Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

LITERATURA IDENTITĂȚII

de

Magda Danciu

Brian McCabe - (Auto)ironii

  

Se poate spune că autonomia culturală, lingvistică și politică a Scoției este cel mai bine ilustrată de felul în care scriitorii săi au reușit să reconfigureze, prin contribuția lor, tradiționalul peisaj literar britanic, valorificând elementele locale, regionale, idiolectul pe de o parte, iar pe de altă parte explorând noile trasee deschise de politicile identitare, de textualitate și referințe intertextuale. Investigând diferențele culturale și lingvistice, romancierii scoțieni reevaluază concepte privind sinele și alteritatea, așa cum au fost ele modelate  istoric și cultural de o societate afectată de o lungă suferință a marginalizării și de o constantă amenințare de eroziune a propriei identități.

Astăzi se constată existența unei literaturi scoțiene puternice, care afișează consistență și maturitate prin bogăția de stiluri și diversitatea de forme, care se definește prin păstrarea unei optici tradiționale dialogic juxtapusă noilor tendințe strategice menite să reliefeze elementul autentic, specific, local, ca parte componentă a unui cadru cultural și literar mai larg, global, universal. Imaginea generală pe care o sugerează scena literară de azi este impregnată de scoticitatea locurilor și a personajelor, aflate intr-o coeziune permanentă, care le asigură originalitate și autenticitate, de victoria ieșirii din periferizare și marginalizare.

Vechea opoziție caledoniană (the Caledonian Antisyzygy), consacrată de două texte de referință ale prozei scoțiene clasice – cartea lui James Hogg The Private Memoirs and Confessions of a Justified Sinner (1824) și cea a lui Robert Louis Stevenson The Strange Case of Dr Jekyll and Mr Hyde (1886) – este identificabilă în literatura scoțiană contemporană, demonstrând interesul permanent al autorilor pentru caracterul divizat al politicii și culturii lor, pe de o parte, iar pe de altă parte, subliniind preocuparea lor de a crea o anumită ambianță scoțiană prin prelucrarea, sau naturalizarea, conceptului de personalitate schizoidă ca simbol al profundei sciziuni intelectuale și spirituale de aici. Ca atare, personajele ficționale sunt exponențial purtătoare ale acestei trăsături arhaice, exprimată printr-o energie vernaculară de abordare a chestiunilor lingvistice, sociale, politice, sub auspiciile diferenței asumate.

Înscris în liniile directoare ale prozei scoțiene de azi, Brian McCabe, poet și prozator cunoscut pentru modul original de abordare a temelor, credințelor și valorilor tradiționale caledoniene, folosește verva imaginației în rescrierea ironică a binecunoscutului topos al dublei identități și a schismei spirituale în povestirea The Host (Gazda), publicată în volumul A Date with My Wife (O întâlnire cu soția mea ) în anul 2001, unde această  sciziune ajunge să se substanțieze prin corpul personajului: „Douglas avea două capete de-adevăratelea. I-am văzut celălalt cap  când a intrat în cameră și am dat mâna – i se rezema de umăr de parcă nu se mai putea susține singur. A trebuit să mă uit în altă parte când ne-am salutat.” Cu mult înaintea lui McCabe, Alasdair Gray, scriitorul care se pare că a revoluționat proza scoțiană prin introducerea experimentului postmodern pe scena domestică, imagina în povestirea sa The Spread of Ian Nicol (Înmulțirea lui Ian Nicol) această fizicalitate a identității divizate printr-o reacție în lanț a acestei diviziuni după modelul și principiul de reproducere din lumea microscopică a bacteriilor și virușilor. McCabe speculează cu sarcasm această acceptare a duplicității umane atât prin minimalizarea importanței ei – „În afară de cel de-al doilea cap al său, omul arăta obișnuit. Avea un păr  castaniu puțin mai lung și o barbă îngrijită. Era prietenos cu cei din jur și avea un zâmbet permanent, destul de formal. Purta o jachetă bleumarin, jeans și o cămașă cadrilată, banală. Dar avea încă un cap.”, o situație destul de comună, se subliniază, deoarece „mulți oameni au două capete” –, cât și prin utilizarea acestui context de ambiguitate și ambivalență  a trupului (în care se demonstrează că cel de-al doilea cap deține întregul control) la demitologizarea ludică a simbolului scoțian al identității scindate.

