Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Mircea PRICĂJAN

 

ÎN DIALOG CU

 

Bogdan SUCEAVĂ

Despre ficțiunea politică, biblioteci și respiro

 

Pe Bogdan Suceavă l-am „întâlnit” în urmă cu doi-trei ani. Tocmai preluasem conducerea unei revistei virtuale de cultură exclusiv în limba engleză și căutam posibili colaboratori. Între primii zece scriitori români se afla numele lui Bogdan Suceavă. Îl știam ca redactor al revistei Respiro, dar și ca prozator de talent. Publicase până atunci mult, atât pe hârtie, cât și electronic. Proză scurtă, în special. „Imperiul generalilor târzii și alte istorii”, după succesul înregistrat la Editura Dacia în 2002, apăruse în 2003 (cam pe atunci când se producea „întâlnirea”) în format electronic la Editura LiterNet, aflată și ea la începutul activității editoriale. L-am contactat pe e-mail, deci, am schimbat mai multe mesaje, mi-a povestit despre grupul de discuții pe care-l înființase, nadir_latent, și m-a înscris chiar el ca membru (din păcate, trebuie să recunosc c-am rămas și acum un membru pasiv – parcurg însă zilnic cu interes mesajele colegilor de grup mai activi). N-am reușit să-i smulg un text în limba engleză pentru e-revista mea, dar am ținut în continuare legătura. – I-am smuls mai târziu totuși un eseu, acesta în limba noastră în adâncuri înfundată, pentru o altă e-revistă.

Și anii au trecut, și viața s-a schimbat – cum spune cântecul. Ne-am reîntâlnit anul trecut, prin toamnă, nu-mi amintesc cu ce prilej. Mi-a spus că urmează să-i apară un roman la Polirom. Într-adevăr, așa a fost. Romanul a apărut, a fost citit și „consumat” de toată lumea – sunt sigur – în egală măsură cu pofta pe care o simți când mănânci un ecler bun și cu senzația strepezită pe care o încerci când dai de ceva acru. E-un roman greu de trecut cu vederea. E-un roman crunt de adevărat în irealul său. Și n-o spun doar fiindcă am ajuns să-l consider pe Bogdan Suceavă un bun prieten.

 

M. P.: În primul rând, mulțumesc, Bogdan, că ai acceptat să realizăm acest interviu. Timpul ne este drămuit tuturora, dar parcă, români fiind și trăind în România, tot ne permitem un huzur mai mare ca alții de pe alte meleaguri. Cum ai fi tu, care de câțiva ani buni locuiești departe de casă, taman în proverbiala Americă, unde predai matematici la California State University. Povestește-ne pentru început despre cum e să te supui rigorilor unei alte lumi decât celeia în care te-ai născut.

B. S.: Am uitat cum e să lucrezi fără să te uiți în agendă. Într-unele zile agenda mea e plină într-un mod atât de spectaculos încât mi se pare că trăiesc două vieți. Un prieten din Michigan (convertit la buddhism, după ce a făcut cercetări sociologice în anii ’70 în Asia de Sud-Est) îmi povestea că cea mai conservatoare instituție din lume este universitatea. La fel e viața în universitate și la Paris, și la Santiago de Chile, și la fel trebuie că era și în anul 1700 în domeniul acesta – pregătirea cursurilor și încercarea perpetuă să rezolvi niște probleme cinstite din specialitatea ta. Eu sunt un norocos, pentru că predau numai cursuri care îmi plac. Pentru o clasă de Fundamentele geometriei, ce poate fi diferit între București și sudul Californiei? Axioma paralelelor se discută la fel. Aș fi făcut aceleași lucruri și dacă aș fi trăit la București. Există, desigur, diferențe minore în anumite puncte de vedere asupra domeniului, anumite lucruri se explică altfel în culturi matematice diferite, dar ceea ce fac în America e exact același lucru pe care l-am făcut la București, sau pe care l-aș fi făcut dacă rămâneam acolo. Și mai e ceva. Nu m-aș fi implicat în politică, ci aș fi preferat să scriu ficțiune politică, acest soi de roman sau nuvelă oarecum marginalizat în literatura noastră. Nu mi-am dorit niciodată altceva și mă ocup cu exact ceea ce mi-am dorit. Faptul că din 1996 am lucrat în universități din S.U.A. a fost pentru mine un prilej de a dedica tot timpul meu culturii. Dacă ești bine organizat, munca în universitate îți permite să rezervi suficient de mult timp și literaturii. Ca să închei romanul „Venea din timpul diez”, am lucrat continuu în decursul verii 2004, deși mai făcusem asalturi susținute asupra textului în vara lui 2002 și în perioada decembrie 2003-ianuarie 2004. Cred că nu se poate face nimic de calitate decât în condiții de concentrare maximă, în perioade când nu te ocupi decât de un singur lucru. La fel, în perioadele când lucrez geometrie – nu mă mai ocup de altceva. Bătălia cu rigorile are o singură regulă: concentrare maximă, dar numai pe o singură problemă.

