Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Constantin Blendea

Expoziţia retrospectivă a pictorului Constantin Blendea se constituie într-un eveniment referenţial pentru peisajul artelor plastice din România anului 2004 generat, pe de o parte, de împlinirea de către artist a 75 de ani de viaţă, iar, pe de altă parte, de valoarea creaţiei acestuia.

Pictura lui Constantin Blendea s-a distins, încă din primii ani de după absolvirea Şcolii Superioare de Arte Frumoase din Bucureşti, prin afirmarea unei formule plastice personalizate, ce a şi-a propus să valorizeze sentimente. De atunci şi până astăzi, pânzele purtând semnătura lui Constantin Blendea mărturisesc despre un suflet abandonat reveriei, mereu tinzând la comuniunea cu universul, cosmic şi pământean deopotrivă. Urmarea a fost consolidarea unei viziuni estetice ce a mizat întotdeauna pe ideala armonizare a formelor şi culorilor, unui stil Blendea, pe care cu îndreptăţit orgoliu îl invocă artistul, ce se defineşte prin accentul pus pe puritatea conturelor care dau identitate părţilor aparţinătoare compoziţiilor, prin orchestrarea cu delicată sensibilitate a gamelor cromatice – calde şi reci – sortite fiecărei lucrări în parte.

Eleganţa configuraţiei structurilor grafice rezultate, precum şi subtilele asocieri tonale s-au transformat în reguli ale creaţiei lui Constantin Blendea, pe care le-a respectat şi le-a gestionat cu măiestrie. Cum, la rândul lor, subiectele preferate de pictor, unele reluate constant, s-au impus, şi ele, ca şi condiţie de temelie pentru statornicirea vocabularului plastic şi ideatic asumat de artist. Aripile, Zborul au devenit leit-motive care l-au stimulat pe Constantin Blendea în a plăsmui o lume ce a avut şi are drept ţel invariabil atingerea unei stări de graţie eliberate de ingerinţa  concretului imediat.

Nimic nu se află la voia întâmplării în realitatea microcosmosurilor vizualizate de artist. Elementele ce dau consistenţă imagistică compoziţiilor se ordonează firesc în intimitatea acestora, în consens cu tensiunile creatorului, cauzând, în cele din urmă, regăsirea de sine. O regăsire de sine care transpare din punerile în pagină ce se află pe simezele Salonului de Onoare al Muzeului Ţării Crişurilor şi care acum se oferă întru desăvârşirea noastră spirituală.

Aurel CHIRIAC

* * *

La un artist avar cu profesiunile de credinţă, cumpănindu-şi strîns fiecare explicaţie,  întrebările care se impun, singurele pe care le tolerează, n-au în vedere vagul proiectelor, unde se pot facil adăposti complezenţe faţă de sine. „Viitorul? nu-l ştim”  îmi declară, fără vreun răsfăţ dubitativ, pictorul Constantin Blendea. „Dar ştim de unde venim”, adaugă el îndată, în timp ce mînuieşte calm, în atelier, spre a mi le arăta, pînzele ample alcătuindu-i statornicia.

Pune un firesc sever într-un atare ceremonial, nu se lasă ispitit de acel narcisism dezinvolt căruia, de atîtea ori, îi sucombă artiştii. A şti de unde venim înseamnă, desigur, mai mult decît a răspunde unei curiozităţi anecdotice. Pentru pictor, spune el apăsat, o linişte profundă izvorăşte din această limpezime. Şi, pe cît înţeleg, o stare astfel dobîndită nu-i redevabilă unei perspective limitate, redusă la accidentele propriei biografii. A şti, în accepţiunea invocată de Blendea, implică asumarea unor mai vaste rosturi, operînd rămuros, cuprinzător şi trainic, aidoma unei filogeneze.

În ce-l priveşte, născut în comuna care-l ivise pe Brâncuşi, în Peştişanii Gorjului, destinul îi arunca pe umăr, cumva, o povară şi un semn. Cu un impact greu de cîntărit în amănunţime, dar imposibil de infirmat, o asemenea legătură, de spaţiu şi de suflet, n-avea nimic din lineara tenacitate a unui vector abstract, unind între ele epoci distincte. Mai degrabă decît trecutul unei provenienţe, orizontul precursorului ilustru devenea dinamică simultan activă, în care un Excelsior al calităţii instituie o fierbere pe verticală, parcă sumeţind după sine durata. Despre o sculptură brâncuşiană căreia îi admira viu îndrăzneala, şi-i lua polemic apărarea, împotriva necuviinţelor proferate în presă, Cecilia Cuţescu-Storck - pictoriţa atacată şi ea atunci, la 1910, laolaltă cu Brâncuşi, „nebunii de la Tinerimea Artistică”, îi taxa un comentator – a găsit, scriindu-i meşterului, aceste vorbe fierbinţi, imens consolatoare: „Tare ai fost sus cînd ai făcut-o, şi cînd mă gîndesc că ăştia nici nu au priceput ce-ai vrut ...”.

