Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (479) octombrie 2005

BIBLIOTECA REVISTEI FAMILIA

 

Radu ENESCU

Mîna care scrie, călătorul,

apriorismul livresc și oximoronul ontic

 

 

Eseistul versatil și opera în formă de arhipelag

 

Între cei de la Cercul literar de la Sibiu, unde a­pare în 1945, Radu Enescu, aflat atunci în toată splen­doarea tinereții și a febrilității intelectuale, ur­ma să devină, după prescripțiile programatice ale grupului, unul dintre filosofii lui, dacă nu chiar și singurul. Mai mult, după natura lectu­rilor și calitatea înclinațiilor filosofice vădite încă pe-atunci și confirmate eclatant de studentul lui Blaga și Roșca, el părea să fie și una dintre spe­ran­țele filosofiei române contemporane. De la bun început toate auspiciile i-au fost fa­vorabile în acest sens și se părea că iubirea sa dintîi – Filosofia – va fi și cea de pe urmă. Dar nu, junele „înalt cu ochi albaștri și voce gravă”, cu alură de „seraf sever, de­monizat de Filosofie”, cum l-a evocat odinioară Ștefan Aug. Doinaș în Familia, n-a ur­mat ulterior această cale privilegiată a spiritului și totodată și imboldul inițial, ci s-a angajat pe magistrala, mult mai populară și cu mai multe benzi, a activității eseistice. Fi­rește, el a scris mereu din orizontul speculativ al filosofiei, mai ales al celei grecești și existențialiste, dar nu atît spre a rămîne și edifica în interiorul lui, cît mai curînd spre a-și lua zborul mereu spre alte orizonturi – spre literatură, spre istorie, spre an­tropologie, spre arhitectură etc. Deși niciodată nu și-a părăsit cu totul prima iubire, Ra­du Enescu a „tradus-o”, în schimb, sistematic cu altele noi. Și-a contrariat astfel, oare, destinul ? Oricum, iubind – probabil – mai mult viața decît claustrul gîndirii sis­te­matice, mai mult schimbarea decît fidelitatea problematică și constructivă, el a pre­ferat concentrării sistematice donjuanismul relaxant al eseului și în loc să devină un fi­losof „adînc” și năzuind (conform instrucțiunii lui Noica) spre Concept, el a ajuns un eseist strălucitor și versatil. Un Don Juan al spiritului pentru care eclatanța stilistică a mijloacelor de seducție extern㠖 de incidență cioranian㠖 va trece uneori chiar înaintea ideii și la care mobilitatea gîndirii speculative s-a instituit în mod de existență in­telectuală. Actor în viață și regizor în scris, eseistul, personalitate esențialmente proteică și înzestrată cu o mare disponibilitate de pliere și repliere, poate să-și schimbe oricînd pieile și să dea verosimilitate și carate aproape oricărei idei. Strălucitor și cu ini­ma ușoară, el nu s-a legat pe viață de o singură idee, căreia să i le subordoneze pe toate celelalte, de o miză centrală, căreia să-i subordoneze toate forțele creatoare, iar mersului greoi din treaptă-n treaptă și construcției în sistem el i-a preferat zborul u­șure din floare-n floare. Cărțile sale, apărute relativ tîrziu și la intervale mari, se vor înscrie într-un traiect  al schimbării imprevizibile de macaz, care l-a uimit pe Doinaș și care e acela al zborului de fluture de la o temă la alta și de la un domeniu la altul.

După un eseu de critică literară despre Kafka (1968), scris din orizont filosofic și care e primul la noi dedicat prozatorului, eseistul va trece-n zbor ușor la altul de teorie a criticii și valorii, scris tot din perspectivă filosofică și care reprezintă încă pri­ma analitică românească a ironiei, iar de la o culegere de eseuri poliperspectivice, intitulată Ab urbe condita și al cărei arc tematic se întinde din antichitate pînă la Robinson Crusoe și la Albert Einstein1, la un memorial de călătorie americană. Febril și fă­ră stare, luînd-o cînd într-o parte, cînd într-alta, oprindu-se ba ici, ba colo, eseistul nu se poate fixa definitiv – deși filosofia în genere și cea existențialistă în special au o anumită prioritate – asupra nici unui domeniu și chiar nici unei tematici. Iar sub acest aspect, opera sa eseistică, ispitită de zone de interes problematic mai curînd insulare de­cît legate între ele și luînd mai curînd forma unui arhipelag decît a unui continent, nu va prea avea o unitate de ansamblu… monolitică.

 

Mîna care scrie, subiectul călător și apriorismul livresc

 

