trei frați și toți „dau roată Pământului ca niște apucați”, fără să se fi înscris în concurs, sunt marinari sau piloți. Femeile vieții lui Sey sunt Madeleine, Lucia-Dolores, Tude femeie din junglă, bogata pianistă Regine, cu care are o fiică, pe Dorothy, star la Hollywood, Anisa sau Anys, mama gemenilor, Irene-femeia din vis (vis în vis!), sora Marcella cu care are o relație platonică.

Sey Mondy sfârșește la rând cu celelalte victime ale noii utopii a eliberării pământești, prin simulacrul soteriologic desacralizat. Acest simulacru nu modifică esența politicului care masifică, alienează, extermină conștiințele iluzionante. Speranța sa în salvarea politică, prin aparatul statal planetar, este, cum trebuia să ne așteptăm, pedepsită. Transcendența impune lumii semnele ei depline. Teza romantică a eșecului utopiei plenitudinii personale și comunionale, împăcată doar prin evaziunea în reverie și, acum, în textul care rezămislește realul, îi unește deopotrivă pe naratorul-scriitor și personajul său care emblematizează omul contemporan al satului planetar. Fantasmele și adeveririle nu se mai despart. Lumea simbolică, alegorică, utopică, de hârtie o apropie pe cea reală, concretă. Autorul solitar vine în căutarea personajului. Și el devine un singuratic, și constată că a trecut din text în geografia concretă. Imaginația ficțională instituie istoria, după ce-i extrage esența. Punctul originar al ficțiunii, un bistrou din Paris, și protagonistul Sey Mondy, adeveresc ficțiunea. Utopia are, cu adevărat, loc. Doar textul eliberează, real și totodată parabolic, lumea.

Sey Mondy disprețuiește scrisul, care este „pentru sedentari”, dar ar scrie o carte cu totul extravagantă, alcătuită dintr-un singur cuvânt. Amestecă seriozitatea cu farsa ori farsa tinde să devină ceva obișnuit. Se consideră un filosof ratat și un scriitor care ar fi luat Nobelul, vorbește ca povestitorul din Craii de Curtea-Veche: „Ce mai romane psihofilosofice aș fi tras!” El caută neîncetat „EXPLICAȚIA SUPREMÔ, „Fraza, cuvântul, semnul care să-mi limpezească tot ce nu am izbutit să pricep o viață!”, cartea „Fără nici o propoziție. Fără nici o slovă, silabă sau punct.” Recunoaște că o ia uneori „razna”. Călătoria nu-l eliberează (problemă veche de la Kafka, Beckett, până la Sorin Titel cu Lunga călătorie a prizonierului). Călătoria este pentru el o terapie.

Sey așteaptă un șoc, o mână de fier, ca să ieșim cu toții din haos, din „viața [care] e doar o păcăleală”. Mai tari ca umbra sa, Magirus, sunt Custodele, Lapidarium-ul, Consiliul Mondial, societatea ocultă. Sey Mondy schimbă echipa, din 19 concurenți pentru un milion de dolari antrenați în jocul cu viața și moartea rămân 12 scriitori, cu numele apostolilor lui Isus. Ei concurează ca „să stabilească o înțelegere nouă asupra lumii”.  Toți s-au născut în zodia scorpionilor, „zodie de colțoși”, născuți între 1 și 10 noiembrie. E și zodia autorului, Al. Ecovoiu s-a născut pe 3 noiembrie. Pe urmele pitagoreicilor, templierilor, rosacrucienilor, Custodele dirijează, spre o Nouă Ordine Mondială, un Complot Mondial, care este numit codificat „Rațiuni Superioare”. Ce program are el? „Mai mult decât o mișcare, o stare de spirit!” „REEDUCARE”. Scriitorii (se dau exemple celebre!) sunt disprețuiți, cititul este considerat periculos, se urmărește anihilarea gândirii chiar de către gânditori. Un comandament al crimei intelectuale oferă ajutor pentru sinucidere. Aceasta va fi singura Revoluție care va instaura Guvernul Mondial condus de Custode. „Romanul se va construi singur. Nescris. Înscris. Îngrămădit într-un fir de nisip.” Arta ajunge interzisă,  prin Decret Absolut. Baudelaire a zăpăcit cinci generații (exemplu cu Baudelaire apare și la Dan Stanca în Apocalips amânat, la activistul comunist August Teodorescu). Societatea devine „perfectă”, se vorbește o limbă unică, mai curând un limbaj simplificat. Statul Unitar intră pe mâinile unui Consiliu Mondial. Rasele sunt metisate, pentru „Salvarea speciei. In extremis”. Organizația conductoare ar fi superiorioară Masonilor pentru că vor distruge Gânditorul, împreună cu un miliard de locuitori. E paralelă și cu NATO. „Noi nu eram savanți, eram profeți.” La ordinul Custodelui, se pare, pier cei mai îndrăzneți din cei 12. Supraviețuiesc doar cei năuci și speriați, captivi, resemnați.

