Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

HISTORIA

de

Blaga MIHOC

Memorandistul exemplar

 

Există două modalități de receptare a activității ilustrului memorandist și luptător pentru desăvârșirea formării Statului Național Unitar, dr. Vasile Lucaciu, de către istoriografia instituției ecclesiale greco-catolice românești, ambele la fel de deficitare, prin incomprehensiune și unilateralitate. Prima este cea reproșabilă, adică a exegeților cărora le repugnă imixtiunea celui menționat, ca față bisericească cu temeinice studii la institutul de De Propaganda fide din Roma, în secular, în chestiuni lumești, chiar dacă ele vizau resuscitarea unei națiuni, și în acest fel ameliorarea integratoare, prin emancipare, a stării ei generale. Ea excurge, poate, din atitudinea unora dintre ierarhii ecclesiei greco-catolice, cum ar fi cunoscutul episcop de Gherla, Ioan Sabo (1836-1911), față de temerarul preot sătmărean, pe care la un moment dat l-a suspendat  din funcție, atragându-și, din partea „vinovatului”, reproșuri curajoase, urmate de un proces între cei doi, câștigat de către  Dr. Vasile Lucaciu; hotărârea nunțiaturii papale a fost ca acesta din urmă, căruia episcopul îi retrăsese congrua, adică salariul, să se repună în drepturi, iar parohia pe care o păstorea să fie scoasă de sub atârnarea juridică a Episcopiei de Gherla. Gestul acesta era o dovadă a atitudinii Sfântului Scaun față de inserția bisericii greco-catolice în societate și, la rigoare, față de cauza poporului român din Transilvania.

Cea de a doua dintre modalitățile pomenite mai sus, a laicizării, la fel de păgubitoare pentru înțelegerea personajului în discuție, ar putea fi denominată cu un cuvânt grecesc, encomionul, sau lauda fără rezerve, cu „scoaterea” lui Vasile Lucaciu dintre personalitățile bisericii sale, subliniindu-i doar activitatea legată de interesele națiunii din care provenea.

Memorandistul dr.Vasile Lucaciu acoperă, însă, prin dimensiunea personalității sale, și latura vieții teologice și pe aceea seculară, legată de Memorand și de pomenita luptă pentru desăvârșirea Statului Național Unitar. Această aserțiune, se bazează, pe de o parte, pe opera sa filosofico-teologică, incluzând mai multe scrieri originale și o revistă editată de el,  intitulată Revista catolică, care îi asigură un loc nepieritor între personalitățile bisericii sale și între marii cărturari ai poporului român, și, pe de altă parte, pe cea politică, vizând participarea directă la mișcarea memorandistă, la viața parlamentară, ca deputat în sesiunea 1907-1910, și, în fine, ca militant pentru intrarea României în război, alături de Antantă și apoi ca propagandist pentru cauza românească în Italia, Rusia, Franța și America.

Ca personaj bisericesc și erou pe scena vieții publice, sau actant „între cele lumești”, cum spun teologii, el a exercitat, în epocă, prin ceea ce a făcut și într-un domeniu și în celălalt, adică și în teologie și în politică, o înrâurire adâncă. Finalul vieții sale, identic într-un fel cu un sfârșit de tragedie, în care maurul și-a făcut datoria și trebuia să dispară, este de-a dreptul impresionant. Și spunem aceasta pentru că integrarea sa în societatea României Întregite, ca a altora, de altfel, este oarecum ratată, pentru că noul politicianism românesc l-a epurat din circuit foarte repede, îndată după unire, oferindu-i funcții onorifico-inactive, și în cele din urmă grăbindu-i chiar dispariția fizică. Și, ca să fim cât mai expliciți, să spunem, dat fiind cititorii de bună și comprehensivă calitate ai aceste reviste, care nu ne-ar putea învinui defel de lipsă de patriotică discreție pentru gestul nostru, că la alegerile pentru parlament, din toamna lui 1922, Dr. Vasile Lucaciu, candidat din partea Partidului Poporului, a fost bătut cu parii de câțiva „agenți electorali”, veniți din Vechiul Regat, găsindu-și sfârșitul peste câteva luni, în țara pentru a cărei întregire se jertfise ani și ani, înainte de primul război mondial. Destinul său se integrează în acea procesare a ratării de către România a Unirii de la 1 Decembrie 1918, despre care, direct sau indirect, au vorbit, cu pricepere, unii dintre istoricii contemporani. Ea pornea, credem, dintr-o funciară neînțelegere a realităților ardelenești de către intelectualitatea Vechiului Regat, care i-a făcut, către primul război mondial, pe unii dintre adversarii lui Ionel I. C. Brătianu să afirme că acesta, respectiv guvernul liberal condus de el, dorește ca România să anexeze Ardealul, dar fără ardeleni.