Totuși, un principiu de coeziune funcționează aici cît se poate de ferm, și dacă nu se situează la nivelul structurii ei arhitectonice, acesta se va situa – în schimb – tocmai la nivelul personalității intime a eseistului însuși. Deși arhipelagul Enescu e vast și insulele multe, eseistul însuși, deși febril și fără stare, va rămîne, în substratul ființei sale, mereu același pe tot cuprinsul lui. Mai mult decît oricare alta, instanța ce dă unitate și marcă proprie cărților sale va fi „mîna care scrie”2, infrastructura stabilă a ființei eseistului care răzbate intermitent de sub masca febrilității și nestatorniciei. Pi­tită multă vreme în dosul unui „se” …impersonal, ființa esențială a eseistului – prote­jată totodată de un ecran al sobrietății erudite și de o ironie germanică în primele două cărți, de unul al volubilității livrești și de o ironie latină în Ab urbe condita – va ieși în plină lumină abia în memorialul de călătorie americană. În sfîrșit, eseistul se simte liber și spune – de voie, de nevoie – „eu”. Se pare că prima convenție a lite­raturii memorialistice i-a jucat o festă acestui ludic și de-abia aici el își dă drumul și se arată pe de-a-ntregul așa cum este: o inteligență speculativă și ludică, pentru care asociația șocantă, adesea oximoronică, și disociația concisă rămîn principalele procedee ale intelecției (într-un plan de evidență deja sesizat de critică), dar mai ales (într-un plan de adîncime) o ființă funciarmente livrescă și modernă, prin excelență de co­mentator, pentru care cartea și ideile antecedente nu reprezintă doar un obiect de co­mentat, ci chiar punctul de plecare al gîndirii proprii. Căci nu existența și impulsurile e­xistențiale, ci cultura și impulsurile livrești stau la originea acestei gîndiri. Spre deosebire, de pildă, de gîndirea cotrușiană care, spre a-și sesiza obiectul, simte nevoia, în pri­mul moment al relației cu el, să se elibereze de toate antecedentele culturale și să por­nească de la un fel de inocență fenomenologică inițială, de la o tabula rasa delibe­rat, cea enesciană pornește de la situația inversă. Aceasta nu numai că nu tinde, pu­nîndu-le între paranteze ca și la Cotruș, să se elibereze de aceste antecedente, dar cu cît va fi mai puțin inocentă în momentul ei inițial cu atît obiectul va fi mai bine sesizat, iar gîndirea eseistului mai euforică și productivă. Extrăgîndu-și plasma din cărți și trăind din și prin ele, gîndirea lui Radu Enescu, receptivă doar în al doilea rînd la experiența directă, are nevoie, de regulă, spre a se declanșa și pune în starea de fervoare, de un intermediar livresc: „Dar eram incapabil – ar fi putut recita și lua pe seama sa Radu Enescu această faimoasă frază proustiană, recunoscînd prioritatea mo­delului livresc în însuși actul de percepție a realității – să văd un lucru dacă interesul meu nu fusese stîrnit de vreo carte, dacă nu-i făcusem ei dinainte schița, pe care do­ream apoi s-o confrunt cu realitatea.[…]. Atunci închipuirea mea se urnea, începea să zugrăvească”3, spune Proust în concluzie despre modul de funcționare, pe bază de in­termediație livrescă, a imaginației sale. Aproape totul din acest citat i se potrivește și eseistului nostru, cu excepția unui substantiv și a unui verb din concluzie, “în­chi­puire” și “a zugrăvi”, care trebuie înlocuite, cu “inteligenț㔠și “a interpreta”, spre a o muta pe terenul de joc al propriului său talent: “Atunci inteligența mea se urnea, începea să interpreteze”!.

