Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

CRONICA MUZICALĂ

de

Adrian GAGIU

Missa Solemnis de Beethoven

 

Însuși faptul de a se programa într-un concert al filarmonicii din Oradea (cu două zile înainte de Crăciunul anului 2004) Missa Solemnis în Re major op. 123 de Beethoven e un eveniment în sine. Concertul a fost dirijat de Ervin Acél, corul filarmonicii a fost pregătit de Avram Geoldeș, iar soliștii invitați au fost soprana Irina Iordăchescu, mezzo-soprana Lucia Papa, tenorul Marius Budoiu și basul Gheorghe Roșu.

Ar fi ridicolă și inoperantă o comparație între zecile, poate sutele de capodopere lăsate de Beethoven, dar Missa Solemnis ocupă un loc cu totul special. „Am auzit spunându-se că a doua Missă (Missa Solemnis – n. n.) e considerată de el cea mai bună lucrare a sa” (Edward Schulz, 1823). Impulsul creării unei mari compoziții religioase a survenit într-un moment excepțional din viața lui Beethoven, când el a renăscut după câțiva ani de criză în plan artistic și personal (1814–1818). Comanda exterioară a lucrării, pentru slujba de înscăunare a arhiducelui Rudolf, protectorul său, ca arhiepiscop de Olmütz (Olomouc) în 1820, a fost doar un pretext nimerit. Dar după ce entuziasmul din 1818–1820 s-a estompat, strecurându-se în locul lui emoții mai interiorizate și chiar angoase până în 1822, când a terminat-o în sfârșit, rămâne întrebarea dacă prilejul festiv nu a influențat prea mult caracterul acestei lucrări. Fiindcă încă din 1819-1820 și apoi din nou în 1824, Beethoven proiecta o a treia Missă, în do diez minor, cu orchestra redusă la suflători și orgă (cel puțin pentru „Kyrie”), deci implicit cu un caracter mai recules, oarecum conform admirației sale declarate pentru Palestrina și adevărata muzică religioasă, a cappella.

Totuși, grandoarea Missei în Re și absoluta sinceritate emoțională pe care și-a impus-o, mult sporite și față de Missa în Do major op. 86 (1807), au dus-o la dimensiuni duble față de celelalte misse ale perioadei clasicismului. Această extensie la dimensiuni duble față de cele uzuale ale diferitelor genuri se observă și la alte lucrări foarte importante pentru Beethoven, de ex. Simfoniile a III-a „Eroica”, a VI-a „Pastorala” și a IX-a, Concertul pentru vioară, Sonata nr. 29 pentru pian op. 106, Variațiunile Diabelli, Cvartetele op. 132, 130 și 131. Unificarea fiecăreia dintre marile secțiuni ale textului liturgic („Kyrie”, „Gloria”, „Credo”, „Sanctus – Benedictus” și „Agnus Dei”) oarecum în felul unei mișcări de simfonie provine aici din missele lui Haydn, dar Beethoven era totuși un simfonist mult mai mare, așa că la el această unitate e de cele mai multe ori cu adevărat organică și simfonică. Și chiar când nu e, voința formidabilă către coeziune pare suficient de convingătoare în sine. Mai ales în „Gloria” și „Credo”, unitatea e construită prin numeroasele și mult-comentatele episoade instrumentale de legătură, precum și prin „leit-motive” ca în missele din secolul al XVII-lea, cel mai important fiind motivul generator sol - fa diez – si – la – sol - fa diez („eleison”), ce apare de la începutul lui „Kyrie” și se transfigurează uimitor în Preludiul la „Benedictus”. Uneori, instrumentele au chiar rolul tematic principal, în timp ce vocile declamă textul, procedeu modern pe-atunci, prefigurat și în „Dort im ruhigen Tal”, al treilea lied din sublimul ciclu „Către iubita îndepărtat㔠(1816).