Eroul nostru, căci pe dr. Vasile Lucaciu îl putem așeza între eroii poporului român, s-a născut la 27 ianuarie 1852, într-o familie de învățător, cu șase copii, tatăl său numindu-se Mihai Lucaciu, iar mama Susana Tóth. Școala primară și liceul, urmate la Baia Mare, Sătmar și Oradea, între anii 1859-1870, i-au temeinicit, de tânăr, o cultură clasică solidă, cu inserții de istorie a neamului său, sădită în mintea și inima lui de către câțiva dintre profesorii de atunci, cum au fost, de exemplu, Ștefan Bilțiu și Gavril Sabo. A plecat, apoi, la studii în Italia, la Institutul De Propaganda fide din Roma, unde și-a luat un doctorat în filosofie, iar la întoarcere, după un scurt interludiu ca preot la Sâncraiul Sălajului, între 1875-1878, și în timp ce funcționa ca profesor „provizoriu” de religie și limba română la gimnaziul statal din Satu Mare, adică între 1878-1885, și-a continuat studiile la Universitatea budapestană, specializându-se sub îndrumarea profesorului Alexandru Roman (1826-1897) în limba și literatura română.

O interesantă corespondență între el și acesta din urmă, pe care am avut plăcerea s-o publicăm în urmă cu aproape trei decenii, demonstrează solicitudinea universitarului român față de învățăcelul său și poate convingerea că, sprijinindu-l, ajută cauza poporului său. Bărbat impresionant, cu o voce tunătoare și un bust stăpânitor, tânărul preot, devenit din 1878 profesor, era extrem de îndrăgit de elevii români, vorbindu-le mereu de superioritatea civilizației strămoșilor romani, cuceritori și coloniști ai Daciei, cu trecutul cărora aveau a se mândri întotdeauna. Era o epocă de săracă manifestare  a civilizației românilor transilvăneni, din motive pe care nu le discutăm aici, dar căreia afirmarea descendenței romane urma să-i dea noblețe și legitimare. De aceea toate discursurile intelectualilor români de atunci, inclusiv cele ale lui Vasile Lucaciu, erau împănate de importantismele descendenței generale latinești a limbii, originii și civilizației poporului român, insuficiente, totuși, pentru a-i garanta egala îndreptățire cu celelate etnii, dar suficiente ca punct de mânecare, de pornire, pentru o luptă înscrisă în acea raționalitate a istoriei, despre care vorbise, cu câteva decenii înainte, marele filosof german Georg Wilhelm Friederich Hegel (1770-1831).

Învinuit de iredentism daco-român, la 1885, după câteva intrigi diabolice, urmate de o încercare de mutare la un liceu din Losoncz, mai spre inima Ungariei, Dr. Vasile Lucaciu, sfătuit de episcopul său, același Ioan Sabo de Gherla, cu care pe atunci încă se afla în relații amiabile, se lasă de profesorat, mutându-se, ca preot, la Șișești, o comună din apropierea orașului minier Baia Sprie, cu oameni aspri și relief frământat, săracă, dar pitorească și mai ales bine populată.