Cînd nu pornește de la o carte anume, punctul de vedere propriu asupra obie­c­tu­lui implică cel puțin o carte, dacă nu un raft de bibliotecă, și avansează cînd prudent, cînd volubil, sprijinindu-se pe citate și referințe celebre. Totul începe și sfîrșește, la acest eseist, în bibliotecă și în spatele tuturor măștilor personalității sale se afl㠖 probabil – o carte. Însăși călătoria într-un spațiu străin, care pentru alți contemporani care-au călătorit în aceleși vremuri ca el, precum Mircea Zaciu, Eugen Simion ori Ro­mulus Rusan, a constituit, în primul rînd, o experiență existențială, inițiatic-transformatoare, și numai în al doilea – una livrescă, va constitui pentru Radu Enescu, ca și pentru Adrian Marino, o experiență în primul rînd culturală  și se va desfășura pe ba­za a ceea ce el însuși a numit „un fel de apriorism livresc”4. Un predeterminism livresc în virtutea căruia călătorul pornește la drum cu „o schemă constituit㔠deja, cu o imagine livrescă prealabilă pe care o confruntă apoi cu realitatea celor vă­zute. Deși cea dintîi e amendată și corectată pe alocuri de cea din urmă, ceea ce vede, în esență, călătorul în America5 fu­sese deja văzut de cititor din fereastra bi­bliotecii. De altfel, însemnările de anec­dotică cotidiană, foarte spirituale și fă­cînd din drumeț un personaj simpatic și aparent frivol, în cuvintele sale, “un play-boy în…studioasă documentare”6, în orice caz, un ins liber de constrîngeri­le politico-profesionele de-acasă, ocupă un loc secundar, și America însăși, pe ambele ei planuri de revelare, va fi dez­văluită tot pe cale livrescă: pe cel al origi­nilor imemoriale și istorice – prin geologie, antropologie, istorie și legende des­pre întemeietori sau indieni7, iar pe cel al prezentului american, al civilizației și cul­turii contemporane – mai ales prin ar­hitectură și concepțiile unor arhitecți ce­lebri8. Văzînd pretutindeni numai co­duri culturale preconstituite, călătoria va fi în fond, pentru eseist, mai curînd un act de hermeneutică culturală decît unul epic și inițiatic. Iar paginile sale despre Atlanta, New Orleans, Mississippi, Marele Ca­nion, Los Angeles, San Francisco, Boston sau Chicago vor fi tot atîtea interpretări, scrise care mai de care mai sclipitor, ale spiritualității nord-americane, care se străduiesc să surprind㠓permanențele acestei națiuni” și să degajeze, pe baza acestora, “fi­zi­onomia sufletului nord-american și trăsăturile spiritualității transoceanice”9 De altiminteri, pentru acest călător nu numai civilizația umană este un text care se pre­tează lecturii, ci însăși natura devine, cum i se întîmpla Marelui Canion, un manuscris borgesian ori un fel de papirus cu lacune, de pildă, ca acela al Epopeii lui Ghilga­meș: „Istoria Marelui Canion povestită de stîncile înseși a fost compartimentată di­dactic de oamenii de știință în cinci perioade corespunzătoare marilor ere geologice: precambrianul timpuriu, precambrianul tardiv, paleozoicul, mezozoicul și cenozoicul. Nu e cazul să descriem amănunțit aceste epoci, ele fiind apanajul specialiștilor. Dar privind Marele Canion de jos în sus, se poate descifra, pe baza culorii și poziției ro­cilor, o fascinantă poveste. Versantul Canionului – decretează Radu Enescu – este un in­finit manuscris  ale cărui lacune se pot reconstitui cu ajutorul textului păstrat (s. n.). Un instrument extrem de prețios în citirea acestui manuscris, pe care ni l-a lăsat natura gravat în muțenia pietrei, sînt fosilele păstrate fie sub formă de vestigii propriu-zise, fie în ipostaza mulajelor (s. n.)”10. În alt loc, aceeași formațiune naturală apare în ochii călătorului ca o carte al cărei text are o structură gramaticală evidentă și face din vi­zitarea ei un act de hermeneutică geologică: „La început a fost fluviul Colorado. A­poi s-a născut Canionul. Viteza lui de scurgere foarte mare, cantitatea imensă de aluviuni, fenomenele de eroziune laterală, șiroirea continuă pe versanți au tăiat în stîncă o carte (s. n.) în care citim, cu culori în loc de litere, cu structuri minerale în loc de semne de punctuație, cu mișcări tectonice, cu ridicături și prăbușiri succesive în loc de gramatică, o prelungă poveste, în care eonii iau locul anilor și erele geologice vea­curilor, despre istoria bătrînei noastre planete”11. E limpede că avem aici de-a face cu o pastișă în miniatură, a Genezei biblice, în care rolul Logosului creator este jucat de flu­viul Colorado. În actul său de creație, acesta, zămislind Marele Canion, n-a zămislit propriu-zis natură, ci o carte de citit, chiar Liber mundi, ce-și conține povestea ci­frată a propriei geneze, în fața căreia, se-nțelege, cine nu-i gramatic și hermeneut n-are ce căuta ! După cum aici, în fața Marelui Canion,  n-are ce căuta nici cel care nu este to­bă de științe exacte, ba și de poezie și muzică, fiindcă altfel n-ar avea cum să interpreteze ce vede în termeni atît de săriți de pe fix, de “zăltați”, precum cei din pasajul ur­mător: “Natura e aici atît de artistică, încît arta a devenit superfluă. Nu știu cum, dar lirismul nu-și are locul aici, virtuțile lui sînt sub măsura locului. Cred că această magnifică epopee a naturii nu poate fi tradusă decît în limbajul sec și informativ al faptelor științifice cu adevărurile lor intrinsece. Melosul beethovenian mi se pare aici van, iar compozitorul un soi de ambasador al oamenilor care se iau la harță cu divini­ta­tea. Prometeismul pare aici ușor ridicol prin ineficiența lui. Care este cea mai mă­reață ispravă a sa? Violul și poluarea naturii neîntinate. Pentru Marele Canion potrivi­tă ar fi doar muzica sferelor, muzica lui Bach, care, ca om, n-a fost, poate, înger, dar, în orice caz, un organ prin care se exprimă veșnicia. Tot așa și canionul, această ireală al­cătuire a naturii care îți comunică sentimentul nealterat al eternității. Adevărul ca­ni­onului este etic, grandoarea naturii te îndeamnă să o respecți, să vrei să trăiești în ar­monie cu ea, să n-o provoci, spre mai binele omului. Marele Canion este sublim, dar sentimentele de admirație uimită pe care le provoacă se cer rostite sobru și imper­so­nal ca piatra, simplu ca înțelepciunea firii. În fond, cel mai frumos și potrivit omagiu i-au adus oamenii de știință care i-au descifrat tainele acolo unde ele sînt descifrabile, în relativ și efemer. În acest sens, canionul e o minunat de instructivă lecție de istorie naturală, […]. Stricto sensu, Marele Canion e o carte deschisă (s. n.) în care poți stu­dia istoria edificării pămîntului, evoluția vieții și forța eroziunii. Fluviul Colorado a amenajat în această regiune un perfect muzeu de științe naturale. Din vestibulul său pă­trunzi într-un tunel al timpului care te întoarce cu cîteva milioane de ani. Sîntem aproape de geneză!”12. Cum se vede, trebuie să fii cult, erudit și savant, să știi deja cam totul pentru a fi demn să vizitezi – adică să citești – Marele Canion. Și, fără doar și poate, Radu Enescu știe peste poate. Însă nu numai despre acesta, ci despre întreaga Americă. Călătorul știe totul – sau aproape – dinainte, iar călătoria nu face decît să-i confirme această pre-știință adusă cu sine de-acasă. În virtutea ei, „fiecare vede ce vrea, nu ce este”, afirmă el13. Sau, altundeva, aceeași idee formulată nițel autoironic: “Un prieten, amator de vorbe de duh, spunea că aș fi traversat oceanul numai ca să constat dacă America reală corespunde cu propria-mi imagine despre noul continent. Pentru atîta n-am parcurs, totuși, 25.000 km! Dar gluma cuprinde și un tîlc mai a­dînc. Există un «apriorism» turistic, iar fără o cunoaștere livrescă prealabilă, fără stabilirea unor obiective precise, orice voiaj riscă să se transforme într-o babilonie de im­presii (s. n.). Într-un muzeu, de pildă, nu trebuie să vezi tot, ci doar ceea ce ți-ai fixat di­nainte (s. n.). Altfel, în loc de elevate emoții, trăiești o dezagreabilă experiență”14. De fapt, el nu vede, ci re-vede America, confirmîndu-și propriul punct de vedere chiar cu ocazia primei călătorii peste ocean. Subiectul călător e inversul unui fenomenolog, iar călătoria sa este revelatoare doar în sensul că reprezintă revelatorul firii sale as­cunse și nu prea. Călătoria nu-i schimb㠖 cum nu i-o schimbă nici lui Ulise – fibra in­timă a personalității, ci doar i-o face să vibreze și să emită un sunet deja știut dinainte. Dar numai de el însuși. Călătoria lui Radu Enescu este o călătorie de auto­con­firmare.

