Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 1 (471) Ianuarie 2005

VITRINA CU CĂRȚI

 l Antonia PÂNCOTAN l Florin CIOBAN

Alexandru George

Oameni și umbre, glasuri, tăceri

Editura Polirom, Iași, 2003

 

Lui Alexandru George îi place să experimenteze. Structura romanelor lui este inedită de la un roman la celălalt. Într-o dimineață de toamnă (1989) este parțial teatral-replicile personajelor sunt însoțite de ,,indicații scenice”-parțial epistolar, Seara târziu (1987, ed. a II-a 1998) este un roman cu formă de jurnal, Caiet pentru.. .(1984, ed. a II-a 2000) conține o autobiografie și un jurnal, ficționale ambele, bineînțeles, Dimineața devreme (1986, ed. a II-a 2001) este un roman-colaj etc. Oameni și umbre, glasuri, tăceri este conceput sub forma unei autobiografii ficționale plăsmuite din materialele puse la dispoziție atât de memoria cât și de imaginația personajului narator, rezultând un amestec insolit.

Trebuie să spun încă de la început că acest roman a avut un destin ingrat. A fost scris pentru sertar pe când autorul avea 26-27 de ani (între anii 1955-1957, reluat în 1959) publicat pentru prima dată într-o versiune prescurtată în 1996 la editura Albatros cu titlul Oameni și umbre și în cele din urmă integral în 2003 la editura Polirom. Consider că a procedat bine Alexandru George publicându-și romanul în integralitate pentru că această a doua variantă este mult îmbogățită stilistic, textul este migălos lucrat, fiecare cuvânt este cântărit atent și plasat în matrița potrivită, ideile exprimate sunt îndelung adâncite și tatonate. A doua variantă publicată nu vine ca o completare factuală, în Oameni și umbre nu lipsesc episoade sau întâmplări, ci sunt înlăturate tocmai pasajele care adâncesc idei deja exprimate. Mă voi limita la un singur exemplu, deși se pot da o mulțime la fel: ,,Tăcerea din podul copilăriei mele o simțeam nefirească, adăugată de cineva care voia să se ascundă.” (versiunea 1996, p.17) devine ,,Tăcerea din podul copilăriei mele, o simțeam nefirească, adăugată de cineva care voia să se ascundă, era aceea a unor ființe vii stând într-o amuțire prefăcută și încordată până la țipăt.” (versiunea 2003, p.18). Laconismul primei versiuni, vădit forțat în comparație cu a doua, înseamnă și o inevitabilă sărăcire stilistică a romanului, frumusețea stilistică fiind unul din punctele lui forte.

Granița dintre realitate și ficțiune este incertă în roman. Realitatea propusă este una alternativă care i se substituie celei obiective. Instanța supremă este naratorul-protagonist: ,,asupra acestui univers eu am un drept, pot izola fapte petrecute, pot decupa siluete, pot alege numai întâmplări semnificative, mă pot folosi de oameni și de umbrele lor așa cum vreau, le pot modifica destinul, îi pot suprapune pînă la confuzie...Ba chiar pot, la rându-mi imagina contururi și apoi transforma umbrele în oameni, le pot da mișcările voite de mine, fără să mă limitez la ceea ce a fost cândva realitatea lor. Le pot introduce și delimita în cadre. Acceptând lumea îi pot da eu o semnificație, pot trece cu vederea unele existențe, pot introduce pe altele în jocul meu propriu, pe cine vreau, cum vreau...” (pp. 464-465). Un adevărat maestru păpușar este naratorul nostru manipulând după voie existențele celor din jur, trăgând sforile textului, care i se supune docil. Tot un joc este textul și pentru autor care în pasajele despre scrierea romanului, ca cel de mai sus, se identifică total cu naratorul omnipotent. O dovadă este faptul că în romanul, Într-o dimineață de toamnă, Alexandru George pune aceeași problemă: ,,Are cineva dreptul să transforme oamenii din jurul lui (...) în «personaje»?”, puțin mai încolo tot el răspunde ,,orice om poate fi un personaj” adăugând că ,,autorul creează personajul, nu doar îl descoperă...” (pp. 5-6).