Și asta în ciuda sarcinii suplimentare supraomenești pe care și-a impus-o Beethoven de a ilustra muzical aproape fiecare cuvânt. Această minuțiozitate n-a fost nici măcar intenționată de vechii maeștri, în frunte cu Bach și Mozart, mai ales că ei tratau în mai multe numere separate fiecare secțiune a missei. Nici chiar ei nu-i puteau furniza un model prin realizările lor de vârf, fiindcă enorma Missa în si minor de Bach e o colecție de piese diferite, adăugate mult mai târziu Missei de tip luteran („Kyrie” și „Gloria”) din 1733, și nu s-a cântat integral decât în concertele moderne, iar Missa în do minor KV 427 de Mozart, puternic influențată pe alocuri de Handel și care ar fi atins dimensiuni comparabile cu Missa Solemnis de Beethoven, a rămas neterminată și a fost transformată în oratoriul în limba italian㠄David penitent” KV 469.

O analiză la Missa Solemnis e inepuizabilă și oricum nu-și are locul aici. Printre alții, Romain Rolland a intuit multe adevăruri despre creativitatea și spiritualitatea lui Beethoven în ciclul „Marile epoci creatoare”, 1928-1945 (volumul „Cântecul învierii”, din 1937, conține un amplu capitol despre Missa Solemnis). Ceea ce merită măcar punctat pe parcurs în continuare, grație cercetărilor mai recente și nu atât de răspândite (în principal studiul lui Warren Kirkendale „New Roads to Old Ideas in Beethoven’s Missa Solemnis”, în volumul „The Creative World of Beethoven”, editat de Paul Henry Lang, Norton & Co., New York 1971), e legătura lui Beethoven cu marea tradiție a muzicii religioase occidentale, pe care o studia mulțumită bibliotecii arhiducelui Rudolf, ceea ce infirmă falsa lui imagine de prim romantic, total subiectiv și „expresionist”. De exemplu, în „Kyrie”, însăși formula ritmică utilizată de Beethoven pe cuvântul Kyrie e un arhetip din missele barocului, în majoritatea cazurilor apărând într-o Missa Solemnis, adică în a cărei orchestră erau incluse trompete și timpani pentru a-i reda caracterul festiv. Notele repetate simbolizează apatheia, impasibilitatea lui Dumnezeu Tatăl, iar schimbarea de măsură la „Christe eleison” (trei doimi) semnifică elementul uman survenit prin Hristos. În „Gloria”, alura ascendentă a primei teme e o anabasis corespunzând cu ridicarea cu bucurie a mâinilor de către preotul ce oficiază liturghia. „Et in terra pax” e aproape identic cu „and peace on earth” din corul „Glory to God” („Mesia” de Handel). La „adoramus” tonul e coborât, așa cum preotul înclină capul, iar prima apariție a trombonilor, la prelungul acord pe cuvântul „omnipotens”, precum și saltul de octavă al vocilor (la bas, duodecimă) sunt o reflectare a atotputerniciei divine. La „qui sedes ad dexteram patris” și „qui tollis peccata mundi”, acompaniamentul include tremolo-uri simbolizând înfiorarea în fața Tronului Judecății (ca și la „et iterum venturus est” din „Credo”), respectiv în fața sacrificiului lui Iisus, precum și ritmul punctat cunoscut din uvertura franceză de pe vremea Regelui Soare și devenit de mult un topos pentru ideea de măreție. Etc., etc.

