Nr. 10 (479) octombrie 2005

O experienţă fracturată

Se împlinesc, iată, nu mai puţin de patru decenii de cînd intram în redacţia care pre­gătea apariţia celui dintîi număr al Familiei postbelice. Din cînd în cînd timpul stă în loc şi începe să fiarbă aidoma unui ibric cu cafea. Desigur, ceea ce s-a petrecut aparţine fic­ţiunii. Dar e o ficţiune hrănită din sîngele şi carnea noastră, sublim parazit al vieţii, care ne obligă la reciprocitate. Adică la simţămîntul că-n absenţa ei n-am putea exista nici noi. Fa­talmente sîntem concrescuţi cu ficţiunea trecutului şi cu cea a viitorului. Momentele de e­fervescenţă ale memoriei (amintiri, regrete, nostalgii…), ca şi cele ale proiecţiei în viitor (spe­ranţele) au rostul de-a ne trezi din automatismul prezentului (timp brut, inform, măr­ginit şi implacabil), idealizîndu-ne, pacificîndu-ne, purificîndu-ne, aşa cum se-ntîmplă şi în ca­zul ficţiunii estetice. Dacă arta se străduieşte a nu imita viaţa, viaţa se străduieşte cu sau fă­ră voia noastră, a-i călca pe urme…

Aşadar: în toamna lui 1965 se înjgheba colectivul care-şi propusese, în acel moment de liberalizare ce n-avea să dureze, resuscitarea revistei lui Iosif Vulcan şi M.G. Sa­ma­rineanu. În fruntea sa fusese numit Al. Andriţoiu, poet cu har şi ins carismatic, deci o captură cu atît mai preţioasă pentru regimul comunist care-l folosea din plin şi de care se fo­losea deopotrivă. La dreapta sa se aflau secretarii generali Stelian Vailescu şi Ion Popovici (cel din urmă a deţinut o funcţie efemeră, fiind izgonit în cel mai scurt timp de presiunile celui dintîi, deasupra căruia se afla, în mod evident, măcar cu un cap intelectual). În curînd a apărut şi un redactor şef adjunct, în persoana cerchistului Radu Enescu, importat din Cluj, mai exact de la Tribuna unde lucrase  cîţiva ani, de asemenea într-un post de con­ducere. Remarcabila-i cultură în speţă filosofică, purtînd o amprentă nemţească, se al­toia pe o fiinţă ciudată, fluctuantă la culme. Caustic şi conformist, spiritual şi obedient, a­mi­cal şi cinic, dădea impresia unui cîntar care, balansîndu-se fără-ncetare, nu putea cîntări ni­mic. Informaţia pe care am primit-o recent, cum că ar fi fost dependent de droguri, ar pu­tea lămuri pînă la un punct lamentabila sa inconsecvenţă. Restul redacţiei se împărţea între ,,tineri” şi ,,zimbri”. ,,Tinerii” eram noi, cei ce nu împliniserăm încă 30 de ani. Du­mitru Chirilă, inteligenţă calmă, plin de tact, dibuind mereu făgaşul unor medieri, al unor ar­monizări; Mircea Bradu, veşnic agitat, avînd o mie şi una de treburi de serviciu, în oraş, în ţară, în univers, Franccois Pamfil, personaj aristocratic, sceptic probabil dintr-o disimulată neîncredere în sine, debordînd de sarcasm spre a-şi lua revanşa asupra lumii, Ion Iuga, flă­cău iubăreţ, naiv-ambiţios, simpatic foc, ce se proclama într-o poezie ,,cel mai frumos băr­bat din Nord” şi subsemnatul. ,,Zimbrii”, care va să zică cei doi seniori, Nicolae Balotă şi Ovidiu Cotruş. Abia ieşiţi din detenţie, ne înfăţişau, pe lîngă prestanţa cărturărească şi stră­lucirea speculativă revărsate într-o bogată oralitate, şi acea aură dramatică a experienţei de viaţă in extremis, acea notă de sfidare a sistemului totalitar care nu putea decît să le spo­rească magnetismul. Deveniră, fireşte, mentorii noştri: Balotă, mai pozitiv, mai pragmatic, ur­mărind prin stilul său de viaţă strict organizat şi laborios, ţelurile împlinirii unei opere şi ale unei cariere, Cotruş mai boieros, neobosit causeur, dedulcit la o boemă salubră în ca­re mîncarea îmbelşugată ţinea locul excesului de băutură, mai puţin activ de bună seamă din pricina unei boli grave contractate în temniţă, care avea să-l răpună prematur.

