Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

Povestirile unui participant

Lucian Mândruţă - Fabrica de tămâie, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Nu ştiu cât de dornici ar putea fi cititorii acestor însemnări să afle detalii despre autorul lor, despre cum îi este felul, însă pentru economia şi claritatea demonstraţiei mi se pare obligatoriu să vă spun că sunt un dezordonat fără leac. Aşa că faptul că voi spune îndată ziua şi locul în care şi de unde am cumpărat volumul lui Lucian Mândruţă Fabrica de tămâie subintitulat Carte de muncă în industria cuvintelor (Editura Polirom, Iaşi, 2004) nu e nicidecum un indiciu că aş fi ordonatul ori tipicarul absolut. Totuşi. Lucrurile s-au petrecut vineri, 26 noiembrie, către orele prânzului la Sibiu. Ştiu ziua, ora şi locul (mă aflam la Sibiu pentru a vedea câteva bune spectacole ale Teatrului din localitate) pentru că tocmai în acea zi apărea în Dilema veche, revista la care colaborează autorul cărţii, o scrisoare de la o enigmatică cititoare (cititor?) ce semna (mă rog, avea nickname-ul Kalino şi care se întreabă, desigur, nu inchizitorial, ci dilematic „Care este Lucian Mândruţă cel adevărat”, „ştiristul” adică prezentatorul de ştiri, cel căruia în urmă cu ceva timp o naivă „societate civilă” îi cerea să precizeze cât de independent este el din punct de vedere editorial, aşadar crainicul a cărui „carte de muncă în industria cuvintelor” se află acum la Antena 1 sau comentatorul, povestitorul inteligent, cultivat, aplicat, cu umor, cu ironie care scrie în Dilema veche sau Jurnalul naţional. Mi-am pus şi eu întrebarea din scrisoarea venită pe adresa Dilemei., dar nu aş face deloc imprudenţa să-l calific pe Lucian Mândruţă, aşa cum face corespondenta (corespondentul?) revistei drept „mahalagiu” pe prezentatotul principalului program de ştiri al Televiziunii lui Dan Voiculescu. Lucian Mândruţă ştie ca om de televiziune, câtă dreptate are Cristian Tudor Popescu când scrie că acolo „Dumnezeu se numeşte Rating iar pe Maica Precistă o cheamă Share.” şi acceptă regulile jocului. Însă îmi îngădui să notez că, după părerea mea titularul rubricii Talon de participare nu prea îşi are locul în sprinţarul şi atât de inegalul Observator al cărui arhitect de dată recentă are, neîndoielnic, nostalgia montajelor literar-muzicale de odinioară. Precizez că sper să nu am nostalgii secrete pentru solemnitatea înţepată şi gravitatea partinică a vreunui Petre Popescu ori George Marinescu. Dar mai trag şi eu cu ochiul, ca tot românul, la CNN şi văd că acolo cititorul de pe prompter e un domn distins, nu scorţos, dar care nici nu-şi ascunde vârsta şi nici nu se hârjoneşte cu partenera de prezentare pentru a mima naturalul şi libertatea de expresie. În tableta De ce am făcut-o, Lucian Mândruţă explică de ce a devenit teleast. De ce a părăsit PRO TV, Profeţiile despre trecut unde micile ironii la adresa Oracolului din Dămăroaia nu-mi displăceau deloc, de ce a abandonat conducerea Ziarului financiar rămân lucruri neexplicate şi ţin de „afacerile interne” ale domnului Mândruţă. Cum deocamdată nu m-am înscris în Armata Salvării nu-i voi spune că trebuie să abandoneze calitatea de spicher. Ci doar că nu-mi place în această ipostază, raliindu-mă opiniilor corespondentului Dilemei vechi care spune că îl va citi în continuare pe Lucian Mândruţă căci telecomanda ne permite să ne mutăm şi în altă parte, fără a ne munci gândurile cu presupuneri privind leafa în euro sau în dolari a prezentatorului ce nu m-a sedus dar pe care l-am abandonat cu Alessandra cu tot. Căci efectiv problema nu mă interesează. Mă interesează însă în schimb să vă spun că Fabrica de tămâie e o carte bună care face toţi banii. În ea, Lucian Mândruţă îşi ordonează în nouă secţiuni articolele publicate săptămânal sub genericul Talon de participare. Povestirile, care probează un talent narativ indiscutabil, vorbesc despre România în chip şi fel, iar naratorul are ştiinţa de a şi-l asocia pe cititor, de a-i da acestuia sentimentul că cel aflat în faţa computerului îl are permanent în minte, că ţine să-i împărtăşească impresiile sale din viaţa cotidiană petrecută într-un spaţiu comun al unei interminabile tranziţii de la salamul cu soia cartelat la parizerul tot mai inabordabil pentru românul statistic, cel cu salariu mediu pe economie, cuprins revanşard de furia cumpărăturilor (Frăţia Coşului cu Rotile). Românii despre care scrie cel mai convingător Lucian Mândruţă nu sunt cei din multinaţionale, ci cei mulţi care „ne luăm o pauză de două săptămâni pentru a regla conturile cu porcul „(Şi Crăciunul e frate cu Românul), care populăm „Ţara lu' Ziua liberă (No, hai să mai stăm o leacă) numită şi Ţara lu'Ultima Clipă suprasaturată de „înfrânţi învingători „ (Singurătatea ca graniţă) ţară în care la mare căutare e „industria ciorii vopsite” (Ţara lui Altceva). „Românii — observă Lucian Mândruţă — ştiu să ia din fiecare ideologie tot ce e mai bun” (Paştele, legat tandru de 1 Mai), au cam tranşat dilema dintre Restaurant şi bibliotecă în favoarea primului şi nu numai deoarece „cartea de alegător” ne-a cam „lăsat fără cărţi”. În ciuda faptului că suntem, vorba nemţilor” „ţara care fuge înainte”, ne-a intrat definitiv în cap ideea că „istoria trebuie să fie doar suma faptelor bune şi măreţe ale unui neam” (Şi dragostea de ţară sfârşeşte cu căsătoria), suntem topiţi după România idilică dacă nu chiar după România etilică (Veselie şi ciroză) şi ne mândrim necondiţionat cu Vuia, Vlaicu şi cu Coandă fără a şti prea bine, dincolo de mitologiile de manual, ce au făcut ei pe bune. Ne complacem în starea asta fiindcă nu ne-am făcut deconturile cu trecutul, cu noi înşine, lăsându-ne vrăjiţi de Ion Iliescu care „a învăţat să ne ţină de vorbă în timp ce autocarul se clatină pe serpentine.” (Muza de partid)

Selecţia aceasta de citate din carte v-ar putea determina să credeţi că Lucian Mândruţă se vrea un nou Cioran, sau un fel de Patapievici. Nici vorbă. Povestitorul se include pe sine în insectar, e un „participant” şi aproape că-ţi vine să i te adresezi simplu „ai, dreptate, Lucian”. Dar ca să-l identificaţi pe Lucian, să-l despărţiţi de Lucian Mândruţă, trebuie, stimaţi telespectatori, doamnelor şi domnilor, să sacrificaţi câteva Observatoare şi să citiţi Fabrica de tămâie.