Și este astfel chiar și atunci cînd trăiește experiențele directe cele mai șocante și euforice, cum e aceea din fața Marelui Canion, unde el nu face decît să-și confirme, de astă dată, în concret anumite pre-concepte provenind din vreo sursă livrescă, precum formula heideggeriană a-fi-în-lume, al cărei sens real eseistul pretinde că-l reali­zează doar contemplînd acest unicat zămislit de mama natură, care-l ajută, pe deasupra, să să dea o utilizare precisă conceptelor sartriene de en soi și pour soi: “În acest tărîm de legendă te simți la origini, dar nu numai la sursele umanității, ale existenței o­menești, ci la izvoarele cadrului mai amplu în care se ivește, se derulează și dispare această existență. Aici am înțeles concret ceea ce vroia Heidegger să înțeleagă prin a cel a-fi-în, încercare de a conjura prin magie verbală realitatea inefabilă. A-fi-în-lume nu ți se mai înfățișează aici ca o enigmatică țesătură de concepte abstracte. Lumea ți se pare atît de palpabilă în toată frumusețea ei genuină, încît se transformă în perpetuă virtualitate. Pare că noi, oamenii, ne-am împietrit în esența noastră, ne-am reificat în acel sartian en-soi, iar piatra, în permanentă stare născîndă, se recreează continuu, ca un autentic pour-soi”15. Sau iată încă un exemplu de același tip, dintr-un pasaj legat tot de Marele Canion – în fapt, singurul loc ce a fost capabil să-l bulverseze cu adevărat – în care călătorul mută din planul abstractelor în cel al trăitelor, dintr-al pre-știutelor în cel al experienței i-mediate, înțelesul noțiunii de numinos a lui Rudolf Otto, pasaj care merită, în plus, să fie citat in extenso și pentru că e unul dintre cele mai puternice, mai expresive din  Între două oceane, din păcate, o carte inegală stilistic: “Zburăm la o înălțime cînd de 3 000 m, cînd de 5 500 m, despicînd cîte un nor, cînd razant cu malul Canionului la 10-20 m înălțime, într-o cursă palpitantă în care cuvintele se transformă în exclamații de uimire și gramatica nu mai cunoaște, ca parte de vorbire, decît interjecția. Sînt cuprins de sentimentul că am intrat într-un peisaj marțian, că am pătruns într-un neverosimil univers science-fiction. Cromatica lui întrece orice închipuire. Niciodată n-am fost sensibil la frumosul natural și am consi­derat arta, prin străduința creatoare a o­mului pe care o implică, superioară na­turii. Dar în fața acestei priveliști de basm mă predau, mai ales că îmi vine în minte un pasaj din Critica puterii de ju­decare a lui Kant în care receptivitatea față de frumusețile naturii este socotită a­panajul omului civilizat.

   În fond, ce vanitate să mă simt civi­lizat în această superbă și edenică sălbă­ticie! În fond ce a creat civilizația aceasta? Localurile de perdiție din Las Vegas, orgia de lumină artificială din Las Ve­gas, aerul condiționat, iadul tehnicii și senzualității. Ce paradisiac e acest Mare Canion unde spațiul devine nefiresc și timpul se măsoară în eoni și nu în clipe! Dis­poziția devine aici metafizică și ro­cile coborînd în trepte par abreviaturi a­le unui univers în permanentă emanație și degradare ca în viziunile gnostice. Paradoxal, această orgie a concretului nealterat, care îmi uimește ochii, e imposibil de descris în imagini sensibile și se convertește în concepte abstracte. Lumina e prea luminoasă, culoarea prea colorată, forța prea puter­nică, azurul prea azuriu, transparența prea transparentă. Marile Canioane sau inadec­va­rea percepției, devalorizarea simțurilor – acesta ar fi un titlu potrivit. Poate că dacă aș fi ubicvu și fără durată, aș putea privi mai detașat acest spectacol alcătuit din su­per­lative. Plutesc în firavul avion, cuprins de o teamă respectuoas㠖 și înțeleg cam ceea ce a înțeles Rudolf Otto prin sacru (s. n.), prin acel «numinos» al său. La Las Vegas nu există această teamă sacră și totuși una cu natura. Acolo poți resimți angoase, an­xi­e­tăți și alte stări sufletești”16.