 

M.P.: Cu atât mai mult se aplică această regulă cuiva având o construcție intelectuală de factur㠄reală”. Altfel cred că stau lucrurile în privința „umaniștilor”. Dar, că tot veni vorba, cum împaci tu aceste dou㠖 hai să le spunem – extreme: matematica și literatura?

B.S.: Dacă ții la calitate, nu e bine să fie făcute în același timp. Am descoperit că lucrurile trebuie păstrate separat și cred că e un păcat dacă în textele literare ale unui autor i se văd deformațiile profesionale, nemaivorbind de ticurile sau maniile lui. Tot ceea ce ține de emfază ori exagerare dăunează credibilității literare, iar pentru o lucrare de ficțiune așa ceva ar fi plagă curată. Cred că oricine poate scrie literatură, de la barman la călugăr, dacă se ia în serios ca scriitor și dacă reușește să nu-ți piardă cititorul în numărul de pagini pe care și-l propune. Și mai e ceva, un lucru despre care oamenii discută din ce în ce mai rar, de parcă acest gând s-ar fi rătăcit în negurile vremii: autenticitatea textului literar. Ce mai înseamnă asta azi? N-ar trebui să scriem decât atunci când avem cu adevărat ceva de spus. Să ne credem oare atât de inspirați și să fie fiecare dintre zilele vieții noastre atât de pline încât fiecare dintre ele să merite strălucirea și profunzimea literaturii? Avem această luciditate chiar tot timpul? Ion Barbu vorbea despre clipele de raritate ale poeziei. Literatura pleacă din aceste clipe de raritate, din ideile și intuițiile singulare ale unor momente de viziune profundă asupra timpului nostru. Câte astfel de idei putem avea într-o viață? Câte clipe de raritate? Poate vom spune două-trei lucruri demne de consemnat într-o viață întreagă, și nici asta nu e foarte sigur. De aceea scriem numai atunci când trebuie, cu disperare și furie, cu dragoste însoțită de tot felul de sentimente extreme, și măsura autenticității aceasta e. „Venea din timpul diez” e expresia tuturor exasperărilor pe care mi le-a transmis lumea românească. Am consumat până la capăt această traumă uriaș㠖 descoperirea adevăratului chip al lumii românești. L-am văzut, acum știu cum funcționează, am scris despre el, nu mai am nimic de adăugat. E vorba despre toate acele caracteristici pentru care suferim, care ne aduc îndoială și pentru care ne e teamă că ne pierdem mințile sau sufletele atunci când trăim și lucrăm în interiorul lumii românești: mințirea de sine, gregaritatea, ambivalența, trădarea, prostia, credulitatea, lipsa de logică, idioțenia, aroganța, limbuția, turnătoria, și tot înainte… Am vrut să scriu un roman despre asta… A fost o temă care m-a obsedat vreme de ani de zile…

 

M. P. – Chiar nu mai ai nimic de adăugat? Spui că le-ai epuizat. Înseamnă asta că viitoarele proze – romane sau bucăți scurte – semnate de Bogdan Suceavă vor avea o altă amprentă/direcție? E posibil așa ceva? E posibil că storci complet aceste caracteristici atât de bine tatuate pe sufletul nostru „național”?