Această compoziție crucială i-a fascinat și i-a influențat decisiv în plan muzical și uman pe mulți, de la marele dirijor Wilhelm Furtwängler la (cu voia dv.) autorul acestor rânduri. „Am dirijat-o de mai multe ori, spunea Furtwängler. Toate marile lucrări simfonice ale lui Beethoven sunt astfel scrise încât un dirijor capabil poate să scoată ceea ce a vrut Beethoven. Dar cu Missa (Solemnis – n. n.), lucrarea lui capitală, lucrurile stau altfel. Ea nu mi-a reușit niciodată în asemenea măsură încât să fiu mulțumit. N-am reușit să scot niciodată ceea ce zace în ea și zău că nu se cade să-l reinstrumentăm pe Beethoven. Așa că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să iau hotărârea de a nu mai prezenta această lucrare. Și cât de bine o cunosc...” Poate că marele interpret și admirator al lui Beethoven și-ar fi revizuit hotărârea dacă viața i-ar fi permis să descopere curentul de autenticitate în prezentarea muzicii vechi, care a început să se nască după moartea lui. Fiindcă dincolo de o profundă experiență de viață și spirituală, redarea acestei lucrări necesită acel sunet clar, specific vechilor instrumente și care nu acoperă vocile, precum și rafinamentul în frazare pe care ele îl permit, spre deosebire de volumul (în sens subiectiv, de masivitate, nu numai de intensitate sonoră) al celor moderne. Interpretările muzicii vechi cu instrumente de epocă nu sunt o marotă, sound-ul lor e de dorit nu doar fiindc㠄așa era atunci”, ci pur și simplu fiindcă e mai frumos, mai fin și mai clar decât al celor cu instrumente și stiluri moderne, cu forța lor brută și vibrato-ul lor exagerat și păstos. În săli mai mici, instrumentele de epocă au efecte chiar mai puternice și mai surprinzătoare, iar oricum muzica bună a fost întotdeauna rezervată celor puțini. Lucrarea preferată a lui Beethoven merită curățată de tonul brahmsian pompos și nepotrivit ce s-a depus pe ea de atâtea decenii, revitalizându-i-se diversitatea de emoții, texturi și nuanțe.

Dintre înregistrările autentice de până acum cu Missa Solemnis, cele mai apreciate în lume sunt cele dirijate de Philippe Herreweghe (cu La Chapelle Royale, Collegium Vocale și Orchestre des Champs Elysées), Sir John Eliot Gardiner (cu corul Monteverdi și Orchestre Révolutionnaire et Romantique) și Terje Kvam (cu corul catedralei din Oslo și Hanover Band) - curioșii pot verifica pe Internet, între două chat-uri, dând o căutare mai utilă: „Beethoven Missa Solemnis period instruments”. Un antidot la posibila autosuficiență provincială care ne paște mereu e faptul că nici una din versiunile acestea lăudate cu entuziasm, datorate unor mari interpreți și unor ansambluri specializate în muzica veche, nu a întrunit sufragii unanime și nu a scăpat de unele critici. Interesant e că unele comentarii ale acestor înregistrări subliniază scrupulozitatea lui Gardiner și grija lui pentru detaliu, întrucâtva în detrimentul unei anume călduri spirituale (mai proprie versiunii lui Herreweghe), ceea ce observasem în mod independent încă în 2002 în „Familia” nr. 9 în legătură cu înregistrările respectivilor cu Simfonia a IX-a. Dar dincolo de această mică satisfacție la adresa intuiției și simțirii personale, și mai interesant e că efectivul corului Monteverdi (pe care Gardiner l-a fondat în 1964, când era încă student la Cambridge) numără doar 36 de persoane! Iar exegeza elogiază grija deosebită pentru cultivarea unei emisii vocale diferențiate pe care Gardiner a depus-o cu acest mic ansamblu, reușind și efectele de forță cerute de multe ori de partitură și ținând piept orchestrei uluitor de eficient.