În ce mă priveşte, nu ezit a aprecia angajarea mea la Familia aflată pe pragul naşterii drept unul dintre evenimentele importante, poate chiar cel mai important al vieţii mele. De la terminarea facultăţii, în 1958, intrasem într-o fundătură din care aveam simţămîntul că nu voi mai putea ieşi. Nu numai că n-am ajuns redactor la una din revistele clujene, astfel cum nădăjduisem cu candoare şi cum de altminteri mi se promisese, dar nu mai pu­team publica nimic. Fusesem ,,demascat” de către cîteva influente condeie proletcultiste drept poet ,,idealist”, ,,mistic” şi un ,,critic de salon” şi ţinut, aşa cum se cădea, într-o carantină ideologică ce risca să nu mai aibă capăt. Plimbat de la un loc la altul, la periferia în­vă­ţămîntului orădean (funcţia mea iniţială fusese cea de profesor la un curs de ucenici-vîn­zători, pregătiţi pentru comerţul sătesc, plătit cu ora şi nevoit, în consecinţă, a-mi reînnoi an­gajarea prin căciuleli trimestriale la autorităţi), trăiam zile amare. E lesne de înţeles că so­licitarea venită din partea lui Al. Andriţoiu mi s-a părut un soi de înviere. Oricît de mult m-a dezamăgit ulterior, îi rămîn recunoscător bardului cu statut ambiguu pentru că mi-a des­chis drumul în literatură pe care-l urmez pînă-n prezent. Chiar dacă, într-un fel, încă su­port consecinţele înlăturării mele nedrepte din redacţia mensualului orădean (altfel cum s-ar explica faptul că locuiesc în Amarul Tîrg?), consider că acest rău este contrabalan­sat de putinţa de a-mi împlini chemarea, de a-mi identifica viaţa cu truda literară.

Dar să schiţez cîteva aspecte ale perioadei 1965-1974 în care m-am bucurat de mă­gulitoarea calitate de redactor al Familiei, de atunci unul dintre cele mai bine cotate perio­dice literare ale României. Doar în primul an m-am simţit, ca să spun aşa, în condiţii de nor­malitate. În acel răstimp inaugural, Andriţoiu se ocupa direct de revistă, aflîndu-se me­reu între noi, punînd umărul la toate treburile, inclusiv la cele din sfera tipografiei. Spirit perspicace, cu intuiţia valorilor (oportunismul său acut constituia un comportament a­su­mat ca atare, care nu-i eclipsa complet dreapta judecată, exprimată în particular), ştia să ne stimuleze scrisul şi să ţină-n frîu veleităţile păguboase. Însă de cînd şi-a sporit absenţele, a­jungînd a locui aproape tot timpul la Bucureşti şi întreprinzînd foarte numeroase voiajuri peste hotare, veleitarii au început a-şi scoate capul şi a-i prigoni pe cei ce le stăteau în cale. Existau redactori care-şi petreceau mai multe ore în anticamera activiştilor de partid  şi de la ,,cultură”, unde se ţeseau diverse intrigi şi se lansau nu puţine calomnii, decît la masa de lucru. Cel mai nociv era neîndoielnic Stelian Vasilescu. Mediocru şi prezumţios sub o mască de om devotat revistei (în realitate urmărea a o monopoliza în beneficiu propriu), se încercase în mai toate genurile literare cu rezultate dintre cele mai modeste. Drept care şi-a concentrat tirul răutăţilor asupra celor pe care, deoarece erau mai apreciaţi pentru scrisul lor, îi percepea drept…rivali naturali.Din capul locului au fost vizaţi ,,zimbrii”. În ciuda prestigiului lor, aceştia s-au pomenit nu peste mult timp eliminaţi din redacţie, Ba­lotă printr-o cu totul neaşteptată adresă care l-a şocat, iar Cotruş printr-o pensionare către care a fost împins de atmosfera tot mai greu respirabilă ce se crease. Pentru ca lectorii pre­zentei însemnări să înţeleagă mai bine de ce gen erau metodele întrebuinţate împotriva in­de­zirabililor de către Stelian Vasilescu, ,,secretarul general de redacţie”, care, în urma unei co­recturi intervenite ,,de sus”, pentru ca în România să nu existe decât un singur ,,secretar general”, a devenit, spre dezolarea sa, pur şi simplu ,,secretar de redacţie”, voi menţiona cî­teva. Deşi aveam cele mai numeroase texte apărute în revistă (cronici literare, poezii, a­forisme, note polemice, felurite articole, într-o etapă şi poşta redacţiei) şi dobîndeam laude pentru conştiinciozitatea corecturii efectuate, eram cu regularitate omis de la rubrica ,,premieri”. ,,Primeşti şi aşa bani în plus la onorarii, mi se spunea pieziş, de ce să nu cîştige şi cei care scriu mai puţin?”. N-am fost niciodată cooptat în ,,delegaţiile” redacţionale care ple­cau peste hotare, iar când veneau la Oradea oaspeţi străini mă vedeam omis de la pro­gra­mul ce li se consacra. Într-o bună zi, în care a trebuit să merg urgent la dentist, am fost amendat din salariu pentru… ,,absenţă nemotivată”, cu toate că nu aveam ore fixe de pre­zenţă la redacţie. Cu prilejul unei întîlniri a membrilor Cercului de la Sibiu în oraşul în care a luat naştere Cercul, la care fusesem invitat din vreme şi la care aş fi dorit mult să par­ticip, m-am trezit încărcat intempestiv cu atribuţia ,,de serviciu la tipografie”, deşi nu era rîndul meu. Bineînţeles, numitul Stelian Vasilescu nu ţinea seama vreodată de reco­man­­dările subsemnatului în legătură cu sumarul revistei. Dimpotrivă, acele ,,materiale” pe ca­re le avizam favorabil aveau cele mai puţine şanse să apară. Ş.a.m.d.