B. S. – Dacă discutăm relația noastră cu imaginarul spațiului politic, cred că ea depinde de percepția noastră dintr-un anumit moment istoric. Nu știu dacă putem vedea mai departe de viziunea pe care ne-o permite un anumit moment, un anumit cadru de fapte la care ne raportăm ca cititori și care constituie, pentru noi, realitatea. Literatura noastră evoluează în același timp cu societatea, cu mentalitățile, cu lumea românească. Atunci când am scris „Venea din timpul diez” am simțit de foarte multe ori că exact asta vroiam să spun, că un anumit pasaj, că o anumită pagina, era tocmai formularea pe care o căutam de multă vreme. Acolo mi-am dorit să ajung. E un sentiment de împlinire literară pe care nu-l avem de multe ori. În sensul acesta, da, am spus atât cât am văzut și cât mi-a permis să văd perioada când a fost încheiat lucrul la roman, adică anul 2004. Cât despre lucrările viitoare, am proiecte și pentru viitoarea generație.

 

M. P. – Dincolo de temele abordate, există desigur modul de abordare, stilul, ADN-ul artistic al scriitorului. Nu intru în zona inefabilului. Vreau doar să te întreb care crezi că este caracteristica predominantă a scrisului tău? Cum te raportezi la propria scriitură? Observ un puternic filon fantastic în multe povestiri scurte și chiar în romanul apărut la sfârșitul anului trecut.

B. S. – Aparentul element de irealitate nu reprezintă neapărat doar fantastic, ci e o măsură a anomaliilor pe care noi le vedem în viața noastră de zi cu zi și ne prefacem că uităm că sunt anomalii. Suntem gata să ne obișnuim cu orice. Acest fantastic își dorește să reprezinte o măsură a deformării, a abaterii de la cadrul logicii. Fantasticul acesta, dublat de umor, e răspunsul meu la tot ceea ce am văzut, e înțelegerea și experiența mea.

 

M. P. – Vorbeai la început de „ficțiunea politică”. Să fie asta pentru noi, românii, forma cea mai apropiată de fantastic pe care o putem atinge? Este, adică, politicul nostru un soi de „activitate fantastică”?

B. S. – Ficțiunea politică poate avea tot felul de teme, abordări și motive la intersecția cu literatura fantastică. Cred că de acum se poate discuta despre ficțiunea politică în romanul românesc din ultimii 15 ani, pentru că există suficiente exemple. Nu cred că a apărut încă o capodoperă a genului, cu o poveste atât de solidă ca, de pildă, cea a filmului Wag the Dog, care a pornit de la romanul American Hero, de Larry Beinhart. Dar au existat reușite ale genului, ca de exemplu excelentul roman al lui Petre Barbu, publicat în 1995, Dumnezeu binecuvântează America. Lucrările pe care le rețin eu și care ar trebui menționate în contextul unei discuții despre ficțiunea politică actuală sunt Viața și faptele lui Ilie Cazane, de Răzvan Rădulescu, și Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare, de Radu Aldulescu. Cât despre titlurile recente, mi-a plăcut romanul lui Dan Lungu, Raiul găinilor, din care aș sublinia nu doar anecdotele (cartea e plină de umor de excelentă calitate), ci aerul de Conversație la Catedrala evoluând în lumea lui I. L. Caragiale. Iar partea a doua a volumului Atunci i-am tras două palme, de L. D. Teodorovici, intitulată Să ne ierte pistruiatul, unde se istorisește despre Brașovul de dinainte de revoluție, cred că ține de ficțiune politică, deși dimensiunea memorialistică e atât de pronunțată (și aici ar merita menționat un argument). În fapt, ficțiunea politică reprezintă nu doar „artă cu tendință”, nu e doar conectarea noastră, ca scriitori, la lumea politicii, ci e vorba despre includerea în imaginarul literar actual a unor spații unde operează de obicei imaginarul de natură politică. Acolo e miza ficțiunii politice, în momentul când explorările realității depășesc frontierele realului și ajung să ia formă literară. În Historia lui Mayta, se povestește cum vine peste Peru o invazie a trupelor boliviene. O asemenea amenințare nu era reală în momentul când M. Vargas Llosa a scris cartea. Și atunci, ce rost are imaginarul literar aici? Nu ajunge acest imaginar să explice, să suplinească, să analizeze o potențială dezvoltare a lumii de azi ori a celei viitoare? Nu e acesta unul dintre rolurile fundamentale ale literaturii? Or, dacă pentru aceasta e nevoie de motive fantastice, de ce nu? Arsenalul e în întregime la dispoziția noastră, numai să fie povestite bine.

