Nr. 10 (479) octombrie 2005

Dumitru CHIRILĂ

Fragmente dintr-o istorie trăită în teatru

Cu câtva timp în urmă, asistam, destul de sceptică, la pătimaşa pledoarie a unui critic pentru care editarea vo­lu­me­lor de cronici reprezenta modul cel mai firesc de legitimare a vocilor breslei. So­coteam, poate, că într-un domeniu în care noţiunea de autoritate e discutabilă, nu­mai precaritatea sau chiar absenţa instrumentelor de lucru adecvate (fie ele arhive, dicţionare sau ediţii critice) ne de­termină să acordăm credit excesiv cro­nicii, expresie, până la urmă subiectivă, a unei realităţi atât de imponderabile şi efemere precum spectacolul de teatru. A lăsa urme pe aceste nisipuri mişcătoare mi se părea o dovadă de nombrilism pueril. Şi încă mi se mai pare astfel, atunci când cronicarul nu este dublat de un stilist a­tent, de un martor inteligent. Or, ambele ipostaze se clădesc şi se consolidează  în timp. Un timp pe care cei mai mulţi dintre noi suntem dispuşi să ni-l acordăm mai de­grabă nouă înşine, decât celorlalţi. E motivul pentru care volumul intitulat Teatru – fragmente dintr-o istorie trăită, apărut în „Biblioteca Revistei Familia”, la doar câ­teva luni de la dispariţia criticului Dumitru Chirilă – redactor, vreme de 40 de ani, al prestigioasei publicaţii orădene, iar din 1986, şi redactor şef adjunct al acesteia – tre­buie considerat o probă de altruism profesional din partea lui Mircea Morariu, la rândul său, apreciat comentator al fenomenului teatral. Din capul locului, accentul este pus pe istorie şi pe trăit, cu alte cuvinte, pe o cronologie semnificantă, care l-a im­plicat cu toată fiinţa pe autorul articolelor scrise într-un interval amplu, din 1965 pâ­nă în 2003, când boala l-a ţintuit departe de lumea scenei. O lume devoratoare faţă de care a încercat să se obiectiveze, cu acea grijă pentru măsură şi echilibru, care trăda for­maţia sa anterioară, vâna de „gazetar pur-sânge” subliniată de Mircea Morariu, în succintul cuvânt înainte. Din cronicile selectate în volum se conturează portretul unui entuziast bine temperat, reţinut în superlative şi elogii, preferând argumentaţia ur­mărită până în pânzele albe, exhibării gratuite a emoţiilor personale. „Am fost cât se poate de exigent când dragostea mea pentru teatru atingea cote maxime”, măr­turisea Dumitru Chirilă. Opţiunea sa poate fi verificată în cea mai captivantă secţiune a volumului, aceea consacrată „Marilor regizori” (sunt evocate aici nume din generaţii diferite, de la Crin Teodorescu la Victor Ioan Frunză) şi, implicit, spectacolelor care au făcut istorie în teatrul românesc. Criticul nu se pierde cu firea în vecinătatea ma­rilor opere, dimpotrivă, îşi cântăreşte dublu fiecare afirmaţie. Poate de aceea, unui tâ­năr cronicar de astăzi, care are acces la montările de referinţă doar prin lentila aburită sau, dimpotrivă, prea lustruită a confraţilor săi maturi, unele diagnostice ale lui Du­mitru Chirilă i se vor părea surprinzătoare. Astfel, Furtuna lui Ciulei „are meritul u­nei solide armături ideatice”, dar nu e „un spectacol de răspântie”. Hamlet-ul lui Alexandru Tocilescu este un „spectacol-eveniment”, ivit însă într-un „moment care nu prea ne răsfaţă cu realizări memorabile”, în timp ce montarea testamentară a lui Vlad Mu­gur impresionează mai ales ca posibil „mit autohton al construcţiei/ de­construcţiei”. Pentru Dumitru Chirilă, spectacolul are valoare în sine, totuşi sem­nificaţia lui se întregeşte doar într-un context dat. De pildă, în 1975, criticul vorbeşte despre „disidenţa spectacolului realizat de Dan Micu faţă de tradiţia montărilor cu Tartuffe”, iar mai de curând, el consideră că Intrusa lui Mihai Măniuţiu – primită de unii cu răceală, iar de alţii cu entuziasm exagerat – reprezintă, pentru Teatrul din Ora­dea, „un spectacol de parcurs sau chiar de finalizare a strategiei stabilite pentru ac­tu­ala etapă, şi mai puţin unul de început.”

Desigur, aşa cum se cuvenea, selecţia lui Mircea Morariu nu putea eluda idio­sin­craziile criticului, limitările inerente oricărui discurs analitic. Pentru că valorile in­vocate adesea de Dumitru Chirilă sunt „echilibrul”, „naturaleţea” (adică absenţa cris­pării) – după cum atestă şi recurenţa formulei „spectacol solar” –, e de înţeles de ce cro­nicarul iconoclastului Rosmersholm realizat de Aureliu Manea la Sibiu amendează „mica revoluţie” a regizorului, căruia îi admiră, totuşi, „fermitatea şi consecvenţa cu ca­re îşi impune punctul de vedere”.

Celelalte două capitole ale volumului concurează spre a oferi o definiţie cât mai cu­prinzătoare a profesiunii de critic legat de destinul unui anumit oraş, al unei a­numite instituţii – în cazul lui Dumitru Chirilă, de activitatea unui „teatru mic cum este cel din Oradea, aflat în căutarea propriei personalităţi”. Martor avizat şi implicat, el încurajează, motivează, ia pulsul reacţiilor publicului, într-o continuă ofensivă îm­potriva rutinei şi a obligaţiilor birocratizante cu care este asociat, de obicei, un teatru de provicie. Strategiile repertoriale sau absenţa lor, evoluţia actorilor de valoare şi a re­gizorilor fideli trupei (Alexandru Colpacci, Sergiu Savin), montările de răscruce şi spectacolele-punte sunt ţinta unor analize lucide, pe care vârsta criticului nu le îm­blânzeşte. În 2003, la o nouă premieră, el constată la fel de exigent ca la începuturi: „A­cum se pare că primează proiectul regizoral şi mai puţin cel al instituţiei”. Viaţa u­nui cronicar cu vocaţie este, însă, de neconceput – şi Mircea Morariu o ştie prea bine – fă­ră călătoriile istovitoare, dar pline de promisiuni „prin teatrele din ţară”. Dumitru Chi­rilă îi acompaniază, părând că îi redescoperă de fiecare dată: pe Alexandru Tatos (la Cluj), pe Mircea Marin (la Braşov), pe Ioan Ieremia (la Timişoara), pe Dan Alecsandrescu şi Cristian Hadji-Culea (la Târgu Mureş), pe Ion Mircioagă (la Arad)... fără a-i uita o clipă pe actorii care trebuie să îi fi fost recunoscători pentru pertinenţa şi căldura observaţiilor sale, pe dramaturgii contemporani D.R.Popescu, Romulus Guga, Ecaterina Oproiu, care trebuie să fi aflat în el un aliat onest şi obiectiv. 

Dincolo de recunoaşterea de care s-a bucurat (a fost premiat atât de ATM, cât şi de UNITER), Dumitru Chirilă a întruchipat modelul criticului despre care se poate spune că „nu se raportează decât la propriile idei şi nu se teme decât de propriile erori” – pentru a-i cita inspirata definiţie dată unui spectacol dintre sutele văzute de-a lungul acestei istorii trăite cu pasiune, cu modestie, cu har.

Andreea Dumitru