|
Îmi respiri
inima,
în chipul tău mistuindu-mă
de
toate, la tot
dînd
drumul, înlesnind
o altă
pătrundere, acceptarea întunericului
învoind o lumină dincolo de lumină și întuneric, ce adînc
susurul sîngelui, lin foșnetul
preaplinului fiind, în deplina lui transparență
alte
frontiere zvîcnind în ceafă, alte
păsări
uitînd reîntoarcerea, alte
clopote clătinîndu-și rodina, nu eu am ales
calea,
ea m-a ales pe mine
încrustată încă în primul țipăt, unde
fără
cruce, nici iubire, nu-i așa, soră a mea
tu,
moarte netărăgănată?
Mai întîi
nici
mielul nu poate arăta păstorului cîtă iarbă a păscut, decît
mistuind-o și preschimbînd-o în lapte și lînă/
epictet
imaginea, apoi întîrziatul gînd
în vis
înfiripîndu-se povestea, mitul
înspre
marginile înghețate ale dogmelor
și
doar adîncind mereu mîntuirea
fiului
risipitor, desculț în inimă
se
poate prefigura reverberarea trezirii
în
fiul cuminte
scîrțîind din încălțări, jinduind
o
recunoaștere precum cain cumsecade
pătruns de truda lui, însă
cum
poți vorbi despre dumnezeu
în
clipă, fără a nu fi deîndată
lovit de-o blîndă amnezie?
Închide ochii auzind
o
chemare, iar cînd
ridică pleoapele
un
asalt de verde
însingură în vale
un
om, aievea
se
înfiripă ceea ce credem, viața
mai
năpîrlind de o moarte, cuvîntul trimis
vibrînd doar în urechea a treia, reîntorcîndu-se
în
tăcerea unui surîs
prin
înserarea mea imperceptibilă, înfiorat
a nu
te răni.
nu
aici.
dincolo.
strunită durere, drumul spre casă
printre faldurile birocratice ale întunericului
Respectul de sine
mereu
acordat
de un
altul, aici
unde
se feresc a-l revedea
pe cel
îndurerat, lăsînd
cuvintele să sufere
in loco parentis
întoarcerea acasă, dincolo și dincoace de Prut
unde
numele martirului va înscrie mereu
doar
pustiul unei uliți
ce
voce de hău, ce ghes
l-a
îndemnat pe Brăncuși
să o taie peste arătură
înspre Paris?
nesfîrșit totul, în schimbarea
neîncetată, pădurea -
pacea
în apa ochilor minții, măcelul jinduit de cel fără
imaginație, nesfîrșitul însuși -
unde,
nu deosebirea
asemănarea noastră
ne va
însingura.
El și ea
se
apropiau de havuzul din mijlocul pieții
în
tăcerea acompaniată de șopotul apei, și se apropiau
încovoiați de ani prin pulberea drumului, deasupra
legănîndu-se felinare în întunericul nopții. nimeni în jur.
iar
el, întorcîndu-și din cînd în cînd capul înspre ea
fără
de-o vorbă, fără de un gest, zărind deodată
șiretul ei atîrnînd în pulbere și întorcîndu-se, apoi
se
lăsă într-un genunchi încet, încet foarte
în
ecoul lent al oaselor bătrîne troznind
încercînd cu degetele-ncovrigate de artrită
să-i
lege șiretul, și ea lăsîndu-se
în
montura de dăruire a acestei clipe
mai
deplin decît o făcuse vreodată
în
nopțile lor de tandrețe |