 

M. P. – Să ne întoarcem pentru o clipă la propria ta ficțiune politică. Să ne întoarcem, mai bine zis, la ceea ce-a declanșat scrierea romanului „Venea din timpul diez”: societatea românească însăși. Dincolo de transfigurarea ei literară, cum ai descrie perioada „deplinei libertăți” post-decembriste? Mă refer aici, în primul rând, la actorii care o însuflețesc, cei care evoluează pe scena ei politică, socială sau culturală.

B. S. – Multe dintre personajele spațiului public românesc traversează o severă criză identitară, de altfel foarte amuzant㠖 dacă îi vezi la televizor și nu ai de-a face cu ei în vreun fel în viața reală. Oameni dintr-o substanță foarte apoasă, nu ni-i imaginăm gata să-și dea viața pentru principii. Mulți dintre ei pot fi închiriați de o cauză sau alta, dar numai pentru cauze minore, de domeniul anecdotei. Timpurile de azi n-au loc pentru eroi, ci pentru oameni flexibili, care se îndoaie sub rigorile post-tranziției precum personajele din Matrix pe sub glonțul ce trece vâjâind. Educați înainte de 1989, s-au trezit aruncați într-o lume pe care nu o sperau și pe care cred ei că o înțeleg doar pentru că au văzut-o apărând. Din când în când măștile cad, ploaia spală machiajul, și pentru scurte scene îi vedem așa cum sunt: o lume de paiațe pregătite pentru alt show, și care se întâmplă să apară în acesta. Intră cu toții în scenă, dresori și curve, și încep să plutească ca în Lacul lebedelor, cu brațele ridicate deasupra capului, vrând să sugereze grația, când ei nu sunt altceva decât niște rinoceri cu caftane și giubele. Asta s-a întâmplat după 1989. La un moment dat unul se dă peste cap și se transformă în păpușar, și din degete scoate fire, și din fire se dezghioacă păpuși, și păpușile încep să procreeze, și fac partide și grupuscule, care nasc idei, iar ideile nasc oameni, și oamenii ivesc din degete alte sfori și procedura se repetă la nesfârșit. Suprema ironie e să le atribui unor astfel de oameni capacitatea de a crede în ceva, de a se pasiona pentru mișcări religioase, de pildă. Mie asta mi se pare extraordinar de amuzant, lipsa de substanță a marii majorități a actorilor principali ai timpului nostru.

 

M. P. – „Venea din timpul diez” e o virulentă critică la adresa unor tare sociale și politice românești. Acțiunea romanului e plasată în anii imediat următori Revoluției. Crezi că aceleași trăsături definesc și astăzi lumea românească?