În concertul de la Oradea, numai vocile feminine din cor au fost 35 (pe lângă cei 21 de bărbați), în majoritatea timpului fiind practic singurele care au dominat orchestra, fără să-și rateze nici dificilele note supraacute, ceea ce le atrage meritate felicitări. Componența numerică a orchestrei orădene (17 viori, 5 viole, 5 violoncele, 5 contrabași, plus suflătorii), deși mai puțin echilibrată, nu a fost mult diferită de cea a orchestrei lui Herreweghe (20 viori, 7 viole, 5 violoncele, 4 contrabași etc.), dar corul lui număra doar 23 de femei (și tot 21 de bărbați). E evident și din aceste comparații că doar tonul masiv al instrumentelor moderne (sau cel puțin maniera modernă de emisie a sunetului instrumental) e cel care creează probleme vocilor. În ce privește cvartetul de voci soliste, el a fost cu totul dezechilibrat de tenorul Marius Budoiu, care i-a acoperit pe toți ca un veritabil primo uomo, uneori chiar cu strigăte stridente, cum a fost la „passus” din „Credo” (și ținea lângă el pe scenă un frumos flacon verde, de plastic). Și în această lucrare, scriitura vocilor soliste e polifonică, în felul unui mic cor sau a unui cvartet de coarde, pe urmele celei a lui Mozart din Requiem, așa că toți patru soliștii trebuie să aibă importanță egală și o omogenitate desăvârșită a sonorității rezultante. Ce să mai spunem de vibrato-ul imens și de intonația operistică, după ce chiar Beethoven critica deja muzica religioasă a vremii sale pentru influența operei italiene? Sau, dacă vrem să fim foarte riguroși, ce să mai zicem de pronunția italiană pentru „qui tollis”: „cui tollis” în loc de cea corectă, „cvi tollis”? (Pentru maximă autenticitate în înregistrarea Requiem-ului de Mozart cu Les Arts Florissants, William Christie a angajat experți în pronunția latinei în Austria anilor 1790! Un capitol din broșura discului respectiv tratează numai această chestiune)

Și-așa, prezentarea muzicii bisericești în concert (și, la Oradea, fără orga cerută de partitură) e în general destul de ciudată. De altfel, după prima audiție absolută de la Sankt Petersburg (7 aprilie 1824), într-un concert caritabil inițiat de prințul Nikolai Galițân, mare admirator al lui Beethoven, prima audiție vieneză (și fragmentară) a avut loc tot în concert (7 mai 1824, împreună cu uvertura la „Sfințirea casei” și cu Simfonia a IX-a), cu titlul cenzurat „Trei mari imnuri” (textul latin al primei Misse, în Do major, fusese tradus în germană fiindcă Biserica romano-catolică nu admitea să se cânte textul liturgic originar în concert într-un teatru, considerat loc de pierzanie). Însuși Beethoven a plănuit această prezentare a Missei Solemnis în concert, în maniera unui oratoriu, după ce prilejul ecleziastic festiv care o comandase a trecut.

Din toate aceste elemente reiese că Missa Solemnis e un ocean cu mulți și foarte diferiți afluenți. Dar punctul nodal e c㠄prin elaborarea acestei mari Misse, principalul meu scop a fost să trezesc și să fac durabile sentimentele religioase în cântăreți și în public” (Beethoven). O interpretare mai degrabă pompoasă și uniformizatoare, cum a fost în linii mari cea de la Oradea, sacrifică toată poezia intimă dulce-amară atât de tipic beethoveniană (ce ar fi necesitat măcar un real pianissimo), precum și multitudinea de nuanțe și tranziții, unele extrem de subtile și rafinate, accentele, eforturile supraomenești către certitudine.

De exemplu, unde a văzut dirijorul acel crescendo pe care l-a cerut timpanistului înainte de erupția lui „quoniam tu solus sanctus” din „Gloria”? Cel puțin în ediția Dover (New York 1991), republicare după Opere complete (Breitkopf und Härtel, Leipzig 1864), cele două măsuri de tremolo la timpani au doar un pp. E drept că multă lume, inclusiv subsemnatul mai demult, simte nevoia unui crescendo pe acest tremolo de timpani, iar efectul lui astfel e remarcabil. Totuși, Beethoven nu l-a dorit așa, iar opțiunea lui își are efectul de surpriză specific. Tempourile amplei fugi „in gloria Dei patris, amen” care urmează au fost luate destul de prudent, ca și în multe alte ocazii pe parcursul concertului, dar mai problematică a fost introducerea în ultimele două-trei măsuri ale fugii a unui emfatic ritardando inexistent în partitură (falsificând astfel efectul de nesuprapunere ritmică a corului cu orchestra dorit de Beethoven, ca și cum cântăreților li se taie răsuflarea de bucuria nebună a acestei secțiuni – al cărei tempo trebuie să fie Presto).