Anii petrecuți la Șișești sunt, pentru Vasile Lucaciu, vremea celor mai mari împliniri. Se afla în mijlocul enoriașilor, a unui grup compact de conaționali, pentru care avea să facă tot ceea ce socotea că trebuie. Începe și termină construirea unei frumoase biserici, târnosită în august 1891, în ziua de Sfânta Marie, o catedrală Sfântul Petru în miniatură, devenită, mai târziu, loc de pelerinaj, pe frontispiciul căreia a scris dedicația latineasc㠄Pro Santa Unione Omnium Romanorum”, cu înțeles bifrons, interpretabil, și ca atare suspicionabil mereu de o premonitorie aspirație către realizarea Unirii celei Mari, pe care, în meditațiile sale zilnice, părintele Dr. Vasile Lucaciu va fi întrezărit-o, ca finalitate de drum anevoios și jertfelnic. La 1887 este ales secretar general al Partidului Național Român, calitate care-l îndrituiește să participe la pregătirea mișcării memorandiste, la întruniri politice, aducându-i aprecierea largă a românilor din zonă, dar și prigoana din partea oficialității. Judecat în mai multe procese, între 1889-1892, la Sătmar și Debrețin, și apoi închis la Seghedin de către guvernanți, dr. Vasile Lucaciu își câștigă repede admirația intelighenției transilvănene, concretizată în acea celebră Doină a lui Lucaciu, de fapt o adaptare după o poezie a nestorului presei românești, Iosif Vulcan (1841-1907), scrisă pe la 1870 pentru Alexandru Roman, împricinat și el și închis de către guvernul maghiar din cauza publicării, în Federațiunea, la 1868, a cunoscutului Pronunciament de la Blaj, o avanpremieră, in nuce, a ceea ce avea să fie, peste mai bine de trei decenii celebrul Memorand de la 1892.

Închisorile ungurești nu aveau, însă, un regim carceral atât de sever, ca altele din epocă, cum ar fi de pildă cele din Rusia sau chiar din Vechea Românie, căci din ele, pe bază de certificat medical, se putea, uneori, ieși temporar, pentru a merge, bunăoară, la băi, așa cum s-a întâmplat cu amintitul Alexandru Roman, căruia, la recomandarea medicului, la închisoare fiind, pentru că era morbos, adică bolnav, i s-a dat un concediu medical, ducându-se la Băile Tinca, spre a se trata de reumatism.

Adevărul era că guvernele ungurești din acei ani trebuiau să țină cont de vântul libertății, de ideile liberalist-umanitariste, pătrunse din țările Europei apusene, care preconizaseră, între altele, și îmblânzirea regimului de detenție, sesizată atât de sugestiv de Ioan Slavici în cartea întitulată Închisorile mele. În treacăt fie spus, el ne relatează că la închisoarea din Vaț, unde a stat închis o vreme, și-a instalat și servitoarea, pentru a-i aduce mâncarea de la un restaurant din oraș, petrecându-și serile în conversațiuni cu directorul închisorii, un oarecare Kovács, și că acesta, fiind un mare știutor de limbă germană și latină, îl ajuta să corecteze șpalturile unei culegeri de documente din colecția Hurmuzachi, acțiune la care, împreună cu alți intelectuali români, Slavici era, de câțiva ani, angajat. De notat este că în Ungaria de atunci, orice s-ar zice de către unii sau alții dintre istorici, se urmărea, nu neapărat distrugerea fizică a intelectualilor români, luptători pentru idealurile lor naționale, ci mai ales, așa cum i-a declarat o dată lui Vasile Lucaciu însuși ministrul Coloman Széll (1843-1915), izolarea lor de popor, de cei care-i sprijineau și le așteptau povețele. Încercarea cea mare pentru Lucaciu, dacă putem vorbi de așa ceva în cazul lui, căci viața sa a fost un șir neîntrerupt de grele încercări, va surveni la procesul Memorandului, judecat la Cluj, în 1894, și urmat de condamnări numeroase la ani grei de temniță pentru memorandiști, cea mai grea pedeapsă, partea leului, croindu-i-se lui însuși, și constând din 5 ani de temniță grea. Vina cea mare a lui Vasile Lucaciu consta, precum se știe, în redactarea, încă din 1892 și înaintarea la împărat a Memorandului, prin acea impresionantă delegație de 300 de români, ajunsă la Viena în mai 1894. Purtarea sa curajoasă și demnă i-a impresionat nu doar pe ziariștii și politicienii români din epocă, ci chiar și pe cei străini, între care și pe câțiva maghiari.

