Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Când Charlot devine cioclu

Cristian Tudor Popescu - Libertatea urii, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Una dintre specificităţile negative ale presei româneşti postrevoluţionare constă în faptul că, îndată ce un gazetar accede la conducerea la un ziar şi dobândeşte o oarecare notorietate, se încăpăţânează să confişte spaţiul privilegiat al editorialului, din ziarist se reciclează în „analist”, îşi dă cu părerea despre orice, chiar dacă, în realitate, nu are nimic de spus şi produce comentarii sleite. Cade în păcatul de a hiperboliza anecdoticul, de a-şi transforma obsesiile în scenarii, de a chibiţa, de a generaliza întâmplătorul, de a-şi considera inuiţiile certitudini, de a decreta accidentalul drept regulă. Or, din acest punct de vedere, Cristian Tudor Popescu reprezintă o excepţie, contrar a ceea ce crede pripit, pătimaş şi tendenţios, Sever Voinescu într-un articol care musteşte de mauvaise conscience publicat de Dilema veche, nr. 50/ 2004. În cazul gazetarului de la Adevărul, „complexul” de a scrie mult pentru a exista ca jurnalist e, în chip fericit, înlocuit cu „complexul” de a nu scrie despre teme derizorii. Omului Cristian Tudor Popescu îi ajunge cu asupra măsură că trăieşte într-o ţară ce, zice el, ar trebui să se unească Momâia şi nu România fiindcă Divinitatea ei tutelară este Momos, zeiţa deşertăciunii, „zeiţa deriziunii”. Cum nu vrea să cadă el însuşi în derizoriu, în consecinţă şi în compensaţie, îşi acordă dreptul de a scrie numai despre lucruri cu adevărat semnificative, pe care le simte astfel la modul apăsător, chinuitor, deopotrivă moral şi fizic.