În „Credo”, care e o profesiune de credință către Sfânta Treime, ilustrarea muzicală a fiecăreia dintre Persoanele divine are o introducere orchestrală, ca pentru divinitățile și regii din opera barocului: primele două sunt identice, iar a treia e ușor modificată fiindcă Sfântul Duh e „diferit”. „Deum de Deo” și „Deum verum de Deo vero” sunt cântate unisonic, pe arpegiul tonic, sugerând autoritatea și stabilitatea dogmei, iar „lumen de lumine” în Do major (tonalitatea cea mai „luminoasă”) e o aluzie clară la lumina din text. „Et incarnatus” e scris în stil de cantus planus, în modul doric, fiindc㠄în vechile moduri bisericești, devoțiunea e divin㔠(Beethoven, 1809) – a se corela și cu planul din 1818 al unei „Cantique” pentru Simfonia a X-a („cânt devoțional pentru o simfonie, în moduri vechi”), precum și cu sublimul „Cânt sacru de recunoștință al unui însănătoșit către Divinitate” în modul hipolidic, partea a treia din Cvartetul în la minor op. 132 - lidicul era considerat revitalizant pentru suflet și trup, după cum îi scria Cassiodorus lui Boethius (Zarlino, „Istituzioni harmoniche”, 1558). Nici alegerea doricului pentru „incarnatus” n-a fost întâmplătoare, ca de obicei la Beethoven: conform aceleiași surse, doricul e „modest și cast”. Mai mult, imnul catolic „Ave maris stella” și conductul monofon al lui Pérotin „Beata viscera Mariae Virginis” încep cu aceleași trei-patru note ca și „et incarnatus” al lui Beethoven! Față de vechimea acestor trimiteri, prezența pastorală a flautului (de la „de Spiritu Sancto”) și trilurile lui simbolizând Sfântul Duh ca porumbel sunt aproape niște locuri comune, în tradiția missei baroce și clasice.

De remarcat în concertul orădean a fost încredințarea începutului lui „et incarnatus” est vocii tenorului solo, conform copiei pe curat făcute în 1823 pentru arhiducele Rudolf, precum și primei ediții (postumă, la Schott și fiii, Mainz 1827), contrar practicii curente de a-l încredința tenorilor din cor, cum cer manuscrisul autorului și ediția din Opere complete (Breitkopf & Härtel, 1864). Ambele versiuni au farmecul și justificarea lor. La „Crucifixus” abundă formulele ritmice în contratimp (tmesis), tremolo-ul, sincopele, septimele micșorate ca unul din cele mai dramatice elemente de expresie muzicală din epocă, precum și intervalele melodice „încrucișate” (de ex., la tenor în măsura 158). După alte aluzii arhetipale, secvența se încheie cu o coroană pe o cvartă, adică pe un acord incomplet (deci moartea lui Iisus nu e o încheiere), vocile de tenor anunță Învierea așa cum testis din vechile Patimi ale barocului era tot o voce de tenor, iar cuvintele „secundum scripturas” sunt cântate de cor a cappella, în stilul lui Palestrina, ca o referire la vechimea și autoritatea dogmei. După o incursiune în la bemol minor, tonalitate rarisimă pe atunci (extremum judicium), „judicare” declamat în note lungi semnifică detașarea divină (cum tranquillitate judicas). Detaliile semnificative sunt și aici nenumărate: et mortuos e tratat brusc piano, în note lungi și joase și în acorduri fără terță (componenta care dă modul major sau minor al unui acord). Motivele din „et exspecto” sunt anticipate de orchestră, iar mult comentata escamotare declamativă de la secțiunea despre Sfântul Duh poate fi nu atât o lipsă de interes, ci mai degrabă semnifică tocmai dogma dincolo de discuții („Religia și basul general sunt lucruri aparte/închise în sine, asupra cărora n-are rost să discuți” – Beethoven).