B. S. – Categoric da. Uneori mi-e teamă că suntem incurabili și cred că tot ce putem face, în măsura în care asta e o consolare, e să ne cunoaștem mai bine. Luciditatea e singurul leac în fața acestor caracteristici atemporale. Cred că societatea românească e una foarte conservatoare, care refuză să se schimbe și să se reformeze. Are o extraordinară rezistență la nou, și fiecare pas înainte e făcut cu o uriașă masă de rezistență care se opune schimbării. Înțelegerea mea e că așa a fost vreme de secole bune, așa că nu știu dacă lucrurile se vor schimba prea curând.

 

M. P. – O altă întrebare ar fi, atunci, cât de mult suntem dispuși să ne cunoaștem? Crezi că-i pasă societății românești de atingerea propriei lucidități? Când întreb asta, gândul îmi zboară la povestirea care dă titlu volumului tău, „Bunicul s-a întors la franceză”.

B. S. – Cred că în fiecare societate numai o modestă minoritate e realmente interesată de înțelegerea mecanismelor culturale și politice. Ceilalți, au o memorie exasperant de scurtă. Vor să uite, vor să fie preocupați de altceva. Sunt anumite perioade istorice pe care imaginarul colectiv abia așteaptă să le uite, deși adevărul despre ele nu s-a spus niciodată până la capăt. Vrem să uităm extremismele anilor treizeci, pentru că ni se par irelevante pentru vremea de azi, și vrem să ne entuziasmăm pentru Europa, doar pentru că e la modă. Nu cred că acest soi de uitări sau de entuziasme sunt sincere la majoritatea celor care le exprimă, după cum nici nestrămutata încredere în comunism nu era sinceră, în anii optzeci, la toți cei care o mimau atât de bine. Cine e dispus să accepte și să discute despre asta? Eu cred că majoritatea actorilor mimează.

 

M. P. – Aceia de care vorbești, minoritarii, sunt oamenii instruiți, cei așa-zis culți. Cultura, cum arată cultura românească privită de departe? Chiar ți se pare că societate culturală românească dă dovadă de-o luciditate ieșită din comun? Ce părere ai de formele ei de organizare și manifestare (Uniunile, Asociațiile, Premiile, Ministerul etc.)? Pornind de aici, povestește-ne și despre grupul de discuții pe care l-ai înființat pe Internet, Nadir Latent.