Faima lui Lucaciu era acum la apogeu, numele său fiind cunoscut și la București, de unde a primit, în câteva rânduri, ajutoare bănești, uneori chiar din partea regelui Carol I, așa cum rezultă dintr-o corespondență din anul 1901 a acestuia cu renumitul memorandist transilvănean. Faptele sale îl vor propulsa printre cei designați a candida pe listele de deputați ale Partidului Național Român, intrat, din ianuarie 1905, în bătălia politică electorală din Ungaria, prin adoptarea tacticii activismului, despre care nu este cazul să vorbim aici. La 26 august 1907 au loc alegeri parlamentare parțiale în cercul electoral al Beiușului, după abzicerea din funcție  a unui deputat maghiar. Bătălia electorală a fost dură, dar victoria i-a revenit lui Vasile Lucaciu, ales deputat de populația română majoritară din cerc, cu concursul intelectualilor naționaliști din zonă, între care dr. Aurel Lazăr (1874-1930), dr. Ioan Ciordaș (1877-1919) și dr. Nicolae Bolcaș (1882-1919), ultimii doi martiri ai întregirii, uciși de secui în noaptea de 3 spre 4 aprilie 1919. Un număr de 1708 alegători au votat pentru preotul greco-catolic român Vasile Lucaciu, față de numai 914 pentru Kardos Árpád, reprezentantul guvernamentalilor. Cu acea ocazie Lucaciu s-a deplasat prin comunele din ținutul Beiușului și Vașcăului, urmărit uneori de jandarmi sau de forțe militare călări. La Vașcău a fost obligat să se ascundă într-o fântână de țară, în care a coborât pe o scară, iar la Criștiorul de Sus a fost întâmpinat, ca o reparație morală, cu un arc de triumf împodobit cu flori în trei culori, de către învățătorul și elevii din sat, care i-au recitat poezii patriotice. Au existat, în timpul alegerilor, și câteva incidente, cel mai interesant derulându-se în comuna Lunca Vașcăului. Românii de aici căzuseră pradă promisiunilor  ungurești, și se pregăteau să-l voteze pe candidatul guvernamental, deplasându-se, în dimineața zilei de 26 august 1907, la gară, pentru a merge la votare în Beiuș. Preotul din sat, Miron Botișel, trage clopotul în dungă, a pericol de moarte, și după ce femeile sosesc speriate la biserică, le spune că, dacă bărbații lor vor merge la Beiuș, vor fi împușcați cu mitralierele. Agitate și cu părul despletit, ca într-o tragedie antică, în țipete și bocete, ele aleargă la gară, și înainte de sosirea trenului electoral, își târăsc bărbații acasă, lipsindu-l pe candidatul guvernamental Kardos Árpád de voturile lor, și facilitând, astfel, alegerea lui Vasile Lucaciu.

În cei trei ani de parlamentariat, între 1907-1910, vorbirea sa incendiară se va face auzită de la tribuna acestui for legislativ, în repetate rânduri, vituperând uneori, amenințând abia voalat, câte odată, previzionând, într-un orizont de așteptare fericitor, visul tuturor românilor ardeleni, Unirea cu Patria Mamă, și, de ce nu, o societate mai bună, mai dreaptă.

Nu este timp pentru a-i prezenta aici discursurile, dar nu ne putem abține să nu transcriem din ele câteva fraze, unele, cu mici schimbări, actuale și în zilele noastre:

„Ardealului trebuie să i se dea autonomia, în înțelesul bine precizat al Ungariei, căci robia, exploatarea nemiloasă a poporului și încălcarea tuturor drepturilor lui provoacă o continuă agitație, care duce în mod fatal la zdruncinarea temeliilor statului. Ura, permanenta lovire și persecuția nu-l face pe cetățean bun patriot, ci un câine înlănțuit, dar plin de revoltă în suflet”;

„Un stat ale cărui temelii sunt așezate pe spânzurători și baionete, se prăbușește imediat ce ele se pun în mișcare”;

„Noi (românii n.n.) luptăm pentru eliberarea națiunilor subjugate, luptăm și pentru dezrobirea claselor exploatate, pentru că se va schimba întregul sistem. Căci individul este așa cum l-a creat societatea. Numai o societate cu sistem hrăpăreț poate crea indivizi expolatatori și exploatați, acaparatori și sărăciți, hoți și păgubași”;

„Cu cât guvernul va fi mai larg, mai înțelegător cu naționalitățile din Ungaria și cu masele exploatate, cu atât procesul deznodământului fatal se va amâna, iar cu cât va strânge mai tare lanțul, cu atât veriga va plesni mai repede, și puterea dumneavoastră, bazată pe baionete, se va nărui ca o cetate construită din cărți de joc”.