 

Cei doi Enescu

 

Pe plan formal, memorialul hermeneutic al lui Radu Enescu vădește o voință stilistică cioranian-călinesciană, împinsă, pentru a forța eclatanța exprimării, pînă la pleonasmul de genul „naivitate ingenuă”17, precum și o directețe a expunerii „punctelor de vedere”, sesizată de N. Steinhardt în cronica sa despre Între două o­ceane, care nu se găsește decît rar în celelalte cărți ale eseistului: „Însușirea ei de căpetenie – dincolo de cizelarea materialului și de înalta urbanitate a timbrului – este fran­cheța, o francheță discretă, politicoasă, pe de-a-ntregul cunoscătoare a relativității punctelor de vedere dar și fidelă [...] cauzei civilizației și culturii”18.

Se pare că lui Radu Enescu călătoria americană i-a priit atît de mult încît l-a determinat să se dezhibe pînă la directețe, uitînd pe parcursul ei că trăia într-o țară în care cenzu­ra și sistemul comunist l-au transformat într-un om dublu. Dar un dublu ontic, existențial. Căci unul era Radu Enescu în particular, ca persoană, cu puținii prieteni cărora le permitea să-l frecventeze și altul în eseurile scrise acasă, pentru a fi publicate în presa vremii. Pri­mul era un om histrionic, cînd frenetic, cînd ironic, însă întotdeauna simpatic și acapa­rator, în timp ce al doilea era mai degrabă un om reticent, inhibat, camuflat peste măsură și care nu-și ducea ideile, din cauza cenzurii și mai ales a autocenzurii, pînă la capăt. Călătoria în America a fost, pentru el, și un exercițiu de dezhibiție temporară. O baie de liber­tate, însă nici ea exprimată pînă la capăt.

 

Măr­turie despre oximoronul ontic

 

Poate nu strică să-ncerc să arăt aici, de astă dată atestînd prin mărturie proprie – sper, confirmabilă și de alții care, precum Al. Cistelecan și Traian Ștef, l-au cunoscut îndeaproape, ca și mine, la Oradea, pe Radu Enescu, prin anii ’80 ai secolului trecut – de ce și cum de era el un om dublu în sens ontic.  Afirmație gravă, dar care nu do­rește să-l discrediteze postum pe acest om ultra-simpatic, ultra-șarmant și, în fond, de treabă cu noi. De treabă, cumsecade, chiar bonom, dar numai în măsura în care fri­ca de Sistem cuibărită, pare-se, încă din junețe în ființa lui și rozîndu-l aproape clipă de clipă, ca puiul de vulpe ascuns la sînul spartanului, îi permitea să se manifeste cum era.

Era un om dublu – și nu propriu-zis, trebuie subliniat chiar în text, unul du­pli­citar, atribut ce are prioritar o conotație etică, nu existențial㠖 de felul celui descris de poetul Ioan Milea în excelentul său poem la persoana întîi Împtriva dublului, scris, cred, pe la sfîrșitul acelor ani, la Oradea, cînd și unde mi l-a dat să-l citesc și l-a cunoscut și el pe Radu Enescu. Care e posibil să-i fi fost în minte, ca întruchipare vie a du­blului său, pe intervalul în care medita la această temă. Căci parcă-mi amintesc vag că am discutat cu el pe tema care-l preocupa și în legătură cu Radu Enescu. În orice caz, însă, chiar dacă n-am făcut-o și e vorba doar de o presupunere corectă sau incorectă, tre­buie spus, oricum, că, indiferent dacă poetul l-a avut sau nu în minte ca în­truchipare a modelului său de dublu,  Împotiva dublului, de la care va purcede  des­crierea lui Radu Enescu, nu e o poezie ocazională sau fugitivă în sensul lui Goethe sau Marmontel, ci una cu o deschidere extra-ocazională, vizînd dublul care eram, în gra­de diferite, noi toți în acea epocă istorică și, poate, și dublul atopic și trans-istoric, de oriunde și de oricînd:

 

“Dacă două suflete locuiesc în tine, care din ele va fi judecat?

Reductio ad absurdum, așa-i, ca să regăsesc pasul simplu, același

înăuntru și înafară, pasul pînă la urmă împăcat cu orizontul. Atent la

fractura gîndului, la orice fisură în piatra cuminte, așternut drumului,

sfidez oglinda. Și clipă de clipă mă reînchid peste rana clipă de clipă

redeschisă

   de surîsul mefistofelic

   al celui care despică sufletul și vîră discordia

   între gură și ochi,

   între tac și fac,

   al celui care bagă zîzanie între celule. Gata să-mi pierd chipul în

răsuflarea fierbinte, reîncep mereu, aici, duelul meu cu dublul cel crîncen,

fără obraz. Aici, pe buza prăpastiei, care se termină în punctul mort și

atinge neiertătoare tării”19.

 