Artizan talentat, Alexandru George își pigmentează demersul ludico-experimental cu o adevărată teorie a conceptului de umbră, care dobândește în roman multiple valențe: umbrele-amintiri, oameni sau întâmplări imortalizate în memorie, stop-cadre înrămate de timp, personajele-umbre, partea lor ascunsă, misterioasă, incertă, umbra-iluzie, adaosurile imaginare ale naratorului, umbra-proiecție fantomatică.

Oameni și umbre, glasuri, tăceri este în primul rând un roman asupra memoriei cu legile ei subiective și capricioase. Cu toate acestea romanul nu este unul proustian decât, poate, parțial.

Amintirile sunt luate pe rînd și analizate static fiecare în parte, naratorul încearcă să le definească și să și le explice, ,,cum devin ele o realitate conștientă e cu totul altă poveste și nu asta mă preocupă pe mine acum” (p. 426). Ele sunt prinse în angrenajul de retrospecții parcurs de fluxul confesiv al naratorului-protagonist. Întregul roman este, de fapt, un șir lung de retrospecții și introspecții. Căci naratorul urmărind firul retrospecțiilor, coboară tot mai adânc în propria-i lume interioară tapetată cu amintiri. Baricadat în trecut, devine un prizonier al propriului demers confesiv.

 Fascinația irepresibilă pentru trecut nu este una inerentă înaintării în vârstă, ea a existat din copilărie, de pe vremea cînd el nici nu avea un trecut. Neavând, și-l procură. Podul casei ,,era tocmai trecutul care-mi lipsea la vârsta aceea fragedă, deși el trebuia să existe, era latura misterioasă a existenței noastre(...)o fântână a adâncurilor...” (p. 14), ,,o altă lume” (p.15), ,,depozit de umbre” (p. 518). Podul, ,,spațiu consacrat de mine” deoarece ,,doar eu îi dădeam o semnificație, ca un răspuns secret” (p.19), are un statut special, exercită fascinație asupra protagonistului în vremea copilăriei precum camera Sambô din romanul Noaptea de Sânziene. Spațiu simbolic, întunecat, este un depozit în care stă încuiat un întreg trecut, în care lucrurile stau îngrămădite la întâmplare, cum stau amintirile, roase de timp, uzate de atâtea și atâtea retrăiri, în obscuritatea memoriei. Funcția recuperatoare a podului din copilărie o are în perioada studenției (din Germania) sala de lectură unde inducem proiecțiile spectrale ale milioanelor de personaje care populează cărțile, iar la maturitate...autobiografia, în paginile căreia migrează toate fantomele și umbrele reale sau imaginare care l-au bântuit vreodată: ,,toate umbrele au coborât (...) în aceste foi evocatoare de hârtie, alipindu-se la tot ce a devenit ființă vie prin închipuirea mea”. Amintiri sau plăsmuiri, nu mai contează, ,,hotarul dintre cele două nivele nu mai există, totul s-a cufundat în adînc și pare a reveni numai de acolo” (p.518) pentru că ,,a fi artist (...) înseamnă (...) a pune pe același plan realitatea cu închipuirea” (p. 522).

Trecutul se ficționalizează pentru că ,,trecutul poate fi și făcut, adică nu doar imaginat ci adus la voia fiecăruia prin eliminări, reduceri și comprimări” (p. 426). La fel stau lucrurile și cu personajele. De fapt nici nu știu dacă personajele sunt într-adevăr personaje. Sunt foarte tentată să afirm că naratorul este unicul locatar al propriei lumi metabiografico-ficționale, toți ceilalți nefiind altceva decât niște umbre resuscitate, apoi scoase dintre mii de amintiri prăfuite care-și așteaptă răbdătoare rândul să iasă afară din negura trecutului. Personajele-umbre nu au o existență proprie, prin ele însele, nu sunt personaje în mod ,,conștient” sunt doar niște remanențe înregistrate subiectiv de propria-i memorie. Memoria lui se interpune întotdeauna între noi, lectorii, și personaje. Datorită acestui fapt le simțim inoculate personajului narator, ceea ce mă îndreptățește să afirm că ele sunt, pe hârtie,  niște alter-ego-uri ale protagonistului, de care el poate dispune oricând și oricum. De aceea romanul ,,autobiografic” nu degenerează într-unul de dragoste (povestea cu Ama). Nicăieri nu întâlnim defulările nude ale îndrăgostitului fără speranța de a-și împlini dragostea cu femeia iubită, dimpotrivă, are detașarea perspectivică pe care doar trecerea timpului o poate oferi. Nici în roman detectivistic nu se convertește confesiunea naratorului (uciderea lui Mario). Această ,,gril㔠este eliminată de la bun început. Din acest punct de vedere consecvența autorului este remarcabilă. Nu alunecă în digresiuni, dominându-și textul cu o ambiție și tenacitate foarte rar întâlnite.

