Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

PROZA

 

Virginia BARBU

Ianuarie

 

M-am trezit din somn alunecând plăcut, plutind dintr-o stare în alta, din visul colorat pe care nu mi-l mai aminteam, în realitatea prăfos-cafenie de după-amiază a camerei mele. O trezire ușoară și translucidă ca o scoică spălată îndelung de valurile mării și depusă pe un pled de alge uscate. În jurul meu domnea o debandadă cuminte, la locul ei, în așteptare.

Ochii  mi s-au oprit pe prima filă a calendarului din anul abia început, pe o lună ianuarie elvețiană, cu creste cenușii și zăpezi violete, apoi pe legăturica oliv de vâsc, atârnată de tocul ușii care lipsea, creând un continuum între holul îngust și cameră, nici ea prea spațioasă .

Dușul fierbinte, cafeaua neagră și un post de radio ales la-ntâmplare, unde se   pălăvrăgeau verzi și uscate pe un fond muzical săltăreț.  Am ales o casetă: „Army of...” și am început să mă îmbrac. Mă pregăteam de plecare cu o încetineală gravă de act ritualic. Parcă n-aveam nici o tragere de inimă. Aveam sentimentul că nu trebuie să ating în nici un fel obiectele dimprejurul meu, să nu modific configurația în care ele înțepeniseră . Totul amintea conștiincios de sărbătorile abia trecute : trei- patru sticle de vin goale, aliniate sub birou, vâscul, șarpele roșu de beteală, lung de trei metri, cu sinuozități licărind pierdute pe birou și pe fotolii, o lumânare roz căzută în ea însăși pe trei-sferturi, cinci felii de cozonac puțin uscate rămase pe un platou așezat pe măsuța de lemn negru lăcuit, multe pahare goale sau cu rămășițe rubinii pe fund, niște pungi lucioase, divers colorate, răspândite peste tot.

Haina de blană, geanta pe umăr, cheile, o ultimă privire atotcuprinzătoare și-am închis ușa, care a bufnit caracteristic, înfundat, cu ecou până la ultimul etaj.  Dacia roșie, model 1310, a pornit greoi, cu mofturi, și s-a strecurat balauros prin dunele de gheață și insulele de zăpadă tăbăcită neregulat care re-pavau stradela din spatele blocului în care locuiam.

Am călătorit în „Ferrary“- ul meu mai mult de o oră până la mama- naibii, în celălalt capăt al Bucureștiului, în cartierul Pantelimon. Am parcat pe trotuarul din fața unui bloc, am intrat și, la parter, mi-a deschis ușa apartamentului nr. 2 un individ la vreo patruzeci de ani, slab, osos, cam șifonat, picioare nesfârșite în jeanși negri. M-a așezat pe unul dintre fotoliile bleumarin, dispuse în unghi de 45 de grade unul față de celălalt, și mi-a oferit o țigară cu un gest  afabil. Vali, am dedus că el trebuie să fie, s-a mai învârtit de două -trei ori prin apartament, adunându-și câteva boarfe, după care a plecat, făcându-mi o plecăciune rapidă dintr-o spinare proeminentă de dinozaur.

Th. a apărut imediat din baie, înfășurat într-un prosop imens, alb cu dungi verzi, și mi-a zâmbit ascuțit, puțin exagerat, ca întotdeauna. Ușa dintre hol și cameră lipsea, numai că nu te-ai fi gândit c-ar fi existat vreodat㠖 zidăria era refăcută într-un arc semicircular, cu finețe tencuit. Picioarele lui Th., goale și albe, calde și încă umede, imprimau urme aburoase, văratice pe gresia albăstruie, tăiată mare și pătrățos, flori incolore care se resorbeau instantaneu. Am fost scuturată de un frison și, târziu, rememoram încă, prin mușchi și prin articulații, aroma cu iz de cimbru și de tymian în care era învăluit Th.

 

Obosisem din primul moment în care a apărut, alb cu umbre verzi, în ovalul deschiderii, medalion pe care am vrut să-l ingurgitez și să-l ard spontan, înainte de a fi incendiată de atingerea lui. Încă mai credeam că pot distinge între fantomele ocazionale, din partea locului, și cele personale, pe care le port cu mine peste tot. Th. era tânăr, delicat  și ambiguu, foarte orgolios, emitea ritmuri dezordonate spre mine.

A doua zi a plouat. „Nu moare nimeni dintr-o ploaie în luna ianuarie...” îmi tot spuneam la volan, pe drumul nesfârșit de întoarcere, încercand să mă scutur de o melancolie inexpicabilă, greu de îndurat.