Scoticitatea transcede spațiul imaginației scoțiene când e vorba de a defini Scoția și de a genera o viziune specifică asupra ei și a ei asupra celorlalți, așa cum o înțelege McCabe în povestirea sa din același volum, A New Alliance, în care  ex-centrica subiectivitate scoțiană este developată prin viziunea Celuilalt, a străinului, ale cărui trăsături, acțiuni, atitudini le contrastează. Selecția în privința Celuilalt se oprește la francezi, descendenții de azi ai celor care l-au întemnițat pe John Knox, binecunoscutul ecleziast scoțian care a încercat să impună reforma în Scoția. Textul are două componente, geografice, în primul rând, culturale și morale mai apoi, ambele epitomizând experiențele scoțienilor în Franța în calitate de vizitatori și experiențele scoțienilor în Scoția în calitate de gazde ale unor vizitatori francezi.

În prima parte, A Better Place (Un loc mai bun), în cadrul proiectului de colaborare dintre două orașe înfrățite, Dryburg și Sense, merituoșii studenți ai localității, echipa de rugby a Liceului din Dryburg, în frunte cu profesorul lor de franceză și cu cel de sport traversează Canalul ca ambasadori ai Scoției în Franța, cu menirea de a reînnoi vechea alianță dintre cele două țări și de a facilita o mai bună cunoaștere mutuală a tinerilor din cele două comunități. Selecția elevilor scoțieni a rezultat într-un grup omogen de tineri care nu părăsiseră niciodată ținuturile natale și nu călătoriseră mai departe de satele învecinate să-și viziteze rubedeniile; drept urmare, șocul cultural este atenuat de interpretarea prin percepție comună a ceea ce văd în primele momente după sosire : clădirile de patru etaje au aceeași culoare cenușiu-murdară ca blocurile din Dryburg și Craigmillar, doar că au „niște balconașe și storuri la ferestre.” Prinzând curaj, tot ce se experimentează în continuare este comparat cu fenomenul domestic: acordeonul interpretând muzică franțuzească pe un canal de radio franțuzesc, casele mirosind a detergent franțuzesc și a mâncare franțuzeasc㠖 celebra „patisserie française” cu aromă de vanilie adevărată, care încheie un ”repas magnifique”, urmat de o bucată de Camembert atât de diferită de brînza din Scoția (de fapt, brînză Cheddar din Irlanda!) –, atenția acordată meniului, franțuzesc prin calitate și cantitate, și servirii lui sofisticat franțuzești, relațiile și discuțiile manierate, politicoase între membrii  familiei și musafiri. Toate aceste descoperiri subliniază diferența funciară dintre cele două  regiuni/popoare, o diferență care se transformă într-un proces de (auto)reprezentare și (auto)definire, substanțializat prin  puterea și satisfacția demonstrate în acceptarea și negarea simultană a deosebirilor culturale și istorice

Tradiționalismul scoțian contrastat de rafinamentul francez devine emblema unei (auto)ironii a unui popor care și-a pierdut încrederea de sine în  lungul proces de supunere la un cu-totul-altfel stil de viață, a unei înapoieri față de un centru oficializat, a unei încăpățânari asumate de a rezista schimbărilor devorantei societăți de consum din alte țări, cu mai mult soare și optimism. Această deliberată rămânere în urmă validează oarecum observația poetului Hugh MacDiarmid despre scoțieni, anume c㠄Noi, scoțienii, suntem orientali”, ceea ce în conformitate cu studiul lui Edward Said, Orientalism (1997), s-ar putea traduce în  a fi dominați, a oscila între „disprețul Vestului față de ceea ce este familiar și frisoanele de plăcere față de noutate, sau de teamă de noutate”, sau a nu fi nimic din ceea ce sunt occidentalii, adic㠄raționali, pașnici, liberali, logici, capabili să dețină valori reale, lipsiți prin natura lor de suspiciune”. Există oarecare adevăr în spusele poetului, demonstrat prin umilința autoacceptării acestei naturi diferite, uneori negative, așa cum o dovedesc și elevii din povestirea lui McCabe la sfârșitul excursiei în Franța, când își amintesc, nu fără teamă, de  reciprocitatea proiectului, adică, întoarcerea vizitei la Dryburg „Poate că pentru ei... o să fie ceva cu adevărat străin... ca și cum are merge în Sierra Leone... sau în Congo” (!).