Dacă naratorul are putere deplină asupra personajelor-umbre, nu putem spune același lucru despre evenimentele istorice care dau buzna în viața particulară a individului. Personajul narator e prins și el, fără să vrea, în iureșul lor. În cadrul narațiunii ele au multiple funcții: au rolul de a dinamiza acțiunea, de a conferi autenticitate și un suport temporal, marile evenimente istorice menționate fiind repere temporale foarte utile. Se vorbește despre: răscoala din 1907, războiul împotriva bulgarilor din 1913, izbucnirea Primului Război Mondial din 1914, intrarea României în război în 1916, ocupația germană a Bucureștiului și a altor teritorii, sfârșitul războiului, revoluția socialistă din Germania postbelică, unde se afla naratorul în perioada studenției etc. Romanul este și unul istoric constituindu-se într-o adevărată cronică a perioadei războiului, atmosfera paroxistică, panica, dezumanizarea, o perioadă în care traiectul particular al destinelor este suspendat, destinul general înlocuindu-l pe cel individual. Deși se insistă mult pe contextul istoric nu acesta este în centrul atenției naratorului, în roman legile memoriei primează, naratorul nu se abate de la traseul interior, de aici rezultând sinusoida temporală dacă privim romanul din perspectiva evenimentelor exterioare.

Un mozaic temporal și al perspectivei (copilărie-maturitate, exterior-interior) formează flash-back-urile din roman, fiind aranjate după criterii personale, ca pozele într-un album. Iar amintirile personajului narator nu sunt o masă inertă de înregistrări factuale. Alexandru George pășește dincolo de linia voalat-ambiguă a lumii contururilor, pătrunzând iscoditor în partea ei de umbră. Unicul cod care-i permite accesul acolo, printre reflexiile interioare ale realității ornate de imaginație, este cuvîntul. Perfect conștient de acest lucru, autorul alege atent cuvintele, le șlefuiește, apoi le aranjează meticulos, textul rezultat constituindu-se într-o veritabilă bijuterie stilistică ce merită să fie expusă în vitrina în care stau marile opere ale literaturii române.

Antonia PÂNCOTAN

 

***

Aneta Micle

Folclor literar românesc

Editura Universității din Oradea, 2004

 

Lucrarea aparține unui specialist în domeniul folcloristicii și etnografiei: conf. univ. dr. Aneta Micle, cunoscută prin preocupările sale îndelungate în domeniul folclorului literar românesc. Între lucrarea de față și contribuția anterioară la studiul folclorului local (Mimic și dramatic în folclorul bihorean) există o continuitate: pe de o parte de ordin teoretic, în general autoarea abordând problemele de tipologie a folclorului din perspectivă structuralistă; pe de altă parte de concepție, ambele lucrări îmbină prezentarea teoretică și viziunea aplicativă. Aceasta mărește mult eficiența lucrării: ea nu rămâne în câmpul izolat al unor informații teoretice sau bibliografice; cu ajutorul aplicațiilor intră în sfera vieții de studiu și cercetare a studenților, în special, dar și a unui public mai larg, interesat de acest vast domeniu al culturii populare – folclorul literar. Trebuie amintită însă și latura care diferențiază actuala apariție de cea anterioar㠖 Folclor literar românesc este o lucrare de sinteză ce își propune să ofere o imagine de ansamblu asupra literaturii noastre populare, respectând anumite necesități didactice și având în vedere asigurarea unui sporit grad de accesibilitate pentru cei care doresc să se inițieze în știința folclorului.