În 1910 parlamentul a fost dizolvat și cu aceasta pentru ex-parlamentarul Vasile Lucaciu lucrurile vor reintra în normal, căci el va reveni la Șișești, urmărit și acum de un nou șir de procese politice. La izbucnirea războiului în 1914, împreună cu Octavian Goga, se va refugia în România, strecurându-se peste munți, pe la Cârlibaba, în Bucovina, iar de aici, prin Suceava, peste graniță, în Vechiul Regat. Doi ani, în perioada neutralității (1914-1916), a ținut conferințe înflăcărate, cerând intrarea României în război alături de Antantă. Folosea, în acestea, argumente din cele mai variate, uneori răstălmăcind spusele marilor filosofi, și în special pe cele ale lui Friederich Nietzsche (1844-1900), apărându-le celor de atunci, când ca un erou antic, când ca un profet imprecant, vaticinator.

În memoriile sale mareșalul Alexandru Averescu povestește despre Dr. Vasile Lucaciu, spunând că era un personaj pitoresc și că, vorbind cu el despre iminenta intrare a României în război, fie alături de Puterile Centrale, fie de Antantă, ar fi primit următorul răspuns: ”Pentru mine e tot una, căci dacă România va intra în război alături de Austro-Ungaria voi muri de supărare, iar dacă va lupta împotriva acesteia, voi muri de bucurie”.

S-a deplasat, în această perioadă, pe rând, în Italia, Rusia, America și Franța, unde a sfințit drapelele unor regimente de voluntari români, care urmau să lupte pentru eliberarea Transilvaniei, și a făcut loby pentru cauza Unirii acesteia cu România. Revenit în Țară, are parte din plin de nerecunoștința politicienilor din România întregită, fiind numit ministru fără portofoliu, și, în cele din urmă, așa cum am arătat, maltratat cumplit, înainte de moartea sa, survenită la 28 noiembrie 1922.

Târziu și, în mod paradoxal, în anii comunismului, s-a organizat, întâmplător chiar prin cel care scrie aceste rânduri, în perioada 1968-1972, un Complex muzeal Dr. Vasile Lucaciu, la Șișești, incluzând o Casă memorială, cu obiecte familiale și cărți scrise de el (Instituțiuni filosofice, Biserica din Șișești, Istoria lui Fotiu urzitorul Schismei grecești, Discursul de la Odoreu, Conferințele Părintelui dr. Vasile Lucaciu) precum și biblioteca personală, păstrată desigur fragmentar, un mic muzeu școlar, într-o clădire edificată la 1907, cu manuale, obiecte și fotografii, expuse în două mari săli de clasă, un pavilion din bârne și scânduri, în formă de cruce, pavat cu cărămizi, în care dr. Vasile Lucaciu le vorbea sătenilor, și în fine Biserica Sfintei Uniri a tuturor românilor.

 

 BIBLIOGRAFIE

 

1.Alexandru Ciura, Biografia părintelui Vasile Lucaciu, Sibiu, 1928;

2.Tiron Albani, Leul de la Șișești, Oradea, 1936;

3.Corneliu Mezea, Leul de la Șișești, 1852-1922, Satu Mare, 1936;

4.Ioan Lupaș, Un tribun du peuple roumain de Transylvanie; Le pretre Vasile Lucaciu în Revue de Transilvanie, t.III (1937), n.2, p.167-178;

5.Augustin Iuga, Cu privire la Vasile Lucaciu, Acte, documente, procese, Baia Mare, 1940;

6.Valeriu Achim și Vasile Socolan, Vasile Lucaciu luptător pentru drepturile românilor și unirea Transilvaniei cu România, Baia Mare, 1968;

7.Grigore Ploieșteanu, Aspecte din viața și activitatea lui Vasile Lucaciu (1852-1922) în Studii de istorie, filologie și istoria artei, Editura Academiei R.S.R. București, 1972, p.93-133;

8.Blaga Mihoc,  Dr.Vasile Lucaciu (1852-1922), un luptător pentru Marea Unire, Editura  Alibi S.A., Oradea, 1993.