Tema imensei fugi în două secțiuni „et vitam venturi saeculi”, cu arpegiul ei tonic, dă un sens de împlinire, dar blând și plin de pace în prima secțiune prin răspunsul la cvartă în loc de cvintă. Lungimea acestei fugi care a necesitat eforturi supraomenești și l-a adus pe Beethoven într-o stare de exaltare cu totul neobișnuită (a se vedea relatarea lui Schindler din vara lui 1819) simbolizează eternitatea din viața veacului ce va să vină, ca și secvența pe cuvântul „saeculi” întinsă pe măsurile 351 – 356. „Plaudite, amici” (aplaudați, prieteni), a scris sarcastic Beethoven pe o schiță a acestei fugi, cu trimitere la admirația previzibilă a „prietenilor” ce-i criticau mai mult sau mai puțin direct știința componistică. Redarea în concert a fugii n-a avut în prima ei parte caracterul aproape imaterial și contemplativ intenționat de autor (Allegretto ma non troppo - adică repejor, dar nu prea -, în măsură de trei doimi, puțini cresc. și forte, iar fortissimo abia la sfârșit), fiind luată prea rapid și sonor. Ca atare, nici secțiunea a doua a fugii n-a avut efectul de contrast dorit prin entuziasmul ei formidabil din partitură (Allegro con moto).

Aici revine în memorie documentarul unei înregistrări cu Variațiunile Diabelli de către tânărul pianist de mare talent Piotr Andreszewski, difuzat de Mezzo TV. Vorbind de extraordinara elevație și încărcătură spirituală a capodoperelor lui Beethoven, Andreszewski, care nu e un adept al instrumentelor de epocă, a exemplificat cântând reducția la pian a primei secțiuni a acestei fugi. Fervoarea cuvintelor lui întretăiate de muzica sublimă nu se poate reda, esențial e că el ilustra astfel ceea ce considera pe drept cuvânt a fi miezul creației lui Beethoven, evident mai ales în Missa Solemnis: „acele urcușuri continue către lumin㠖 și acele recăderi - și reculegeri – și iar urcușuri – și efortul pe care ele îl cer...” Iată un artist, iată un om care a înțeles.

Participarea alămurilor în „Sanctus” e o trimitere la „trâmbițele” îngerilor și ale preoților din imnul serafimilor deasupra Templului (Isaia, 6:3). Tremolo-ul (tremor) pe un acord de nonă micșorată, ca la sublimul „über Sternen muss er wohnen” din Simfonia a IX-a, reflectă înfiorarea în fața viziunii supraumane. Apoi survine însă una din cele mai dificile probleme de interpretare sub aspect strict auditiv, ceea ce generează de obicei corectarea lui Beethoven de care se ferea Furtwängler. Exuberantele „Pleni sunt caeli” și „Osanna” sunt scrise pentru soliștii vocali și orchestra aproape completă (fără tromboni până spre sfârșit), forte și apoi fortissimo. În concertele moderne, ele se încredințează corului, cum a fost și la Oradea; mai mult, „Osanna” s-a cântat prea lent, deși e scris în Presto. La obiecțiile lui Schindler asupra posibilității unei audiții bune, pentru ca vocile să nu fie acoperite de instrumente, Beethoven a răspuns răspicat: „Trebuie să fie voci soliste!”. Poate voia să estompeze această izbucnire pentru a asigura unitate părții, sau poate era o aluzie la cele patru făpturi din Apocalipsă care îl laudă pe Dumnezeu cu primele cuvinte din „Sanctus” (Apoc., 4:8). Problema e destul de delicată azi, dar înregistrările cu instrumente de epocă respectă bineînțeles dorința autorului și sunt perfect inteligibile, inclusiv înregistrarea lui Herreweghe, făcută în concert public (la „Auditorium Stravinski” din Montreux, în 1995).