Firește, aici  interesează mai ales primul sens, cel aflat în relație cu contextul și lu­mea de-atunci. Poemul începe cu postularea realității dublului ca ins în care sînt co­prezente două suflete de aceeași portanță, chestionîndu-se din incipit care din ele ar putea fi, la o adică, judecat: “Dacă două suflete locuiesc în tine, care din ele va fi judecat?” – se-ntreabă locutorul poemului gîndindu-se, probabil, la Judecata de Apoi a su­fletelor din noi. Întrebare gratuită, fără rezoluție, conținînd o reductio ad absurdum, în­trucît e imposibil de decis care din două. Și apoi subiectul locutor – “atent la fractura gîndului, la orice fisură în piatra cuminte” a structurii stabile a drumului vieții sale și sfidînd re-flectarea (“așternut drumului, sfidez oglinda”) – e preocupat doar să-și regăsească  unitatea și autenticitatea ființei proprii în orizontul ființei care-l cu­prinde (“să regăsesc pasul simplu, același înăuntru și înafară, pasul pînă la urmă împăcat cu orizontul”), poate chiar “cuprinzătorul” jaspersian, das Umgreifende20. Act im­posibil deoarece, fiind dublu sută la sută, oscilează clipă de clipă între închidere și des­chidere, între pliere și depliere, între retopirea părților în unu prin anularea separației in­terior-exterior și despicarea ființei, resimțită ca o rană deschisă, nevindecabilă, în cele două suflete egale ca pondere în constituția sa: “Și clipă de clipă mă reînchid peste rana clipă de clipă / redeschisă”. Vers după care urmează, în trena motivului re­des­chiderii mereu repetate a plăgii din ființa proprie, descrierea propriu-zisă a omului dublu, dar a cărui redescriere o voi politiza de aici încolo, sper, fără să trădez esențial poemul, măcar în măsura în care a fost gîndit, conceput și elaborat în epoca în cauză21: ultimii ani (probabil ultimii doi, dacă nu cumva tocmai ultimul) ai Siste­mului comunist în România. Redeschiderea rănii ontice, de fapt, căderea unului în doi, căderea din unitatea ființei prin despicarea ei în cele două suflete concurente e pro­vocată de “surîsul mefistofelic” al, aș zice, celui ce întrupează Sistemul. Acesta, fie el activist de partid, securist ori cenzor, e agentul “fără obraz” – adică fără chip uman, dar și, poate, fără vreo morală (v. sensul expresiei orale “cutare n-are obraz”) – al scizi­unii sufletului ființei originar indivise, ca și, mai adînc, al dezordinii sale fiziologice pro­duse prin insinuare, frică ori teroare de același agent întrupînd Sistemul: sciziune – detaliază mai departe poemul – în ființa intimă a celui ce-o trăiește, a, să-i zicem, pa­cientului sau (mai bine) a victimei, inocentă sau ba, între organul vorbirii și cel al ve­de­rii, între discurs și ceea ce vede cu adevărat, între cuvînt și realitatea adevărată (“în­tre gură și ochi”), între ceea ce tace (sau nu spune) și ceea ce face (“între tac și fac”), ca și, la nivelul fiziologic, al cărnii, între celulele aceluiași corp (“zîzanie între celule”).

Desigur, finalul poemului dă efectele despicării interioare asupra pacientului ei, aici subiectul creator: iminența pierderii chipului (“Gata să-mi pierd chipul”) ca semn al unității, autenticității și unicității persoanei și, ca o contra-forță pozitivă la a­cest fenomen negativ, duelul continuu al uneia din părți, gata mereu să-și piardă chipul uman, propriu, cu dublul fără obraz, fără față, ca și agentul sciziunii, din sine (“reîncep mereu, aici, duelul meu cu dublul cel crîncen, fără obraz”). Duel, însă, nesfîrșit între partea autentică, încă cu chip uman, dar aflată mereu pe punctul de a de a și-l pierde și de a deveni identică cu reprezentantul Sistemului alienat  și alienant, și partea alienată din el, fără față umană, ca acesta din urmă. Duel, așadar, sisific între cele două părți di-ferite, de fapt, opuse, dar egale, între cele două suflete distincte și au­tonome, autotelice chiar, fiindcă se termină mereu “pe buza prăpastiei”, într-un “punct mort” ce “atinge neiertătoare tării” – probabil aluzie la  judecata, înaltă?, din in­cipit –  și în care nici una din părțile ființei divizate nu învinge pe cealaltă. Punct din care, firește, duelul trebuie luat  de la-nceput, iarăși și iarăși, de vreme ce dublul, partea alienată a ființei,  pare să se fi entificat și trebuie că devenit și ea natur㠖 a doua natură, la fel de tare ca și prima, cea autentică. Astfel încît duelul lor de necurmat va rămîne în veci fără rezoluție.

Cam în această situație insolubilă era și ființa lui Radu Enescu pe vremea cînd am început să-l urmăresc cu atenție, mai ales în a doua parte a ultimului deceniu co­munist: sufletul alienat, partea inautentică din ea, ajunsese pe picior de egalitate cu su­fletul propriu, cu partea pe care o credea autentică, lăsînd-o, de altfel, din cînd în cînd să iasă la iveală printr-o subliniere pentru care-și crease o retorică specială, nițel e­nigmatică, a feței. Ba, în plus, cele două suflete ajunseseră și într-un duel crîncen și sisific, cum spune versul lui Milea.

Tot cum spune poemul său… Dar nu, de-acum e cazul să părăsesc măcar parțial pista dreaptă a poemului, să nu mai rămîn la tipul – și la nivelul – de discurs pretins de el, ci s-o cotesc spre anecdotic: spre anecdoticul (auto)biografic, însă, sper, semnificativ, pe cît posibil. Totuși, cum ajunsese în acest oximoron ontic un om atît de talentat, de înzestrat cu atît de mari daruri intelectule, artistice, fizice chiar, cum l-au evocat deja, antum, prietenii dispăruți și ei și-l mai evocă încă, postum, însă cu un “uf!” o­bidit și politicos al regretului că și le-a alterat singur, cei ce l-au cunoscut bine, amici, prieteni sau neprieteni?  Înainte de-a încerca să răspund pe bază de mărturie – și nu doar – la întrebarea aceasta, poate nu strică să precizez un lucru care motivează, de altfel, acest micromemorial… comemorativ. Și anume că pentru mine – dacă mine-le ăsta poate interesa pe cineva – Radu Enescu a reprezentat și reprezintă în continuare – evident, pe pîrtia experienței existen­țiale ce mi-a fost dat s-o străbat – cazul exemplar pentru ceea ce a reușit să facă Sis­temul comunist, deturnîndu-i viața și ființa de la rosturile lor autentice și al­terîndu-le pînă la țesătura lor intimă, dintr-un om plin de însușiri maxime, dar parcă cu vocație de victimă, cît ino­centă, cît ne-,  a acestuia: adică, tocmai un oximoron ontic.