Cartea este monologul, rar întrerupt, al lui Sey Mondy, aflat, la 60 de ani, cu piciorul în gips și așteptând să plece în ultimul ocol al Pământului, început acum vreo 40 de ani.  Narațiunea este centrată pe două personaje, unul vorbitor iar altul ascultător. A folosit-o, manieristic, Vasile Andru, în proza scurtă a primelor sale volume. Sey Mondy a gândit, reconstituit și imaginat, iar Fotograful a scris. Gânditul și scrisul devin realitate și limbă unică. Naratorul-scriitor este un fotograf care face un album cu statuile Parisului. Este lucid,  recunoaște nebunia sau moda lecturilor ezoterice. Are „obsesii detectivistice”. Este „ascultătorul ideal”. Suspicios, vrea dovezi: „Poate că Magirus nici nu există. Poate nici concursul. Și nici Sey nu știm, cu adevărat, cine este.” Versiunea lui Sey Mondy nu diferă de a sa: „Poate chestia cu concursul nu era decât o cacealma…” Naratorul a fost părăsit de ai lui. Este tentat să plece cu Sey. Dar află că Sey a murit, căzând dintr-un elicopter, după ce dezvăluise Complotul Mondial. E chiar mort? Dar Sey reapare la TV, este un mort-viu. Manipularea ajunge totală în această lume artificială. Fotograful se descoperă pe el însuși într-un film dat la TV. O sosie sau o clonă de care nu are habar?   Finalul romanului insistă să se observe că nu există indivizi umani, ci roluri angajate în (i)realitate. „Aș putea, notează Fotograful, să scriu încă multe pagini despre posibila față a lucrurilor. Un volum. Volume. Toată viața. Pentru că nu mai sunt un ins sănătos…”, „văd tot mai mulți indivizi care seamănă cu mine”, „Simt în mine ceva demiurgic. Voi fi Custodele! Mâine pornesc spre Defileu!” Saludos reciclează și retematizează, pe o tramă ferm structurată, forme vii și captivante, insolite, mi(s)tice, ezoterice, fantastice, poematice sau de trivialliteratur. Impune prin maturitate, fascinație, densitate narativă, echilibru între epic și reflexivitate.

Perspectiva realității ca o consecuție a ficțiunii rămâne dominantă și în Stațiunea, 1997. Cartea a atras mult mai puțin. Ea este un basm răsturnat: că dacă nu s-ar povesti n-ar mai fi. Lumea romanului există în creatorul ei, iar protagoniștii sau martorii săi, cititorii, o urmează prin actele unui contract comun, în care rolul de inițiator aparține scriitorului. Acesta nu mai păstrează însă vechea și necreditabila omnisciență. El cunoaște acum nu prin voință, ci involuntar, prin vocația sa imaginativă, fundamentată pe  o elementară abducție. Tehnica proliferării narative este păstrată și realizată într-o mai mare diversificare a etajelor discursive, deopotrivă ficționale, metaficționale și documentale (există un caiet al autorului și altul al personajului). Stațiunea din romanul distopic este un spațiu infernal redus, o metonimie a lumii, cu toate atributele ei fundamentale, expusă edificării și distrugerii. Secvențele derulate într-un ospiciu anticipează alienarea apocaliptică și „crucificarea” scriitorului din Sigma.