Când „Sanctus” se lungea polifonic, Consacrarea preceda „Benedictus”, nu-l urma. Ca atare, sublima introducere orchestrală la „Benedictus” e un fel de preludiu ca de orgă, în registru grav și dulce, în stil de improvizație polifonică, cu armonii sonore, suspensii și pedale, amintind iar de „Ihr stürtzt nieder, Millionen” din Simfonia a IX-a (un alt moment când mulțimea îngenunchează). Acest Preludiu a reliefat cel mai evident dezechilibrul între compartimentele corzilor grave din orchestra orădeană în acest concert (prea puține viole și prea mulți contrabași), fiind scris pentru sonoritățile învăluite ale unui ansamblu de viole și violoncele divisi, contrabași, flaute în registrul grav, fagoturi, contrafagot și orgă. Extaticul „Benedictus” în tonalitatea blândă a subdominantei simbolizează coborârea lui Hristos în ostia de pe altar (katabasis, coborâre, la flaut și vioara solo). Solo-ul de vioară a fost interpretat de Florin Avram, concert-maestrul din acea seară, stând în picioare, ca la un concert pentru vioară și orchestră, iar tempo-ul a fost accelerat în mod nejustificat la „Osanna”, a cărui încheiere prea puternică a fost departe de acel crescendo – decrescendo scris de Beethoven.

În „Agnus Dei”, începutul se făcea în mod tradițional în relativa sau tonica minoră, „dona nobis pacem” revenind pe tonica majoră; în Missa Solemnis, îndureratul „miserere” e în relativa si minor („tonalitatea neagr㔠– Beethoven). Fanfarele ce întrerup prima dată ruga pentru pace provin nu numai de la Haydn (Missa in tempore belli), ci încă din vechile misse votive (Missa pro pace, sau Missae tempori hostili din „Sacramentariul Leonin”, cea mai veche colecție de rugăciuni pentru Missa – în „Agnus” se inserau deseori tropi explicativi ai ideilor textului, uneori sub amprenta momentului). După Alain de Lille („Summa de arte praedicatoria”), pacea implorată are trei componente: pax temporis (exterioară), pax pectoris (interioară) și pax aeternitatis (pentru morți, în Missa pro requiem). Iar conform papei Inocențiu al III-lea, primul „miserere nobis” se referă la suflet, al doilea la trup, iar „dona nobis pacem”, la ambele. Una din temele lui Beethoven din „dona nobis pacem”, sugerând stabilitate prin cvartele ei, e aproape un citat după o temă („and He shall reign for ever and ever”) a faimosului cor „Halleluiah” din oratoriul „Mesia” de Handel, modelul venerat al lui Beethoven. Încheierea destul de abruptă și fără festivism a Missei Solemnis, care a alimentat atâtea speculații referitor la credința lui Beethoven, îmi pare mai degrabă apropiată prin discreție și împăcare, dar și prin alura generală, codei finalului din Simfonia Pastorală, și el tot în măsura de șase optimi.

Întotdeauna va rămâne ceva nespus despre o asemenea lucrare și așa e bine să fie. În concluzie, pentru Oradea e o realizare și faptul că acest concert a putut avea loc. Să sperăm că e un început care va fi continuat și perfecționat, fiindcă, după cum zice o veche vorbă mare dar adevărată, nu noi reluăm capodoperele, ci capodoperele ne reiau pe noi.