Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

EMINESCU

de

Cornel MUNTEANU

Complexul tainei la Mihai Eminescu

 

Melodia sublimă a versului eminescian, urcând și coborând pe diapazonul atât de larg al cuvântului românesc, își are taina sa de rodire în idee. Ne întrebăm adesea ce resorturi intime ale laboratorului de creație funcționează atât de bine că alcătuirea orchestrată a cuvintelor redă cântecul pur-cristalin al melancoliei, al dorului, alături de tristețea superioară a geniului pereche cu îndârjirea și revolta poetului tribun. Pe o cale, cuvântul eminescian se încarcă de sens adânc, răscolind sentimentele prețuite ale omului ales, pe o alta el degajă energii creatoare de idei și filosofie a vieții.Coborâre în uman și închidere în cuvânt poetic, urcare în Cetate și deschidere în atitudine și trăire. Acestei duble mișcări a eului îi corespunde, prin același joc al sintezei contrariilor, două efecte în planul imaginarului poetic și, inerent, al limbajului, tăinuire, ascundere, dezvăluire și arătare.O coborâre în lirismul poetic, mișcător pe largi volute imaginare, idilă, pastel, meditație, odă, și o ieșire spre lirismul militant, activ în zona ironiei și satirei. Prima urmează legea construcției, cu mare miză în poezia de stare și existențială, cealaltă, o lege a deconstrucției, cu priză în poezia de opinie și de atitudine. În termenii eminescologiei ontologice, această îndoită acțiune dă numele stării de Ființă (Ființa este și nu este, după Heidegger) care ordonează limbajul atât în dinamica lui constitutivă (fonetică, morfo-sintaxă, vocabular), cât și în mișcarea imaginilor construite, acele lumi poetice create în stil eminescian. Pe această deschidere, creația eminesciană distribuie altfel și etapele biografiei intelectuale a poetului: momentul debutului și poeziilor de la Familia, ca și cel al activității publicistice de la Federațiunea,Timpul, Fântâna Blanduziei, urmează lirismul militant-activ, pe când momentul de la Convorbiri literare și Junimea descinde, în buna lui parte, din lirismul filosofic, ideologic și estetic.

Căutăm sensuri încărcate de temei existențial și poetic în prima din orientările sugerate mai sus, după cum, structuri și fragmente de text pătrund și din a doua orientare, alimentând lirismul vizionar cu accente ale celui protestatar, ca în cazul Scrisorilor eminesciene. D. Popovici, în studiul rezervat poeziei lui Eminescu, amintea de această dinamică a contrariilor în marginile căreia poetul  se mișcă la fel de dezinvolt între „un lirism elegiac” și un lirism militant și profetic. Taina de care vorbim aici se strecoară în poezie transformând cuvântul în depozitar al sentimentelor și stărilor eului poetic creator, dar și în energie și forță de activizare a atitudinilor și reacțiilor umane, specifice eului făptuitor, implicat în acțiune. Cuvintele se amestecă după reguli neștiute, printr-o însoțire surprinzătoare, neașteptată, creând vecinătăți inedite și surpând logica formală prin construcții nebănuite. Citirea tainei acestor cuvinte provoacă acel dialog intelectual cu textul eminescian, nicicând încheiat și totdeauna îmbogățit cu fiecare lectur㠖 și ea – de taină, a versului eminescian.