Cartea cuprinde în partea întâi capitole cu caracter teoretic având în centru evoluția conceptului de folclor, de la descoperirea lui de către romantici și până în contemporaneitate, când entuziasmului romantic i-au succedat diferitele orientări științifice în exegeza folclorului. În continuare se urmărește relația folclorului cu celelalte discipline înrudite, aparținând culturii populare sau cu alte domenii înrudite, astfel încât să fie și mai bine puse în lumină caracteristicile specifice ale folclorului. După o tratare amplă a folclorului legat de obiceiuri, unde accentul cade pe textele poetice privite în contextul istorico-geografic determinat și în corelație cu mentalitățile satului nostru tradițional, cartea tratează creația folclorică pe genuri și specii, aidoma literaturii culte, apelând la instrumentele esteticii generale, punctând însă, de fiecare dată, aspectele legate de specificul oralității.

Cursul de Folclor literar românesc oferă cititorilor prilejul întâlnirii cu valorile autentice ale spiritualității românești, oglindite în texte de o rară frumusețe artistică și morală. Pe lângă atingerea scopului didactic pe care și l-a propus, lucrarea își propune și reușește să risipească unele prejudecăți păgubitoare cu privire la folclor.

Cartea se adresează, în principiu, oricărui tip de cititor instruit. Autoarea stabilește obiectul în sine al cărții, folclorul, și impune prezența lui pe raftul oricărei biblioteci. O lectură atentă a cărții ne lămurește asupra teritoriului pe care se extinde cercetarea contemporană a folclorului, autoarea semnalând tendințe vechi dar consacrate și încă apreciate, erori de receptare și interpretare, cât și noi direcții de dezvoltare a cercetărilor din domeniu. Interesantă ni se pare viziunea asupra cadrului social al faptelor de folclor, satul fiind văzut ca o matrice stilistică a faptelor de folclor. O precizare aparte se cuvine a fi făcută și în legătură cu prezentarea teatrului popular, constituit prin esența sa ca gen aparte, caracterizat printr-o sensibilă impuritate și cuprinzând aspecte de o mare diversitate precum: jocurile mimice și de pantomimă, jocurile cu măști animaliere sau antropomorfe, drama populară cu temă religioasă sau profană, jocul păpușilor.

Printr-un gest de necesară reîntoarcere spre bunele tradiții de abordare a creațiilor folclorice, dar și printr-o curajoasă desprindere de metodele tradiționale de tratare a unui curs de folclor, conf. univ. dr. Aneta Micle îngemănează în cartea domniei sale tot ceea ce un prim contact cu folclorul, ca disciplină de studiu universitar sau ca direcție de cercetare în antropologie, necesită și implică.

Între problemele esențiale care răzbat printre rândurile cărții se regăsesc: existența vie a folclorului românesc – realitate care dezminte mai vechile temeri și previziuni legate de extincția sigură a folclorului o dată cu epoca modernă; confruntarea cercetătorului actual cu noi forme de folclor, de unde nevoia redefinirii conceptului de autenticitate și a remodelării criteriilor de autentificare a documentului folcloric; statutul specific al folcloristicii, de disciplină care își reface perpetuu obiectul de studiu; dilema specializare strict㠖 multi-specializare și relația dintre profesionalism și amatorism, mereu actuale în interiorul disciplinei. Este o problemă realmente complexă și demnă de a sta în centrul atenției folcloriștilor noștri.

Prin ținuta științifică și registrul elevat al contribuțiilor autoarei, cartea Folclor literar românesc de Aneta Micle are realmente valențele unui autentic act educativ și de cultură, semnificație accentuată și de buna receptare de care, din primul moment, cartea se bucură în rândul studenților. Prin apariția acestei cărți, folcloristica românească se îmbogățește cu o lucrare de referință.

Florin CIOBAN