   Și cum ajunsese aici un om în­zestrat cu cele mai mari daruri accesibile mu­ritorilor, cu excepția geniilor și sfinților? Cum ajunsese, oare, într-un a­semenea punct letal, sau aproape, elevul hiper-precoce, de liceu, al lui Cioran, la Brașov, singurul care a fost capabil să răs­pundă unei întrebări tembel-ge­nialoide a acestuia, mult peste vîrsta fi­losofică liceală, apoi studentul strălucitor și frumos ca nealții, „înalt, cu ochi albaștri și voce grav㔠și cu figură de „seraf sever, demonizat de Filosofie”, cum l-a descris Doinaș, care trebuia să fie asistentul lui Blaga, sau junele cerchist cu perspective ce duceau, cel puțin intelectualmente, spre orizonturile cele mai roze? Cum? Mai mult ca sigur, din cauza fricii de Sistem, a timor-ului și tremor-ului irevesibile, care i-au invadat mintea, i-au frisonat carnea și i-au intrat pînă-n măduva oaselor încă  de foarte tînăr, probabil, de cînd, așa cum povesteau unii dintre cunoscuții și a­micii săi, a fost nevoit să se ascundă o vreme în propria cas㠖 poate, nu știu sigur, în perioada în care prietenii săi cerchiști erau cercetați, iar unii chiar săltați de securitatre, pentru a fi băgați în pușcărie – și umbla, cică, aplecat pe sub ferestre, deși acestea e­rau astupate beton. Iar urmele acestui traumatism inițial, întipărite în ființa sa, nu par să se fi estompat niciodată, fiindc㠖 spre a sări, acum, la cealaltă extremitate a vieții sale, cea căreia i-am fost martor un răstimp bun – încă la sfîrșitul anilor ’80, cînd stă­tea, ca mai toată suflarea română, cu urechea lipită de radio și asculta Europa Li­beră, se comporta cu o, spre a mă exprima eufemistic, prudență similară: din exces de prudență sau, mai pe șleau, de spaima de a fi prins de Securitate asupra faptului, își ca­muflase ferestrele cu perdele groase, duble sau triple, din velur sau de catifea, de o cu­loare închisă pînă aproape de negru, iar peste ușa de la intrarea în apartament, pe care o capitonase cu burete și mușama, mai atîrna, în interior, și o perdea grea, precum cortinele de la teatre, din același material antifonic și de o culoare așijderea. Cînd îl vizitai, după ce te ochise bizantin, din dosul perdelei, prin vizorul ușii cu prici­na, nu știai cum să reacționezi: să-l iei peste picior și să rîzi sau să cazi, de jale, în depresiune psihică. Atîta prevedere înspăimîntată, pe care ți-o explica deîndată ce intrai printr-o gestică sugestivă din epoca filmului mut, nu putea produce decît o reacție curat româneasc㠖 rîsu-plînsu’.

Cam în aceeași manieră precaută peste poate, de-o precauție sărită de pe fix, se purta uneori și ca redactor șef-adjunct al Familiei, în tratativele finale cu cenzorul de la Consiliul Educației și Culturii Socialiste din București, de dinaintea apariției nu­me­relor revistei. Țin minte că o dată, prin 1987-88(-89?) – ani în care cenzura se în­tețise turbat, acum interzicîndu-se, pe lîngă incorectitudinile ideologice, toate cuvintele din sfera religiosului și chiar cuvinte anume, blestemate, precum moarte et comp.– trata la telefon cu el despre o cronică a lui Al Cistelecan, firește, aplicîndu-i pe loc indicațiile, la o carte a lui Dan Damaschin taman de poezie religioasă și thanatică. După ce a “tratat” îndelung în fața noastră, a lui Cis și a mea, cu cenzorul, ca­re  a cerut să fie înlocuite cuvintele din zona religiosului și morții – situație pe care Cis o va drege substituindu-le cu grecisme antice – a mai scăpat, ca prin minune, un frag­ment necenzurat. Convorbirea tocmai sta să se-ncheie, cînd Radu Enescu, se­sizînd perspicace scăparea, a întrebat roșu și transpirat, rupt de emoție și oboseală:  Ce ziceți, tovarășe…, paragraful ăsta, de dinainte de finalul cronicii, merge? Întrebarea ne-a săgetat urechile infidele și ne-a catapultat instantaneu, pe amîndoi, pe verticală, în fața fotoliilor de pe care asistaserăm la scenă. Am rămas, de atîta exces de zel, consternați. Paf. Ca și cenzorul, probabil. Și totuși întrebarea suplimentară n-a pus-o, dra­gul nostru Radu Enescu, pentru binele său, ci de dragul lui Cis, să-l protejeze, să nu care cumva să pățească ceva, s-o-ncurce, cum am înțeles îndată, pe bune, după ce a a­șe­zat abulic receptorul în furcă, din mimica sa mută și (în)frîntă.