Un prim cuvânt pentru a desemna taina erotică este cel de farmec, după Tudor Vianu, un amestec subtil de melancolie, dor erotic, plăcere dar și suferință născută din i-realizare. Taina acestui cuvânt aparține stării plenare a trăirii iubirii la înalte cote ale umanului și ale naturii, învăluie ființa umană dându-i sentimentul unei plutiri cu protecția farmecului spornic în trăire: „Să plutim cuprinși de farmec” (Lacul). În altă parte, numele poetic omonim pentru farmec este visul de iubire, transpunerea faptei erotice în imaginar. Condiția atingerii tainei sublime a iubirii este atingerea fericirii prin vis: „Vom visa un vis ferice” (Dorința). Împlinirea tainei iubirii trimite la armonia umană, reproducând la scară micro-cosmică, armonia naturii din preajmă. E acel somn plin, adormire în feeria naturii. Proiecția cadrului pe uman, printr-o înfiorare a naturii echivalentă cu înfiorarea erotică, alimentează și ritmul intim al ploii de tei, o revărsare tainică de parfum erotizat și belșug de floare căzând din înaltul vegetal, împrospătând mereu plinătatea iubirii: „Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri.” (Dorința) Taină a iubirii eminesciene este și pânda erotică, între starea de ascundere și cea de răsărire. Răsărirea, echivalentă la Eminescu cu neivirea, nenașterea, înseamnă taina așteptării dublată de taina ascultării locului din preajmă:” Parc-ascult și parc-aștept/Ea din trestii să răsar㔠Această pândă erotică impune și condiția perceperii pulsului naturii, receptarea printr-un auz tainic al mișcării naturii. Cuvântul taină devine aici modalitate de ascultare: „Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul cârdului de cerbi” (O, rămâi). În alt poem, taina echivalează cu veșnicia iubirii, cu tăcerea și nerostirea trăirii, ca faptă și stare a ființei: „Iubind în taină,am păstrat tăcere! (Iubind în taină).

În poezia naturii și iubirii, taina legată de cei doi termeni organizează și coordonatele majore ale existenței. Căci, există la Eminescu o taină a spațiului și una a timpului. Spațiul se orchestrează după principiile naturii, o i-limitare rotundă în armonia părților componente, gravitând în jurul unui centru tutelar. Natura eminesciană este una a sferelor cosmice,(model platonician,după Ioana Em. Petrescu) rotindu-se după legile cuvântului tainic,care alătură cuvinte din zone de înțeles diferite (codrul, lacul, nuferii, barca, cercurile de apă, cu exemplu din poemul Lacul, luna, stelele, ochii iubitei în Sara pe deal). Nocturnul, cu varianta sa seara, e timpul preferat de Eminescu. Nu doar pentru intimitatea lui protectoare, dar,mai ales, pentru crearea atmosferei de taină, o taină a copilăriei, ca-n Trecut-au aniiO ceas al tainei, asfințit de seară”). Câtă taină este, iată, în imaginea sublimă a întâlnirii spațiale dintre teluric și cosmic în mișcarea pe verticală, sub semnul nopții, în care spațiile comunică parcă de la începuturi, într-un ritual al proiecției unuia în celălalt. Se naște taină în actul poetic de asociere a două componente din câmpuri diferite, animatul și inanimatul. De observat că mișcarea are loc simultan, o urcare a turmelor și o coborâre a stelelor la punctul de întâlnire, dealul: „Sara pe deal buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,” ori umanul și vegetalul sub pavăza cosmicului, prin care luna devine ochi uman (folosirea personificării prin epitetul sacru „sfântă”) iar ochii mari ai iubitei în sus devin lună pe cerul nopții, captând infinitul cosmic. Aici punctul spațial de întâlnire dintre lună și ochi este frunza rară a salcâmului (ochi al salcâmului), filtrul vegetal prin care are loc transferul de identitate „Luna pe cer trece-așa sfântă și clară/Ochii tăi mari caută-n frunza cea rar㔠(Sara pe deal).

