Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Cărţile prietenilor

Gheorghe Grigurcu

Un trandafir învaţă matematica

Editura Vinea, Bucureşti, 2004

Prietenia poate fi locul privilegiat unde comunică doi prieteni. Dar mai poate fi subiectivitatea pură a înţelegerii şi susţinerii celuilalt, preţuire senină şi solidaritate. E şi un schimb intenţional, dar nu un comerţ. Pentru că în prietenie, ca şi în dragoste, nu se măsoară ce ţi se întoarce. Se întîmplă adesea ca unul să facă mai mult pentru celălalt, ca balanţa să se încline cînd într-o parte, cînd în alta, mai ales dacă ne gîndim la fapte. În ce mă priveşte, am avut mereu senzaţia că aceia pe care îi consider prieteni ai mei (nu am pierdut, de-a lungul timpului, nici unul) au făcut mai mult pentru mine decît eu pentru ei. Singura certitudine pe care le-am putut-o oferi este una morală, legată de credinţa că mă vor găsi oricînd în locul ştiut, al casei şi al opiniei, în afirmare şi în negare.

Gheorghe Grigurcu este un prieten al meu, deşi eu nu pot spune că sînt un prieten al lui. Ne-am întîlnit de puţine ori, dar ştiu că m-a citit şi a crezut în mine de la începutul echinoxist, după cum eu l-am citit şi am crezut în sentinţele lui estetice şi apoi în cele moral-politice,

L-am întîlnit prima oară, licean fiind, cînd i-am propus lectura unui volum de poezii, ale mele şi ale unui coleg de clasă. Am reuşit să ne strecurăm într-o pauză a programului  străjuit de mama sa, am trecut şi de uriaşul cîine din hol, am predat foile, ne-am întors la momentul stabilit, am ascultat, apoi am mers acasă şi ne tot miram de seriozitatea adnotărilor, eram mîndri că ni se acordase o aşa atenţie, deşi concluziile îndemnau doar la lectură şi perseverenţă. Fuseserăm luaţi în seamă! Doi puşti care nu citiseră nici o carte de poezie din scoarţă-n scoarţă, dar scriseseră una, erau sfătuiţi atent de criticul care-l nega pe Nichita Stănescu. Grigurcu n-a privit niciodată cu uşurătate lucrurile. Pentru că, probabil, nu are umor. E de o spiritualitate gravă. De aceea pe unde a trecut a fost în centrul farselor. Pentru că, sigur, nu are simţul monden al relativizării.

Mi-a trimis, în toamna lui 2004, antologia de poezie apărută la Editura Vinea, în colecţia Ediţii definitive. M-am simţit un privilegiat, ştiind că numărul de “protocol” al cărţilor este foarte redus şi apoi toată tevatura expedierilor (eu nici pînă astăzi nu i-am trimis lui Romulus Bucur Epistolele…, tot aşteptînd să-l întîlnesc, dar am primit una după ceafă şi o să mă conformez). Un trandafir învaţă matematica… E titlul volumului său de debut din care eu şi Călin, colegul meu coautor, citisem înainte de a-l vizita spre a ne încuraja că nici Grigurcu n-o fi fost mai grozav, atunci, la început.

       Rar se întîmplă, poate pentru prima oară, ca un autor să păstreze pentru ediţia definitivă a operei titlul cărţii de început. De această dată autorul a considerat că acel nume a fost inspirat, că defineşte cel mai bine creaţia sa. Poate nu numai poezia. Gheorghe Grigurcu este un scriitor neomodern, preocupat de ordine şi exactitate chiar şi atunci cînd pătrunde pe tărîmul fanteziei. Mai ales într-o lume aleatorie, turbulentă, amestecată, unde mistificarea e supremul principiu. Trandafirul e şi roza frumos colorată, mirositoare, tandră, care se oferă sinestezic tuturor simţurilor, care atrage intelectul în labirintul sofisticat, dar şi floarea care mărturiseşte, înţeapă şi ucide, cu simbolistica poate cea mai bogată dintre toate cele create pe pămînt. Sensuri abstracte şi voluptăţi senzoriale.