În fine, după nouă ani de şicane şi hărţuieli de tot felul, Stelian Vasilescu, susţinut de cîţiva culturnici care jurau pe politica partidului şi pe cultul, aflat în deşănţată ascensiu­ne, al marelui său cîrmaci, a trecut la ultimul act al răfuielii. Deşi, în fond, a fost o decizie a organelor de partid, montate însă cum se cuvenea. Împreună cu graficianul şi criticul plastic Francois Pamfil, incomod şi el printr-o conduită independentă şi prin limba sa muş­cătoare, am fost dar afară din redacţie pe motivul ,,reducerii schemei redacţionale”. Ce ,,reducere”? După ce criterii? ne-am întrebat. Răspunsul, un răspuns onorabil, n-a fost po­sibil. Cîteva persoane, apărute cu ani buni în urma noastră în componenţa redacţiei, ca­re n-au strălucit în creaţia literară nici înainte nici după acea împrejurare, au rămas. Ba chiar corectorul a fost avansat redactor! Abilul Andriţoiu se afla în acele săptămîni fier­binţi, ca din întîmplare, într-o călătorie în Canada (nu e deloc exclus ceea ce s-a afirmat cu insistenţă şi anume că era purtătorul unor epoleţi invizibili, precum Valentin Lipatti şi, de­sigur, şi alţi scriitori!), iar Radu Enescu, în loc de-a ne susţine, se prăpădea de rîs ca în faţa unui spectacol umoristic. Nici o urmă de colegialitate nu s-a manifestat cînd am ajuns în impas… Substratul dublu al măsurii represive era clar: ,,lipsa de ataşament faţă de partid”, faptul că nu-l citez niciodată pe ,,tovarăşul Nicolae Ceauşescu”, conturau mobilul său i­deologic (mi-a fost comunicat cu discreţie de dactilografa care trăsese cu urechea la con­vor­birile ,,şefilor” şi ulterior confirmat de Vasilescu), iar resentimentul visceral ce mi-l purtau culturnicii şi politrucii, nu o dată rataţi literar, în frunte cu mişelul Stelian Vasilescu, re­prezenta mobilul personal. În pofida mult trîmbiţatei pe atunci ,,etici şi echităţi comuniste”, document demagogic între atîtea altele ale ,,epocii de aur”, nu mi s-a răspuns la nici u­nul dintre memoriile de protest pe care le-am adresat oficialităţilor. Abuzul se cufunda în tăcerea ilegală chiar sub unghiul reglementărilor în vigoare în acei ani de nouă ,,strînge­re a şurubului”. În cele din urmă, întrucît devenisem incomod prin insistenţa de a mi se da o explicaţie, am fost obligat, sub ameninţare, să părăsesc oraşul de pe Crişul Repede. Oraş în care bîntuie fantasmele tinereţii mele, în pămîntul căruia sper să mă întorc şi eu în clipa sfîrşitului trupesc, alături de cei dragi.

N-aş putea rezuma mai expresiv perioada Familiei din traiectul meu biografic decît ci­tînd cîteva versuri ale lui Lucian Blaga: ,,De pretutindenea suflînd un vînt / Ne înteţeşte-o clipă nimbul / Ce-l dobîndisem cu-ntîrziere / Ca să ni-l pierdem prea curînd”.