Sigma, 2002, este un roman autonom, construit intra-textual, cu recurențe tematice, secvențiale și tipologice din  Stațiunea și Cei trei copii Mozart. Ecovoiu testează aici impactul social și spiritual al romanului de tip Eco sau Saramago, care atacă fundamentele existenței, într-o lume apărută după un eșec, fără să propună un proiect limpede. Ecovoiu se întâlnește cu Dan Stanca doar în accentuarea a ceea ce depășește literatura. El se dovedește a fi la zi cu tema (suprasolicitată), structura și tehnică narativă.  Romanul este (auto)referențial. Referentul rămâne larg, livresc, social, istoric, politic, religios. Dincolo de obsesia ficțiunii care instituie realitatea, cartea se arată mai ales ca un dilematic „eseu” religios, creștin. Dilemele revizitate sunt vechi, nu pot scandaliza. Conservatorismul actual a devenit și el lucid. Creștinismul nostru rămâne, în fond, mai lax într-un mod tradițional. În plus, el a fost slăbit de supunerea față de ateismul comunist. Deși apocaliptic, romanul nu este antimodern. Nu polemizează voluntar cu „corectitudinea politică”, referențialitatea îl obligă să traseze în linii verosimile contextul românesc, care-l urmează pe acela istoric, cosmopolit. Este actual, problematic, prin neliniștile ultime: clonarea, manipularea etc. Sigma a derutat prin amestecul de personalitate consolidată și recursul la modele de largă notorietate în romanul hipertextualist, insolit și scandalos. Nu impune prin competența și logica contradictoriului biblic. Compară, deopotrivă fortuit și forțat, miracolul divin cu cel desacralizat. Romanul acesta trebuie citit în regim realist dar și distopic. Romancierul este acela care își face romanul și aici: ce imaginează, devine realitate, fapt împlinit. Pentru că scrie o carte despre doi gemeni Isus, înnebunește și ajunge el însuși crucificat. Orice hipertext derivat din Biblie devine păgân, păcătuind fie prin omisiune, fie prin adaos. Romanescul este tocmai minciuna care scoate și include „realitate”. Romancierul dinamitează semidoctismul, ca și manipulările, din teologiile creștinismului, care a devenit pluralist la modul pământesc, administrativ, fără bună credință în (de)limitările doctrinare. Excesele la care se dedă sunt efectul unor lecturi literaliste, ignorând complexitatea Marelui Cod. Ficțiunea configurează o critică a societății apocalipsei desacralizate, ruptă de apocalipsa proprie Bibliei. Ea conține pagini de satiră carnavalescă, de tip medieval, a misterelor creștine. Tentativa este aceea de umanizare maniheistă, tendențioasă, neînțelegătoare, a scenariilor evanghelice. Defazările sunt rodul unei imaginații paranoice, ignorante și de aceea de ignorat: doi Isuși, ratarea morții prin crucificare, răul ca purtător de mesaj hristic, factor istoric nu celest, un Apostol Pavel duplicitar (Cioran îl vedea supus ca un propagandist). Sigma înregistrează modul cum se rescrie o mare religie, printr-o conspirație a unui Mentor, un fanatic sectar, până la urmă un sinucigaș rudimentar în slujba mistificării sacrificiale. (În Saludos era un Custode, care în final prelua inițiativa prin  Scriitorul care-i confisca rolul.) Mentor atrage o falsă mamă fertilizată divino-uman și un singur evanghelist, pe Caligraf. El trebuie să scrie „frumos” despre „adevărul” primit de la Mentor. Creștinismul devine doar o dispută cu miză politică și istorică, aranjată între romani și evrei. Un scriitor își imaginează falsificarea miracolului creștin în vremea lui Columb, luându-și pedepasa într-un ospiciu pentru depășirea doctrinei religioase și a litearturii însăși. Scriitorul are o mare încredere în cuvintele care ficționalizează, mint frumos, „caligrafiază”, și se opun Cuvântului ca ființă supremă. Tema conspirației istorice este aici mediată religios. Scriitorul nu poate ieși din literatură și nu poate construi decât echivalente și nu substitute (religios, filosofic etc.). Lumea ficțiunii nu este ecclesia, ieșire din lumea desacralizată, ci ieșirea în lumea paralelă, cu toate că ombilical legată, de aceea istorică. Scriitorul provocator sfârșește, în rol de pseudo-Saul, la ospiciu (unde avem un pseudo-Isus, ca în Romulus Guga, Nebunul și floarea), agresat de bolnavi, femeia Icsa, prietenul vehement Hardtmut (emblemă a concordiei etno-religioase, evreu după mamă, german după tată). Manuscrisul scriitorului libertin reușește să scandalizeze pe un Preot. Disputa dintre Saul și Isus se repetă și la ospiciu. Sigma este o nouă poveste nebunească precum Saludos. Religia nebuniei și nebunia religiei sunt contemplate în era haotică, apocaliptică. Sigma are pregnanță structurală, în ciuda unor dezechilibre între modurile de expunere, abuzului de eseu dialogat, slăbirii și diluării invenției narative, derutei produse prin insistență și repetiție, a unui anumit „déjà vu” în ecuația intrigii. Apare o incongruență între realism, mistic și parabolic. Există și o anumită lipsă de înțelegere a potențialului dramatic sau tragic al evenimentelor, ceea ce conduce la tratarea lor fie excesivă, fie insuficientă. Romancierul spune sau prea mult sau prea puțin, creând suspiciunea de inegalitate de înțelere, de inteligență artistică. Ficțiunea nu-și pierde știința captivantă a retoricii narative.

Prozele scurte din Cei trei copii - Mozart, 2001, sunt, în majoritate, niște romane concentrate. Nici romanele propriu-zise nu ies din norma densității. Doar Sigma se resimte datorită dilatării prin repetiție o dezbaterii „hermeneutice” a textului biblic.  Nuvelele evidențiază imaginația vie a unor lumi ficționale elementare și substanțiale, reducția concretului realist, luarea în posesie a parabolicului, simbolicului, alegoriclui, glisarea de la real la ireal, magic, miraculos, fantastic. Controlul auctorial halucinant și fascinant include abrevierea subiectului și a intrigii până la esențial, fără schematizare, dar și lapidaritatea enunțului narativ. Responsabilitatea problematică și artistică a autorului se impune prin  aceeași atenție la alegerea ideii epice cu relevanță în gândirea și destinul omului contemporan.