Cel mai recent volum de prozetărie al gazetarului se cheamă Libertatea urii şi a apărut în 2004 la Editura Polirom. Cuprinde editorialele din Adevărul şi Adevărul literar şi artistic publicitate, dacă apreciez eu bine, în ultimii doi ani, doi ani şi jumătate, o perioadă deopotrivă curioasă, dar şi terifiantă, marcată de un veritabil elefantiazis retoric şi faptic, combinaţie ce ne arată câtă dreptate avea Camus atunci când istorisea pilda cu înţeleptul ce nu-şi dorea deloc să trăiască vremuri interesante. Or, acum şi aici, prin asta înţelegând de cincisprezece ani încoace, în România se petrec în chip înflaţionist lucruri interesante care fac ca nimeni, nici măcar persoanele cele mai indiferente la ceea ce se întâmplă în jurul lor, să nu-şi îngăduie luxul de a rămâne indiferente, de a rămâne stană de piatră în faţa unor evenimente care, cel mai adesea, le afectează malign existenţa. Participarea şi atitudinea se transformă în revoltă în momentul în care realizezi că, cel mai adesea, devii simplu pion într-un joc deloc inteligent, că viaţa îţi e amărâtă ori scurtată de interesele meschine ale politicienilor ce practică jocuri cu miză mică, însă alimentate de egoisme exacerbate, în faţa cărora elitele rămân ca de obicei indiferente ori reacţionează ineficient şi selectiv. Aceşti ultimii doi ani, reconstituiţi la modul fragmentar în Libertatea urii, înseamnă intrarea României în NATO pentru că „trebuia”, pentru că au vrut-o americanii, iar politicienii noştri, în loc să elaboreze strategii care să ne asigure o intrare decentă, au socotit că e mai simplu să fim „chibzuiţi, ţuţerii, trepăduşii Americii.” Au fost o perioadă în care presa a avut o pâine bună de mâncat de pe urma analizei raporturilor înşelătoare şi a jocurilor erotice dintre preşedintele Iliescu şi premierul Adrian Năstase, care ba se ceartă, ba se împacă spre a se regăsi pentru binele PSD-ului şi mult mai puţin pentru cel al democraţiei. Presa a construit în voie scenarii ghiduşe până ce Iliescu le-a zbierat gazetarilor „nu vă priveşte”, din nervozitatea preşedintelui înţelegându-se că domnia-sa a rămas aparatcik ce doar a mimat că a înţeles democraţia fără să-i fi pătruns esenţele, prin gesturile sale trimiţându-ne mereu înapoi, în RSR, în pofida faptului că suntem copleşiţi „de gipuri, bildinguri de metal şi sticlă” şi că savurăm maladiv dreptul de a ne uita „la plasme Sony, Carlsberg, Xsara, la ţoape cu laptoape, la bulibaşe cu trei nokii”. În respectivii doi ani în Irak „a fost înfrântă o dictatură, dar nu a câştigat democraţia”. Circul moral din ţară a devenit generalizat, iar personajele trecute în rangul secund al vieţii politice au asudat abundent şi jalnic să revină în faţă în pofida faptului că nu le mai doreşte nimeni. Exhibiţiile unui Emil Constantinescu, ale unui Ciorbea sau Petre Roman i-au arătat jurnalistului, dar şi lumii că „performanţele româneşti în materie de neruşinare” sunt inepuizabie. Când am ajuns să evadăm în Ceauşescu căci „bâlciul cretino-sexual care invadează mass-media” s-a dovedit insuficient pentru a anestezia populaţia, când intelectualii şi marii critici literari cad la pace cu trecutul şi vând interesaţi indulgenţe pentru alţi intelectuali mai mari sau mai mici ce au făcut pe bani grei şi privilegii imense pactul cu Diavolul spre a-şi continua „opera”, ce, la o analiză corectă, se dovedeşte minusculă, iar unii „colaboratori” sau „colaboraţionişti” încă în viaţă, stipendiaţi porceşte de Ministerul Culturii şi Cultelor, nu se sfiesc să spună cu glas tare, în selecte adunări publice că „dacă dictatura naşte genii şi sentiment naţional, atunci mai vreau o dictatură”, semn că autorul acestei enormităţi, Nicolae Breban se crede geniu publicând romane fluviu pe care nu le mai citeşte nimeni, asta după ce şi-a exersat sentimentul naţional pe ruta Bucureşti-Paris-Bucureşti, pozând în disident cu voie de la Poliţie şi jucându-şi eficient rolul de agent de influenţă, e semn rău. Semnul vremii în care „pe măsură ce sufletul omenesc se cufundă în vulgaritate, grosolănie, materialism ordinar, se intensifică nevoia de faţadă metafizică”. Se cumpără „în draci” Despre îngeri, oamenii plătind preţul cărţii cu acelaşi sentiment pe care îl au că atunci când, dând cinci mii unui cerşetor, şi-au răscumpărat păcatele, se decide construirea Catedralei Mântuirii Neamului gândită ca „o catedrală de partid şi de stat”. În „adunături politico-gazetăreşti-folclorice” se mimează evlavia, respectul faţă de un trecut instrumentalizat cu lăcomie deopotrivă de Putere, Opoziţie şi Biserică, în totalul dispreţ al celor care-l continuă cu adevărat. Cei doi ani sunt vremea în care omului simplu, celui ce trăieşte din salariu, din bani puţini, munciţi şi număraţi până la leu, nu-i mai este dată nici măcar bucuria de a vedea la televizor nişte Jocuri Olimpice curate căci „Olimpiada devine Olimpiadă Internaţională de Chimie”. Filme „protâmpite” asemenea Patimilor lui Hristos al lui Mel Gibson pe care „nici o unitate de sublim cinematografic nu-l traversează” au succes de casă fiindcă funcţionează asemenea unui drog.

Despre toate astea şi multe altele scrie Cristian Tudor Popescu în ziar şi în cartea de la Polirom. Scrie, asumându-şi libertatea nu de a urî, ci de a fi urît de cei ce-l acuză de stângism, antioccidentalism, antiamericanism, antiintelectualism, de toate relele de lume. Ce s-a întâmplat la sfârşitul anului trecut, când ziaristul a fost supus la un veritabil linşaj mediatic de propriii colegi e inimaginabil şi, probabil, fără precedent în presa de pe tot mapamondul. Iar dacă nu e urât, oricum jurnalistul nu e deloc în graţiile unei intelectualităţi căreia îi e greu să accepte că Nichita Stănescu a fost „o rudă a lui Adrian Păunescu”, poate tocmai pentru că a cochetat cu acea rudă. Cristian Tudor Popescu le lasă criticilor săi libertatea urii, lui rămânându-i preţuirea cititorilor şi râsul lui Charlot, acel Charlot care „salvează oamenii de boală şi moarte cu naturaleţea şi dezinteresul cu acre oferi un foc cuiva.” Văd în refugiul în Charlot un semn de oboseală din partea gazetarului căci până şi cele mai puternice firi obosesc când văd că principiile lor inflexibile, intransigenţa lor, faptul că prin profesie li se cere să se situeze pe poziţia judecătorului sunt percepute de unii drept obiecte tranzacţionale, ei încăpăţânându-se să creadă că „aiasta nu se poate”. Numai că „şi râsul lui Charlot e acum o mimă de clov adus să inveselească un salon de incurabili.”