B. S. – În urmă cu câteva luni, un scriitor pe care-l respect foarte mult, autor a patru volume de proză, toate publicate la edituri de prim rang din România, m-a întrebat care ar putea fi motivația lui de a deveni membru al Uniunii Scriitorilor. Nici unul dintre argumentele mele nu l-a interesat ori convins. O fi având și el dreptatea lui. Iată că tinerii autori nu sunt motivați să se implice în viața de asociație… Eu văd în Uniunea Scriitorilor, ca și în ASPRO (al cărei membru nu sunt), asociații de natură profesională, așa cum este American Mathematical Society (AMS). Unii dintre colegii mei, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, nu cred că această comparație ar fi potrivită (ei cred că diferențele de natură materială ar justifica diferen?ele structurale). În schimbul taxei de membru, alături de multe alte activități, AMS trimite lunar două reviste și un newsletter prin poșta electronică, își invită membrii să voteze (prin corespondență sau e-mail), păstrează o bază de date cu adresele membrilor, organizează conferințe, editează cărți și reviste. Pe lângă toate acestea, are baze de date excelente despre piața muncii din S.U.A. și alte țări. Mi se pare cel mai reușit exemplu de asociație profesională (probabil mai sunt și altele pe glob, dar pe acesta îl cunosc eu cel mai bine). Ori de câte ori am menționat aceste lucruri în România – nu am reușit decât să amuz: asta e la ei, acolo, în Vest. La noi e altfel. De ce să fie altfel? Și mi-aș mai dori ceva: implicarea cât mai activă a tinerei generații de scriitori în treburile uniunilor de creație din România. Mi se pare că ei au o oarecare reținere în a se implica. Nu știu dacă breasla literară e pregătită pentru votul în format electronic, dar multe alte forme de interacțiune între conducere și simpli membri ar fi posibile și ar constitui un important pas înainte. Uniunea Scriitorilor nu are din păcate un newsletter periodic (dar o filială a ei, Asociația Scriitorilor din București, are, și încă unul foarte bun), nu are un buletin oficial de informare a membrilor (nu e vorba de costuri: ar merge și pe web). Cred că ar fi util ca Uniunea să-și mărească impactul în spațiul public românesc, și cred că acest lucru ar fi posibil numai dacă găsește formule de democratizare a vieții interne, de comunicare cu membrii ei și de transparență care să fie superioare celor de până acum. Cred că accentul ar trebui să cadă pe serviciile pe care asociația profesională le poate oferi membrilor săi, în special celor care lucrează și creează acum. Recent s-a spus că Uniunea Scriitorilor ar fi o moștenire stalinistă, un uriaș cu picioare de lut, că trei mii de membri e mult prea mult față de numărul real al scriitorilor activi azi. Mi-aș îngădui să fiu de altă părere. Eu cred că am avut noroc că Uniunea Scriitorilor nu s-a dezintegrat după 1990. Cu o condiție, însă. Șansa Uniunii e să se redefinească continuu, să se adapteze și să răspundă nevoilor membrilor ei, să se dezvolte mai degrabă ca asociație profesională decât ca organism de protecție socială, să intereseze prin activitățile în care să-și implice un număr cât mai mare de membri, și e datoare să facă asta pentru că are de oferit informații și o tradiție pe care nimeni altcineva nu le mai are în spațiul românesc. Mi-aș dori să pot spune colegilor mei: iată, dacă devii membru al Uniunii vei fi excelent informat asupra activităților profesionale care te interesează ca scriitor și acolo îți vei putea face cunoscute ideile literare, în conferințe și întâlniri. Mai mult încă, mi-aș dori ca tinerii scriitori de azi să fie motivați să participe la viața comunității literare în toate aspectele ei, inclusiv în cadrul unei asociații profesionale. Să simtă că e bine pentru ei să participe, să existe motivația autentică. E o responsabilitate a noastră, a tuturor, e un efort deloc neglijabil, și cred că lucrurile acestea merită discutate și înfăptuite. Cu cât mai curând, cu atât mai bine.

Cât despre nadir_latent, aceasta a fost o modestă contribuție la crearea unui cadru de comunicare în interiorul lumii literare, cel puțin la nivelul unei anumite generații. Iată că vreme de mai bine de patru ani peste trei sute de oameni au discutat despre literatură pe internet. Un loc de întâlnire unde se discută despre cărți. Nu e acesta un lucru extraordinar?

 

M. P. – În continuarea acestei idei: cum vezi tu spațiul virtual de exprimare – hiperspațiul, Internetul? E o amenințare iminentă, cum spun unii? E o mană divină, cum spun alții? Întreb asta știind că ești printre puținii scriitori români care și-a înființat și-și actualizează cu ritmicitate site-ul personal. Mai întreb și fiindcă știu că ești redactor la una dintre cele mai importante reviste culturale virtuale, Respiro.

