Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

CRONICA LITERARĂ

de

Marius MIHEȚ

Filmulețe actuale

 

Cătălin Mihuleac - Ratarea unui setter, Editura Polirom, Iași, 2004

 

Volumul Ratarea unui setter este scris în deja obișnuita manieră a lui Cătălin Mihuleac. Om fără stare, curios peste poate și intrigat de tot ceea ce se derulează în jurul lui, Cătălin Mihuleac este, indiferent de strategiile și ticăloșiile sociale, un iubitor de oameni. Și își cunoaște foarte bine subiecții. Cătălin Mihuleac este un altruist. Cu firea recunoscut㠄idiot-contemplativă”, Mihuleac își joacă toată imaginația pe seama hazului de lume. El se slujește din plin de (auto)ironie. Preocupat de fericiri endocrine aleargă pentru alții, pentru personajele sale. Cauza e precipitarea lumii contemporane, în care personajele optează pentru pasivitate, fiind insolubile în orice activități vitaliste. Rolul autorului e cel al samariteanului ironic. Oferta e vizualizată metaforic prin jogging-ul terapeutic-existențial al autorului din Alerg pentru alții, bucată de proză semnificativă pentru atitudinea regizorală a naratorului din volum.

Proza scurtă a lui Mihuleac aduce cu cea a lui Lucian Dan Teodorovici, cu precizarea că mai tânărul confrate are o relație mai intimă cu personajele. Spre deosebire de Teodorovici, naratorul lui Mihuleac cunoaște bine eroii, are un „trecut” comun dar nu se implică profund în relații. Detașarea lui Mihuleac e cea jurnalistică în care angajarea socială respectă legea echidistanței. Cu toate acestea, personajul narator e un nostalgic care caut㠄pace-liniște-protecție” scufundându-se în cochilia unui melc (Ghicitul în melc). Sunt gesturi care de obicei se acoperă de mireasma ironiei și sarcasmului pragmatic. Umanitatea devine utilitară iar animalele și lucrurile se umanizează de dragul plăcerii autorului. El e interesat de tema eșecului asemeni lui Teodorovici, însă se vindecă repede și pregătește cititorului finalul șugubăț. Glumele furnizate de lanțul trofic îl interesează cel mai mult. De aceea eșecul, cel tinereții, erotic și social-politic vor fi preferate. În categoria eșecurilor tinereții intră traumele  pubertății cu prelungirile sufocante din maturitate (Poșteam libertatea ca pe-o țigară fără filtru); cele erotice cuprind dorințele refulate care refuză să prindă viață (Autostop), trădările cuplului (Dragoste rock), labirinturile paternității (Paternitatea mă-tii!), ispitele tardive și ireversibile, și rateurile asocierii unui local cu dragostea – metaforă care traduce căile labirintice și imprevizibile ale iubirii-flagel (Am avut un bar...) –, revolta și flirtul anunțurilor de la mica publicitate care-și refuză menirea, unde moartea trădează umanizări dintre cele mai tragi-comice (Mica publicitate), cum se explică ideea de femeie pentru dezaxații trupului în studenție – văzută ca o societate elitistă și înțelegătoare (Grupul solitarilor); tema eșecurilor social-politice e cea mai frecventă: povestea unui tomberonist care se dovedește a fi una dintre vedetele de odinioară ale facultății, bătut zdravăn de o homeless (doamna Papuc) și salvat de chiar setter-ul femeii, care-și vede „propria ratare în omul zdrențăros, căsăpit fără milă în fața lui” – o proză despre destinele ratate, despre farsele destinului (Ratarea unui setter) – prin gestul lui, câinele își anulează condiția patrupedă și o depășește pe cea umană, a boschetarului-cu-facultate; istoria ratării cercetării sub comunism dar și în capitalism combinată cu obsesiile noilor șefi – ciocoii capitaliști – și triumful acestora recunoscute mai ales când se asociază între ei (Vestitorii noului capitalism); în Ce-aveți cu revistele pentru femei? Se reia practica de prostire a publicului simțitor prin povești și întâmplări „adevărate” cu și despre femei scrise de ...bărbați. „Satisfacțiile misogine” asumate cu haz sunt recunoscute cu demnitate; ce se-ntâmplă când ajunge un om de cultură într-o funcție de conducere? E întrebarea la care răspunde proza Un Havel județean – focul care mistuie județul protejează chiar persoana vinovată: eseistul Puiu Livescu ajuns diriguitor de județ; obsesia muzicii cu publicul care ajunge formație gigantică de succes și eșecul ei (Din câte știm...), chinurile auditive ale conviețuirii la bloc în prag de sărbători (De Paște), Mănăstire e metafora de-personalizării omului de cultură printr-o exorcizare politizată. Resurecția inevitabilă a culturii e un flagel neînțeles de politicienii tehnocrați; Țărănoiul cuprinde destinele a două familii, învrăjbite de capcanele istoriei, de la răscoale la comunism și capitalism, cu efectele în timp ale urmașilor, semn că, de la un punct, istoria se repetă. Ideea e acea că blestemele destinului se regăsește în generațiile nevoite să refacă același scenariu, rareori schimbat.

Interesante sunt bucățile de proză care redau scenarii ce comunică cu oniricul: Să nu le bagi..., În țara noastră, porcul și bradul sunt frați, Mi se acrise să fiu respirat de țărani mițoși, Un miros proaspăt... unde miraculosul se leagă de umanizarea lucrurilor cu rolul precis de satirizare. O proză-program e De ce am atâția draci: „dacă ceea ce așterni pe hârtie nu-i strălucit, măcar cititorul să se bucure că-i scurt. Ceva acid, un subiect de actualitate, tratat cu ironie, uneori cu sarcasm. Asta mă caracterizează”. Această proză afirmă chiar condiția scriitorului-jurnalist, cerințele estetice ale propriului text.. Astfel aflăm câteva dintre principiile jurnalistului-migrator – dintr-un text într-altul, de la o publicație la alta, fără regrete. Despărțirile se petrec și nu se consumă niciodată în aceste proze romanțios. Ce spune personajul narator din această bucată de proză e valabil pentru întreg scrisul lui Cătălin Mihuleac. El e obsedat de întrebările: ce se-ntâmplă când...? Ce-ar fi dacă...?

Atâta încredere emană naratorul, încât cititorul oferă întregul său gir și compasiunea cauzelor victimelor societății din această carte a lumii tânăr-capitaliste. Cunoscător subtil al prevederilor ingrate ale oricărui scriitor, Mihuleac are talentul de a fabrica ficțiunea ad-hoc, în egală măsură spontan și realist. Știe foarte bine cum să se joace cu cititorul – un asemenea exercițiu e expunerea în fața studenților din Multianimalul de casă și ograd㠖 dovedind (și e crezul constant al autorului-narator), că ficțiunea bate realitatea. Și convinge. Finalurile prozelor subliniază de obicei neprevăzutul, instabilul și aleatoriul prezent în întâmplările real-posibile. Ele au un efect moralizator, însă accentul nu se simte pe această coordonată ci pe cea a pasiunii pe care scriitorul o alege pentru ochii pătimași ai cititorilor (Artificial).

Ratarea unui setter depune mărturie despre cum trebuie abordat cititorul obosit și neimplicat cultural în nici un fel în societate. Alternativa propusă de Cătălin Mihuleac este cea a simplității în care ironia nu trece în tragicul social – chiar dacă subiectul cere –, ci fardează pătrunzător pentru a da un sens tulburător realismului din jurul nostru.