Capodopera în cauză era însăşi Cuminţenia pămîntului, ghemuită în logica ei compactă, strînsă în sine, în puterile mute ale pietrei. Oarbă la atingeri imunde, ca şi la agitaţiile vane, bornă care se implantează enigmatic în absolut, sculptura se împărtăşea, într-adevăr, din altitudinea metafizică pe care o intuise scrisoarea aceasta, scoasă la lumină de curînd, printre documentele de la Beaubourg, îmbogăţind moştenirea brâncuşiană. Dar zenitul astfel atins, în demiurgia sculptorului, s-a scuturat nu numai de orice factice retorică, dar şi de orice fragil orgoliu al inteligenţei: se vădeşte solidar cu umilinţa straturilor din adîncul fără nume al fiinţei. Paradox minunat, acest „sus” superlativ e nedespărţit de insondabilul rădăcinilor, din care vine, de departe, întreaga noastră experienţă modernă.

De aceea ne-a oprit un atare punct extrem al unor fertile contradicţii. În pictorul care a văzut lumina zilei pe locurile lui Brâncuşi funcţionează un tropism al înălţimii, care explică pulsaţia necontenită de aripi în plutire şi de zboruri, înfăşurînd privirea şi imaginaţia. Pe drept cuvînt, o semnalează toţi comentatorii operei lui Blendea. Aşa de generos afirmată în viziunea lui creatoare, aşa de eficient modulată pictoric, îţi aduce în minte o aserţiune pe care o lansase, la vremea lui, Vasile Conta. Este în nervul optic o fibră pentru a simţi înălţimea, pretindea filozoful. Chiar dacă ulterior fiziologia acestui apetit de înălţime a putut să apară contestabilă, valoarea sa rămîne puternic incitativă în cîmpul poeziei.

Mai ales atunci cînd, pe axul lui tainic, verticalismul adună temerar contrariile, în succesiunea unor mari exemple aşa cum ne-am silit a arăta. Nu numai inventarul iconografic al picturii lui Constantin Blendea, şi elanul ei general, fac prezent acest verticalism inalienabil. Tot mai mult, compoziţiile sale îl presupun, ca mod de lectură în structurarea însăşi a imaginii, a bogăţiilor care îi populează spaţiul. Căci, oricît de pure în cromatica lor decantată, întinderile spaţiale nu te înfioară ca un gol îngheţat, în această pictură, nu transmit, paralizant, tăcerea infinitului evocată de Pascal. Uneori, în cutare Plutire, forma rotunjeşte acuităţile, făcîndu-le să lunece mai blînd pe un cer fără de repere, altcînd aripile devin ca nişte plăci incurvate, care urnesc ipotetice densităţi în văzduhul impalpabil.

Dar nu putem decît schiţa, în aceste glosse introductive, făgăduinţele palpitînd în sînul calmului majestuos, rodind uimitor, imperturbabil, dintr-un vid benefic. În pictura lui Constantin Blendea, tropismul şi tensiunea înălţimii cunosc meritate victorii.

Dan HĂULICĂ

* ^* *

Este un privilegiu pentru Oradea culturală a avea această întâlnire oarecum solemnă cu un mare artist plastic contemporan – Constantin Blendea. O expoziţie retrospectivă bogată în fel şi chip. Sunt reunite lucrări care atestă devenirea artistică a unui clasic al modernităţii plastice româneşti. Prezenţa însăşi a autorului însuşi la acest eveniment sărbătoresc. Spectacolul fascinant al metamorfozelor viziunii plastice şi al concretizărilor sale de-a lungul unei vieţi ce n-a cunoscut lenea şi inerţia spirituală, cum nici compromisuri ideologizante ori servituţi de ordin comercial. Satisfacţia privitorului amator ca şi a celui specializat, avizat, de a realiza linia de continuitate a operei plastice a artistului, de a sesiza vectorul esenţial al acestei continuităţi şi anume ceea ce am putea numi spiritualizarea materiei prin complicate şi misterioase decantări spre a ajunge la embleme profund semnificative, la configurări în care geometria formelor, simbolica sensurilor, senzualitatea culorilor şi forţa mesajului concură sub semnul graţiei şi al erudiţiei configurative. În fond, această expoziţie este o lungă şi asumată confesiune a artistului ce a ars etapele şi a limpezit roadele, dându-le acea savoare remanentă, fără de care el, artistul, mereu orgolios şi mereu demn în orgoliul său, n-ar fi rezistat curgerii dizolvant-inclemente a timpului.

Fireşte, un cuvânt la vernisare şi la aniversare are, fatalmente, limite de desfăşurare şi de nuanţă, el nu poate să se dedea risipei unui ospăţ artistic de o asemenea saţietate artistică. O cercetare amplă, un studiu aplicat, o carte chiar, ar fi modalităţile adecvate de a surprinde cât de cât mulţumitor construcţia în ansamblu şi în detalii a acestei opere. Ceea ce face acum cuvântul nostru nu este decât un zbor de pasăre peste zborurile înseşi ale acestui artist obsedat de zbor, de ascensiune, de deschidere, de monumental, de ceea ce este durabil sub învelişul material şi precar al lucrurilor. A privi, a re-privi, a răs-privi lucrările lui Constantin Blendea, a stărui în contemplarea unuia sau altuia dintre tablouri, a reveni fie şi pe durata restrânsă a acestei expoziţii în sălile de etalare a lucrărilor artistului poate fi o soluţie la îndemână pentru a ne împărtăşi din taina artistică a lui Constantin Blendea.