B. S. – Respiro este una dintre cele mai interesante experiențe pe care le-am avut vreodată. A fost pentru mine o onoare să discut textele propuse spre publicare alături de ceilalți membri ai redacției, Kati Bar, C. M. Ungureanu, Adrian Buz, Sean Cotter, Adina Dabija, Mihail Gălățanu, Sanda Ionescu, Mona Mamulea, Alina Nelega, Iulia Popovici, Răzvan Rădulescu, Paul Doru Mugur. E o atmosferă extrem de interesantă, care pentru mine e la fel de edificatoare ca și participarea la un cenaclu, cu atât mai mult cu cât eu am de învățat de la fiecare dintre oamenii pe care i-am amintit aici. Că s-a întâmplat să publicăm pe internet, asta a fost o consecință a faptului că generația noastră e una de mari călători. Am discutat texte pentru Respiro în timp ce eu locuiam în Michigan, în Arizona sau în California, și unii dintre colegii mei au călătorit și mai mult. Cum să fi lucrat altfel? Cum ne-am fi putut întâlni altfel? Am văzut și eu odele închinate scrisului tihnit, scrisului în format clasic. Faptul că activitatea noastră a produs până azi o excelentă arhivă de texte bine alese care se găsesc pe web nu reprezintă nici un soi de amenințare la străvechile valori. Nu despre o bătălie între generații e vorba, ci despre o modalitate de lucru care ajută cititorii să găsească texte de calitate într-un anume loc pe internet. E un mod de lucru, foarte util se pare. Să ne gândim doar la faptul că vreme de câțiva ani buni nu au existat colecții de literatură română contemporana la editurile importante din România. Pentru o vreme ne-am aflat în fața unor ziduri închise. Acum, contextul e diferit, momentul editorial e altul, apariția unor colecții editoriale prestigioase în format clasic a schimbat situația. Oricum, trebuie să spunem că un sit cultural unde textele apar cu girul unui colectiv redacțional e cu totul altceva decât o pagină personală unde oricine poate publica orice. Ăsta a fost marele argument al unor critici împotriva publicării de literatură pe web: păi pe internet oricine publica orice. Da, dar nu la Respiro, nu la LiterNet, nu la agoraONLine (și lista nu e exhaustivă, am menționat doar câteva exemple). Acestea sunt locații serioase, unde există editori care își asuma cu seriozitate actul editării. Se publică mai prost în multe ziare sau reviste cu pretenții sau tradiție decât pe siturile culturale de calitate. Cititorii pot să-și dea seama de asta. Avem cititori maturi și atenți, și dacă trei sau patru sau zece mii dintre ei citesc un număr de revistă virtuală, ei știu de ce o citesc.

 

M. P. –  Ai publicat trei cărți în format electronic. Crezi că volumele tipărite pe hârtie vor dispărea într-un viitor oarecare?

B. S. – În nici un caz! S-a vărsat atâta cerneală pe tema asta... Mă bucur că trăim într-o vreme când avem o atât de mare diversitate de unelte de căutare, că putem găsi orice carte repede și că putem să ne documentăm atât de detaliat asupra unor subiecte. Sunt foarte îndatorat bibliotecilor, am avut norocul să frecventez biblioteci splendide (cea mai extraordinară era Biblioteca de la Michigan State University, unde există, între multe altele, și mii de cărți românești) și recunosc că am și tot soiul de plăceri bibliofile. Mai mult încă, îmi place să citesc în fotoliu (dacă se poate, memorii sau romane). Dar, pentru utilitatea cauzei, știu să și actualizez un sit sau să îmi organizez documentarea în format electronic. Munca de bibliotecă arată diferit în vremurile noastre decât, să zicem, acum douăzeci de ani. Trebuie să știi să te descurci și să operezi în ambele domenii și cred că documentarea în viitor va fi mult ușurată de apariția a noi mijloace de organizare și de căutare a informației. Iar cărțile în format clasic nu vor dispărea niciodată, după cum n-a dispărut nici muzica clasică după ce a apărut rock-ul.

 

M. P. – În încheiere, o „provocare” școlărească, de tipul oracolelor acelora pe care cred că le-am completat cu toții cândva: Numește un autor român și unul străin care te-au marcat simțitor. Dă doar numele lor, fără nici o explicație.

B. S. – De câte ori citesc din Mateiu Caragiale și Mario Vargas Llosa – uit de mine. Ei sunt cei ce sunt. Greu s-ar putea explica asta.

 

M. P. – Mulțumesc, Bogdan, pentru acest interviu și așteptăm cu nerăbdare, eu și cititorii revistei „Familia”, viitoarea carte. Până atunci, spor la muncă, inspirație din belșug și... nu ne ține mult în gară, te rugăm frumos!

 

Irvine (California) – Oradea,

10-13 ianuarie 2004