Gheorghe Grigurcu este perceput cu precădere drept critic. E, oarecum, normal. Aş putea exagera să spun că a scris despre toţi cititorii poeziei sale. Şi eu, cînd îi văd numele într-o revistă sau pe o carte mă gîndesc mai întîi la ce a scris despre mine, la critic, apoi la poet, dar mă gîndesc întotdeauna şi la poet, aducîndu-mi aminte cum îmi spunea, destul de trist, că mai întîi e poetul. Apoi, el nu e un critic ironic, detaşat, de sistem, ci unul care participă la inspiraţie, chiar dacă, în mare, judecata e clară şi se înscrie într-un canon propriu.( Dacă e să ne referim la poezie, canonul său a fost confirmat.) Este poetul, în aceste circumstanţe, umbra criticului? Monden vorbind, da. Grigurcu n-a avut de partea sa niciodată puterea, ci timpul. N-a fost nici măcar şef-adjunct la o revistă canonică, nu este nici un boem (deşi l-am văzut bînd ruseşte) care să atragă ciraci, epigoni sau discipoli, n-a avut legături conjuncturale, n-a avut timp, atras de un magnetism feroce al foii albe. Imaginea criticului a cîştigat cantitativ în faţa imaginii poetului. El însuşi a mărturisit adesea că n-ar fi scris decît poezie şi aforisme, aforismele fiind „cel mai apropiat reflex al poeziei în cugetare”, iar critica nu este răspunsul datorat vocaţiei, ci necesităţii unei profesii. O parte nocturnă – a creatorului, şi una diurnă – a meseriaşului. Dacă ar fi să definesc cît mai sintetic ipostaza lui Gheorghe Grigurcu, aş spune că trăieşte orgoliul poetic al umilinţei biografice. Mi-l închipui petrecîndu-şi tot timpul în camera înţesată cu mii de cărţi, întrerupînd lectura şi exerciţiul critic pentru a trece pe o foaie alăturată un aforism, sau pentru a scrie un poem, pe dedesubt mişcîndu-se alte impulsuri, alte lumi, alte forme compensatorii, poezia fiind Forma supremă, numită, concretul. Sau caută sensul originar al unei privelişti, al unui obiect, al unui gest banal, morala unei stări, a unui loc. N-aş fi de acord cu aceia care consideră poezia lui un exerciţiu intelectualist, nici măcar formă de cunoaştere. Nu ştiu dacă sînt de acord nici cu Al. Cistelecan: „Poemele nu sînt grefe senzuale pe idee şi nici excrescenţe ideale ale senzualului; ele sînt, de fapt, epifanii delicat-senzuale ele spiritului, pure ciocniri ale ideii cu senzaţia, ciocniri rezolvate în clinchete imaginative. În pofida unei presiuni intelectuale, livreşti, asupra sensibilităţii şi în pofida unei asistenţe conceptuale ale imaginativului, ritul liric nu adoră abstracţiunea, ci doar stilizarea concretului”.

Gheorghe Grigurcu are cîte ceva şi din expresionismul lui Blaga, şi din obscuritatea simboliştilor şi a modernilor, şi din coarda bacoviană, şi din ochiul unor poeţi contemporani francezi privind lucrurile. Dacă-l citeşti fără prejudecata preeminenţei criticului, te recunoşti cu plăcere (estetică) în oximoronul (oximoronul e considerat „răsfăţul poeticii sale” de către Cistelecan, pe urmele lui Cornel Regman) existenţei (care devine, vorba aceluiaşi – şi nu-l citez doar din comoditatea lectorului de prefeţe – o „epifanie” mai mult sau mai puţin „delicat-senzuală”). Aş spune, surprinzător, poate, că poetul, prins mereu într-un cerc al claustrării şi livrescului, ridică ocazionalul – ceea ce poate însemna orice fulguraţie – la absolutul revelaţiei care în poezie capătă exprimări dintre cele mai simple sau dimpotrivă, surprinzătoare, eclatante. Citez la întîmplare, nu neapărat pentru a le ilustra pe toate cele de mai sus: „Un culcuş gol de cîine/ cum un cearcăn/ din care ochiul a plecat// cum un nor pe care/ cerul l-a părăsit/ azvîrlit în pubelă// cum o lacrimă aspră rostogolindu-se pe cîmp/ o lacrimă alcătuită/ din sîrmă ghimpată”. (Culcuşul cîinelui meu drag dispărut). Sau meditaţia următoare: „Singurătatea nu e inventată de unul singur/ ci de un şir de ape şi punţi -/ ape cu ochii scoşi punţi osoase/ se-amestecă ziua oarbă cu noaptea saşie/ cine vorbeşte şi cine tace?/ un doliu se-ntinde surprinzător cum un foc brun/ copiate la indigo toate făcliile/ un vermut de culoarea asfaltului/ o ancoră sărată linsă de boturi de viţei/ un copac în care doarme o ţară/ lipicioase steagurile ei aidoma melcilor.” (Singurătatea nu e inventată)