Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

POEME

de

Andrei ZANCA

Îmi respiri

 

inima, în chipul tău mistuindu-mă

de toate, la tot

dînd drumul, înlesnind

 

o altă pătrundere, acceptarea întunericului

 

învoind o lumină dincolo de lumină și întuneric, ce adînc

 

susurul sîngelui, lin foșnetul

 

preaplinului fiind,  în deplina lui transparență

 

alte frontiere zvîcnind în ceafă, alte

 

păsări uitînd reîntoarcerea, alte

 

clopote clătinîndu-și rodina, nu eu am ales

 

calea, ea m-a ales pe mine

 

încrustată încă în primul țipăt, unde

fără cruce, nici iubire, nu-i așa, soră a mea

tu, moarte netărăgănată?

 

Mai întîi

 

nici mielul nu poate arăta păstorului cîtă iarbă a păscut, decît

mistuind-o și preschimbînd-o în lapte și lînă/ epictet

 

imaginea, apoi întîrziatul gînd

în vis înfiripîndu-se povestea, mitul

înspre marginile înghețate ale dogmelor

 

și doar adîncind mereu mîntuirea

fiului risipitor, desculț în inimă

se poate prefigura reverberarea trezirii

în fiul cuminte

 

scîrțîind din încălțări, jinduind

o recunoaștere precum cain cumsecade

pătruns de truda lui, însă

 

cum poți vorbi despre dumnezeu

în clipă, fără a nu fi deîndată

             lovit de-o blîndă amnezie?

 

Închide ochii auzind

 

o chemare, iar cînd ridică pleoapele

un asalt de verde

însingură în vale

un om, aievea

 

se înfiripă ceea ce credem, viața

mai năpîrlind de o moarte, cuvîntul trimis

 

vibrînd doar în urechea a treia, reîntorcîndu-se

în tăcerea unui surîs

 

prin înserarea mea imperceptibilă, înfiorat

a nu te răni.

nu aici.

dincolo.

                        

 

strunită durere, drumul spre casă

printre faldurile birocratice ale întunericului

 

Respectul de sine

 

mereu acordat

de un altul, aici

 

unde se feresc a-l revedea

pe cel îndurerat, lăsînd

cuvintele să sufere

             in loco parentis

 

întoarcerea acasă, dincolo și dincoace de Prut

unde numele martirului va înscrie mereu

doar pustiul unei uliți

 

ce voce de hău, ce ghes

l-a îndemnat pe Brăncuși

             să o taie peste arătură

                         înspre Paris?

 

nesfîrșit totul, în schimbarea

neîncetată, pădurea  -

 

pacea în apa ochilor minții, măcelul jinduit de cel fără

imaginație, nesfîrșitul însuși  -

 

unde, nu deosebirea

asemănarea noastră

ne va însingura.

 

El și ea

 

se apropiau de havuzul din mijlocul pieții

în tăcerea acompaniată de șopotul apei, și se apropiau

 

încovoiați de ani prin pulberea drumului, deasupra

legănîndu-se felinare în întunericul nopții. nimeni în jur.

 

iar el, întorcîndu-și din cînd în cînd capul înspre ea

fără de-o vorbă, fără de un gest, zărind deodată

 

șiretul ei atîrnînd în pulbere și întorcîndu-se, apoi

se lăsă într-un genunchi încet, încet foarte

 

în ecoul lent al oaselor bătrîne troznind

încercînd cu degetele-ncovrigate de artrită

 

să-i lege șiretul, și ea lăsîndu-se

în montura de dăruire a acestei clipe

 

mai deplin decît o făcuse vreodată

în nopțile lor de tandrețe