Partea a doua a povestirii, See My Friend (Înțelege, amice) aduce în prim plan efectul sărăciei materiale și spirituale rurale asupra tinerilor crescuți în bucuria și plăcerea orașului franțuzesc, precum și modestia, umilința acceptată de care vorbea Said în fața valorilor lumii hipercivilizate. Bunătatea, ospitalitatea și franchețea familiilor de mineri nu compensează lipsa unei vieți sociale și culturale active – există un singur cinematograf, și acela doar cu filme pentru copii; cafeneaua de pe strada principală nu e deschisă seara; oamenii stau acasă bând ceai și mâncând tradiționala ciorbă și friptură de miel cu ceapă multă; se îmbrăcă sărăcăcios și fără gust; nu ies la bere într-un pub pentru că le ruinează bugetul familiei pentru întreaga lun㠖, ceea ce îl face pe prietenul Antoine să le scrie părinților  următoarea ilustrată: „Dragă Mamă, în Scoția e frig deși e vară. Oamenii sunt atât de săraci. N-au eleganță. N-au cafea, doar Nescafe. Toate mâcărurile sunt fierte – pui fiert, carne fiartă, varză fiartă, cartofi fierți. Nu servesc mâncarea cu sosuri. De-ai ști cât suferă stomacul meu. Ce dor îmi e de mâncarea de acasă. Cu drag, Antoine”.

Pe lângă incompatibilitățile socio-culturale cu care se confruntă grupul din Franța, există încă un element care îi individualizează pe scoțieni, și anume, limba, complet diferită de engleza pe care o învață orice străin printr-un program oficial, promovat și diseminat prin centrele culturale britanice din lume, și atestată prin certificate de competență lingvistică de nivel Oxbridge. Este scoțiana o limbă sau un dialect? E greu de răspuns căci  „dialectul scoțian nu este identic cu limba scoțiană care cred că o vorbeau picții. Dar acum e doar ... păi, numai câteva cuvinte sunt scoțiene”, așa cum (își) explică Douglas, eroul scoțian-gazdă.  Barierele lingvistice există și într-un fel  sunt expresia unei mândrii naționale, contestată de autori mai recenți prin articole iconoclaste și provocatoare care susțin ideea că, după criterii obiective, scoțiana nu poate fi numită o limbă, că nu echivalează galeza sau engleza, așa cum cred cei din grupul de influență al lui MacDiarmid, și că acea limbă scoțiană pe care „mulți oameni declară că o respectă și al cărei așa-numit declin îl regretă”, scrie L. D. McClure, este o limbă ideală care e înrudită cu limba vorbită azi în Lowland. Mitul acestei limbi a exercitat o puternică influență asupra atitudinii și comportamentului acestui popor, de aceea păstrarea ei are o conotație politică, morală și culturală, cel mai bine exprimată la nivelul literaturii. Limba picților, sau a „oamenilor pictați” este limba în care scoțienii de azi mai degrabă simt decât vorbesc, este limba în care își  etalează diferența ideală, pentru că în realitate, majoritarea oamenilor, și mai ales a scriitorilor, preferă să comunice prin engleza standard , păstrând totuși coloratura diferențelor idiomatice în formele colocviale, așa cum o fac cu precădere  prozatori contemporani cunoscuți ca James Kelman, Irvine Welsh, Alasdair Gray sau Brian McCabe. Există însă un control riguros al felului în care se folosește limba demotică pentru că scriitorul scoțian de azi se află în marea dilemă de a decide să rămână legat de tradiția și muza locului sau de a urma marea deschidere spre Europa sau America, de a pretinde că literatura scoțiană ar putea urma destinul de împlinire după modelul celei germane, franceze sau engleze sau de a se alinia unei globalizări resimțite tot mai  mult în planul tematicii literare de azi. Povestirile lui Brian McCabe trec granițele Scoției, în primul rând prin auto-ironia cu care privește valorile caledoniene – viața în Scoția, ce înseamnă să fii scoțian,  să aparții unei comunități mici, izolate geografic, marcate de alteritate, în care fiecare individ simte distanțele dintre el și lume, dintre el și celălalt. McCabe aparține unei generații de scriitori care simt nevoia de  a oferi structuri alternative de exprimare a istoriei unui ținut mic și sărac și de a transforma „vocea” Scoției (chiar dacă nu în limba scoțiană) și ținuturile ei întunecate, tradițiile ei seculare într-o nouă provocare, de a înscrie producțiile literare de aici în circuitul internațional prin specificitate, nu printr-un complex de marginalizare.

 

Bibliografie :

1. Gray, Alasdair, Unlikely Stories, Mostly,  Cannongate Press, Edinburgh,1983

2. McCabe, Brian, A Date with My Wife, Cannongate Press, Edinburgh, 2001

3. McClure, J.D., Language, în Scottish Literary Journal, Supplement, nr.19, 1983

4. Said, Edward,W., Orientalism, Editura Amarcord, Timișoara, 2001