 Ființa iubită este ea însăși imaginată ca o taină umană, provocatoare și atrăgătoare, dar și învăluitoare prin manifestarea ei. Iată, în poemul De-or trece anii formularea poetică trimite sub semnul imprecisului, vagului, neînțelesului, taina pătrunderii sensului ființei adorate. Imaginarul poetic eminescian a găsit aici formula unei duble negații a verbului cunoașterii atașându-i câte un adverb al ștergerii identității și al ignoranței modalității de manifestare a umanului. Taina devine astfel un permanent început, nicicând atins ori descifrat, dar mereu tentant: „Astfel robit de-aceeași jale/ Petrec mereu același drum.../ În taina farmecelor sale/ E-un «nu știu ce» ș-un «nu știu cum»”. Țintă neatinsă și ideal veșnic, ființa iubită ca taină acoperă condiția misterului pentru o întreagă viață. Când acest mister tainic intră în raport cu dorul, la Eminescu versul sugerează o cădere în adânc, similară cu sfințenia, greu, dacă nu imposibil de atins („Când doru meu e-atâta de-adânc și-atât de sfânt) și eul poetic sfârșește în coardă pesimistă, acceptând resemnat condiția de taină a femeii: „Când ești enigma însăși a vieții mele-ntregi.../ Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi” (Nu mă înțelegi). E situația paradoxală a femeii din cuplul poemului Luceafărul, Cătălina, care, pusă în fața iubirii concrete, după momentul de taină al comunicării prin vis cu ființa cosmică a Luceafărului (comunicare care întreține dorul ei de Luceafăr, Și tainic genele le plec”), se arată intrigată de propunerile lui Cătălin, ba chiar învăluie gestica lui erotică într-o taină născută din necunoaștere: „– Dar nu știu măcar ce-mi ceri/ Dă-mi pace, fugi departe”. Corelativ, fata de împărat recunoaște taina încifrată a vorbelor (ca și a faptelor erotice ale lui Cătălin) și în dialoul cu ființa astrală, o taină venită tot din ignoranță și neajungere la înțelesul adânc: „Nu caut vorbe pe ales,/ Nu știu cum aș începe –/ Deși vorbești pe înțeles,/ Eu nu te pot pricepe.”

Interesant că taina, fie venită din istorie (cazul tainei din discursul lui Mircea, iubirea de moșie, semnificând Unul nedespărțit și egal între țar㠖 popor, natură, existenț㠖 și domn, opusă exemplelor concrete din discursul lui Baiazid, semnificând raportul impus stăpân-slugă, ruptură, distanțare), fie venită din meandrele iubirii ori din sufletul naturii, fie din mitologie ori din cărțile de înțepelciune ale lumii, nu e simțită la Eminescu ca povară existențială ori ca închidere violentă a cunoașterii. Mai degrabă vorbim de voluptatea „dureros de dulce” – un excelent oximoron pentru definirea tainei eminesciene – a tainei, complexă stare și acțiune, riscată de Dionis din proza cu același nume, cu izgonirea din paradisul selenar, tocmai fiindcă nu i-a acceptat statutul de taină

Există la Eminescu și o taină textuală prin care fragmente de text din zone diferite ale imaginarului se alătură neștiut în același text, redându-i unitatea și armonia. E vorba de structura compozițională hibridă, prin care poetul asociază în același poem idilă, pastel, meditație (Lacul, Sara pe deal, Dorința, Și dacă), oda cu meditația existențială și mitologia (Odă în metru antic), epopeea cu meditația, pastelul cu satira (Scrisoarea I, III, Memento mori). După cum în publicistica ori în proza eminesciană această taină a textului asigură coerența fragmentelor de eseu, cronică, polemică și pamflet, meditație filosofică și istorică. Nu doar la nivel compozițional funcționează această taină textuală, ci și la nivel micro-structural, cel al formelor, stilurilor și prozodiei. E cu adevărat o taină a funcționării impecabile a textului datorită, bunăoară, folosirii antitezei, cum apare în ciclul Scrisorilor, Epigonii, Împărat și proletar, antiteze construite, în general, pe o sinteză a opozițiilor, care aneantizează acțiunea satirei din partea a doua, echilibrând părțile compoziționale. Căci semne ale satirei ori ale odei din partea finală a textelor amintite sunt trimise în prima parte, pentru a nu atenta la antiteza de echilibru. De văzut că Eminescu adaptează tainic la această complementaritate a contrariilor chiar și ritmul poemelor, trohaicul și iambicul, printr-o alternanță de mișcări, cum  bine sugera, în 1910, G. Ibrăileanu, suiș și coborâș pe idee și imagine (Note asupra versului). După cum, corect și adecvat observa Edgar Papu (Poezia lui Eminescu) e taina nașterii metaforei la Eminescu, reconstruind imaginile printr-o alchimie a culorii, sunetului, mirosului și mișcării (lumina valurilor mării, cromatica mixtă verde-albastru-galben din Lacul,preponderența  substantivelor de valoare, gând-gândire, alăturarea concret-abstract,” cumpăna gândirii”, „unduioasa apă sune”)