Ne-am îmbrățișat imens și ne-am sărutat îndelung, posesiv, vampirizant.

Cărămiziul aspru al sweater-lui meu s-a contopit cu carnea umedă a prosopului în care era rotit cimbrian trupul lui zvelt. A dispărut apoi în dormitor și a reapărut, nu peste mult timp, îmbrăcat cu o cămașă albă și pantaloni raiați bleumarin, încălțat cu niște pantofi din piele moale, havan, în care se deplasa motănește. Așezați pe covor, cu spinările rezemate de calorifer, am deschis o șampanie, prima pe care o împărtășeam pe anul acela. Vreo zece cutii pătrate de carton, a câte șase sticle de șampanie, ședeau suprapuse în hol, reprezentând un sfert din plata pe două icoane rusești de secol XVIII, pe care Th. i le vânduse unui afacerist, un  anume Panciu,  care era patronul unei crame cu vinuri selecte, la Mărășești, undeva lângă o fostă fabrică de clei din oase.

Am început să sporovăim cu lentoare, în șoaptă, cu întortochieri alintate.  O a doua sticlă de șampanie rosé a fost destupată și Th. a adus un platou cu mici pești în ulei, șproți afumați, și curmale, niște cărăbuși aurii, zaharisiți, grupați într-un bol de ceramică. Fructele mele preferate. Buzele mele preferate: cea de jos egală cu cea de sus, nici prea pline, nici subțiri, creionate în relief, cu colțurile puțin adâncite, foarte mobile. Nu-mi puteam lua ochii de la gura lui când a început să-mi descrie o imagine văzută într-o revistă pe care-o răsfoia într-un magazin, dintr-o dată pierdut în el însuși, ca și cum ar fi încercat să-și amintească un vis îndepărtat.

„... M-am trezit deodată în fața unei uși, da, am deschis revista la-ntâmplare și privirea mi s-a lipit pe o ușă aflată în mijlocul unei pagini lucioase, negre. Fotografia era foarte bună, înfiorător de clară ! Era o ușă mai mult pătrată decât dreptunghiulară, masivă și cochetă, în același timp, care lăsa o impresie de trăinicie și de rafinament. Pe partea stângă avea două balamale mari din fier forjat și, pe dreapta, era încuiată cu mai multe ferecături din același fier, turnat în ornamentații complicate, cu iz irlandez, parcă. Am rămas înțepenit cu revista în mână și mi s-a părut că... În fine, partea interesantă de-abia acum începe. Lemnul din care era tăiată ușa era vopsit în roșu, se puteau vedea urmele lăsate de pensula cu care era vopsit, pe verticală, iar puțin mai sus de mijloc, cum ar fi la nivelul ochilor, se afla o inscripție așezată nițel oblic, pe care scria cu vopsea albastr㠄BLUE“.   Asta-i bună, păi ori e roșie, ori albastră ?! Plăcuța de pe ușă părea a fi o invitație, dar și o interdicție, un avertisment, în plus că, deși  era strașnic încuiată, cum ți-am spus, ușa era totuși deschisă. Am  avut senzația că dacă aș cunoaște ce vrea să însemne BLUE  aș fi înțeles tot misterul...Mă asculți ?!“. „Continuă, te rog ”, i-am spus eu.

 

În timp ce-l ascultam vorbind,  m-am surprins gândindu-mă să nu mă grăbesc prea tare, să conduc mai prudent, îmi cam plăcea viteza pe atunci. A doua zi, am ieșit în stradă, trăgând ușa grea a blocului în urma mea, și apele înghețate de ianuarie mi-au năvălit în venele din lut roșiatic, ars și crăpat din loc în loc. Mergând cu capul în jos, cotrobăind prin geantă după cheile de la mașină, m-am ciocnit cu Vali, tipul cu spinarea ascuțită, care căra la subțioară niște rame de tablouri de diferite mărimi și care s-au răspândit pe jos în clipa impactului cu mine. Ramele erau făcute dintr-un lemn tânăr, abia tăiat, ploia care le udase le făcea să miroasă foarte puternic. Mi-am cerut scuze; nu l-am mai văzut niciodată de atunci. Era tare frig, hainele umezi mi s-au lipit de oase.

Mi-a rămas foarte adânc întipărită în memorie imaginea acelei uși, parcă aș fi văzut cu adevărat acea fotografie descrisă de Th., iar cu timpul, ea mi-a apărut mereu în amintire însoțită de fundalul gri al acelei zile ploioase. Am căutat ani la rând fotografia în arhive și biblioteci, în reviste și albume de artă, dar nu am găsit-o.