Pictura lui Constantin Blendea a stat încă de la începuturile juneţii sub semnul căutării unui sens mai pur al lumii şi al elementelor ce o compun. În acelaşi timp, o energie lăuntrică  împinge artistul spre o redimensionare a realului spre monumental. Refuzul mimesis-ului nu e doar un imperativ de program la care se presupune că artistul aderă prin contaminare de spiritul veacului, ci este manifestarea în act configurativ-plastic a unei autentice forţe formative lăuntrice, a unei forma mentis pentru care limbajul plastic nu se acreditează decât în măsura în care interpretează lumea şi variile sale înăţişări, more geometrico. Astfel a picta înseamnă pentru Constantin Blendea a citi în felul său şi în cadrul instrumentarului specific realitatea, nu pentru a o copia ci pentru a o inventa . Altfel spus,  a picta înseamnă act poietic, o construcţie , o replică, o con-curenţă a limbajului artei cu cel al naturii. Un vis al dreptei simple, cum ar spune poetul Ion Barbu, asigură picturii lui Constantin Blendea o respirare amplă a spiritului geometric, nu unul însă tăios şi glacial, in-uman şi in-diferent la emoţia inimii umane, ci unul care e îmblânzitor şi dispus la dialog, pacificând parcă cearta contrariilor. De aici, apoi, poezia pe care o emană pânzele lui Constantin Blendea, atmosfera de prezenţă fraternă a unei priviri în lumina căreia lumea se redescoperă proaspătă, neuzată, înfiorată de transparenţe rare, imponderabilă în melancolii, carismatică parcă.

Mişcarea tipică a demersului plastic al lui Constantin Blendea este una de developarea a geometriei conţinute de lucrurile înseşi, de dez-văluire a liniilor esenţiale, cele care nu mai au nevoie de pletora detaliilor concretului, pentru că le-a absorbit şi le-a transfigurat. Culoarea ,bunăoară, nu mai este suport sau anexă, ci este o entitate, nu este parte a obiectului ci fiinţă: Compoziţie, Zbor, Aripi, Accent galben etc. Vivacitatea cromatică, linia ei emoţională, conturul său emoţional care în unele lucrări mai trimit spre obiectul de referinţă (spre pasăre, de exemplu, spre vasele marine, spre aripi), în lucrările mai târzii (Compoziţii) ele devin creatoare de alt fel de obiecte, alt chip de forme ficţionale, invenţii, inexistente ca atare decât în universul artistului. Şi care dau, de altfel,  marca sa stilistică. Compoziţiile aduc alte aripi, alte moduri, alte ipostaze ale aripii, ale apelor, ale stolurilor etc.

Culoarea este, indiscutabil, un protagonist al picturii sale. Culoarea este lumină, un corp misterios, o entitate în raporturi armonioase sau dramatice cu întunericul. În compoziţiile cu fond întunecat ea dă aceluia ipostaza de mister, îl face viu, îl obligă să capete adâncime, să palpite, ca dinainte de zilele Facerii, când probabil explozia luminii prin Fiat lux !a fost greu de îndurat. Nici pictura lui Constantin Blendea nu e uşoară.  Limbajul plastic al culorii devine o modalitate de investigare a misterului, o provocare a acestuia. Fenomenologia luminii la Constantin Bledea impune o veritabilă cosmogonie cromatică, pe de o parte, iar pe de altă parte o restituire a originarului luminos, apoteotic şi a imperisabilului.. Accent galben, Marea aripă a speranţei, Mişcare în spaţiu, Aripi aurii. În raportul ei cu lumina, culoarea aminteşte de faptul că spectrul luminii detaliază lumina. Lumina cerească mereu cu nesfârşita-i bogăţie spirituală.

Important este de asemenea fondul pânzelor, fie el etern nocturn, fie etern matinal,  în reverberări asemănătoare unei texturi sau unei piei cosmice cu solzi astrali.

Este imposibil măcar de inventariat în acest tip de discurs extraordinara bogăţie a artei pe care o naşte artistul pe care îl sărbătorim, delicateţea, fineţea, rafinamentul, intelectualitatea demersului plastic, respiraţia amplă a atâtor lucrări, fascinaţia spectaculară a cromaticii, armonia muzicală a formelor în pura lor mişcare plastică, gravitatea mesajului ideatic, dar şi libertatea mereu atât de tânără a invenţiei. Ceea ce am făcut acum-aici este un simplu exerciţiu de admiraţie. Căruia îi asociem un călduros La mulţi ani!

Ioan MOLDOVAN