Aș încheia aceste însemnări cu o stare intelectuală legată de problemele în  receptarea operei eminesciene azi, o taină mult prea împovărătoare pentru istoricul de mâine. Ne despart încă multe decenii până să-l putem avea pe Eminescu integral, adică în plenaritatea și totalitatea manifestărilor fenomenului pe care scrisul său le-a generat. Receptat pe fragmente, ocazional sau tendențios, inerent, și critica eminescologică poartă această povară a fragmentarismului și compartimentării, departe de cuprinderea totală a manifestărilor geniului său și neacoperind toate tainele lirismului său.

S-ar fi cuvenit creatorului, nu un an,(anul nașterii ori cel al morții, marcate accentuat după trecerea sa din viață) măsurabil prin cuantificarea evenimentelor, momentelor și acțiunilor care se dedică poetului nostru național, ci un timp neîndestulător pentru  cuprinderea vastelor sale preocupări, nemăsurabile în substanță valorică și nici în „prinderea” sensurilor adânci ale talentului său inimitabil. Între convenția oficială a unui An Eminescu (1950 – Centenarul nașterii, 1989 – Centenarul morții) și neconvenționalul, neajunsul ori alternativul Eminescu, distanța pare să mărească orizontul de întâlnire între cititor și poet. Între un Eminescu arătat, des-făcut, expus publicului, ca o icoană rară, de vitrină, și un Eminescu ascuns,în-făcut, retras în taina cuvântului său, nici un An Eminescu nu ar putea să provoace un traseu inițiatic între ultimul și primul, pentru a reface punțile de comunicare cu El. S-a întâmplat ca ,pentru primul,cel arătat, cultura română să plătească tribut unei excesive mitizări, învăluind ființa poetului în carapacea encomiastică, festivist-ceremonioasă ori iconografică, de la statui, portrete, monede, filatelie, la poezii închinate, scrieri romanțioase, care ne-au obișnuit cu cuvinte-șablon, arătându-ni-L prea descoperit și familiar. A continuat însă al doilea  să ne trimită invitații și semnale  de a-i bate la ușa casei sale, de a-i fi oaspete bun pentru multă vreme și a-l însoți în călătoria de dincolo de timp și vrere. Iar noi, arhivari, editori, critici și istorici literari am crezut de cuviință c㠄darul ce ni s-a dat” trebuie scos la negoț pe felii, după darea de minte și școală de înalte studii. N-am știut să învățăm a-l ne-cuprinde, a-l ne-cunoaște, pentru a trăi în și cu Eminescu în-facerea, ascunsul  geniului său, în taina sa, ca pe o neostoită nevoie de întoarcere la opera sa și de înaintare în cunoașterea sa. Continuăm imobili să ne mulțumim cu suprafețe bine lustruite, să creăm cuvinte grele, de zile mari, sperând iluzoriu în apropierea de El. Un An Eminescu  este cât un an, câtă vreme El, Eminescu, n-a avut și nu va avea nicicând ani ca să umple și  pofta de a ne veșnici împreună. M-am uitat la Anii – 1950, 1989 – care s-au încheiat, pe care i-am marcat cu puterile și slăbiciunile noastre, cu știutele ori neștiutele noastre învățături, și atât cât mi-a permis, am aruncat priviri spre steaua cerului de deasupra casei Poetului, aducându-ne nouă, celor din Anul Eminescu, tristețea adeveritoare a scrisului său: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale atât de lungă/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.” Chiar și gândurile pe care le mărturisesc  aici își asumă aceeași povară a puținătății, a puținului drum de acces spre „steaua singurătății”, pentru a fugi de memorie și calendar. Și fiindcă momentele, activitățile, cărțile, rămân înscrise pe un an, mută nobila sarcină a ivirii la suprafață a unui Eminescu total și plenar pe umerii mileniului trei, poate, mai puțin zgomotos și mai mult căutându-L printre filele caietelor sale. O gândire și o rostire în slovă este și va rămâne o minunată sărbătoare a cuvântului românesc. Căci rămâne taina tainelor opera lui Eminescu.