Cel puțin o dată am avut și eu parte de acest fel de grijă, ieșită din instinctul său protector, întrucîtva paternal, căci n-avea copii, nici măcar nepoți, și ținea realmente atît la Cis, cît și la mine. Poate și la Traian. Era vorba, de astă dată, de ceva mult mai puțin periculos decît în scena cenzurii la telefon: acum, Radu Enescu, sincer îngrijorat, mă îndemna, nu-mi amintesc exact, fie să dreg în pozitiv o cronică, fie să scriu favorabil sau, oricum, să ignor o parte din defectele cărții uneia din mărimile a zilei, nu mai știu sigur care, cred că președintele US de-atunci, D R. Popescu, ca nu cumva să mi se tragă vreun ponos din partea aceluia. Ori, ca să fiu mai exact și să fo­losesc o expresie care-i plăcea mult și pe care o însoțea cu un clipit de pleoape și cu o grimasă a buzelor numai ale lui, să nu intru în vreun bucluc. La replica-mi plebeiană și bățoasă, că n-are rost să fac așa ceva, fiindc㠓n-am cai la bicicletă, pe care acela să mi-i ia”, a fost surprins un moment, dar apoi s-a ridicat în picioare de pe fotoliul din care vorbise tolănit și m-a bătut bărbătește cu palma pe spinare. Eram tare! Bine fă­ceam! Și se pare că a fost atît de impresionat de momentul acela, că o vreme a chiar po­pularizat printre cei de încredere vorba și atitudinea-mi haiducească. Cu condiția prealabilă de a considera că e ceva de capul tău, dacă nu făceai ca el, dacă rezistai la com­promisuri politice, nu te invidia, ci, din contră, te chiar admira. Din păcate, însă, mai întîi încerca, dar parcă cumva spontan, parcă nedeliberat, nu din rea-voință, să te is­pitească spre tipul său de conduită, cum a făcut la un moment dat cu Ioan Milea, că­ruia, neintuind defel despre ce fel de om e vorba, de cît de radical e moralmente, i-a propus să scrie ceva pe linie într-un număr din acelea aniversare, determinîndu-l astfel să-și retragă ultimul text de la Familia și să rupă orice colaborare cu revista. Însă, re­pet, dacă rezistai inducerii în ispită și nu-ți îndoiai șira spinării, după modelul său, sfîrșea prin a te admira, văzînd, probabil, în tine pe cel ce se va fi visat și el cîndva. Era în stare să procedeze cum a procedat cu Milea, dar în aceeași vreme să simpatizeze exaltat cu Dinescu pentru protestul său.

Cum se vede, cele două suflete ale sale, parcă imitînd descrierea din poemul lui Milea, puteau conviețui într-un oximoron perfect. Termenii săi funcționau în două moduri diferite, între care, firește existau și variații intermediare, modulații o­ca­zionale. Conform primului, cel mai rezonabil, aș zice, aceștia intrau în funcție pe rînd, cu o anume distanță temporală, mai mare sau mai mică, între momentele lor de ac­tivitate: cînd unul se activa, mai devreme sau mai tîrziu, celălalt se dezactiva. Însă conform celui de-al doilea mod, mult mai rău decît primul, dar mai relevant pentru spe­cificitatea existențială a dublului, ei se activau (quasi-)simultan, aproape fără nici o distanță temporală, parcă precipitîndu-se deodată spre ușa manifestării, țîșnind dintr-o dată din virtualitate spre act, fără ca vreunul să mai stea și să-și aștepte, cît de cît curtenitor, rîndul. Uneori cele două suflete sau ființe îl locuiau alternativ, distinct fiecare în propria identitate, și se exprimau, la fel, prin două fețe radical diferite, ca, de pildă, în cazul lui Milea, pe care Enescu l-a prețuit ulterior, ce-i drept, prea tîrziu, pentru atitudinea lui, sau în cel cu caii de la bicicletă. Și nu numai. Cea mai relevantă însă, din acest unghi, e o altă situație, pe care aș numi-o scena celui de-al treilea, a străinului sau a intrusului, trăită atît de mine, cît și de Cis de nenumărate ori. Ni se în­tîmpla mereu ca, la vreun colț de stradă sau la vreo masă de la cafenea “Astoria” – unde, trebuie neapărat să spun, doamna Florica, o femeie inteligentă, frumoasă, discretă și distinsă ca o franțuzoaică super-școlită, ne făcea, pe vremea nechezolului, cele mai savuroase cafele adevărate din R.S.R. – să fim atît de prinși în vreo discuție pe vreo temă interzisă, politică ori filosofică, încît ai fi zis că, dacă ar fi explodat o bombă în urechea noastă sau ar fi izbucnit în pălălăi vreun incendiu imens la doi pași de noi, n-am fi auzit și văzut nimic. Și totuși, și totuși, în pofida raptului mental de care eram con­fiscați, Radu Enescu vedea și auzea cu acuitate extremă, ca de sălbăticiune hăitui­tă: căci, dacă apărea inopinat cineva, chiar dacă persoană de încredere, care participase și ea, alteori, la astfel de convorbiri, el devia sau înlocuia, după cît timp avea la dis­poziție sau după cît de accelerat îi funcționa imaginația, brusc tema, iar odată cu ea, își schimba automat și fața, și nu e exclus, ba dimpotrivă, ca sub haine să i se fi me­tamorfozat la repezeală, pe-nfundate, chiar și trupul. Carnea. Într-un cuvînt, la a­pariția celui de-al treilea, a străinului malefic, periculos, Radu Enescu devenea instantaneu altul, cu baza ființei sale cu tot, la povera carne. O dată, în timp ce discutam, cred, despre protestul lui Dinescu, fumînd felice și americănește din Kent-urile sale (din care nu dăruia decît prietenilor, pentru ceilalți, doar amici sau altceva, avînd în­totdeauna la dispoziție un alt pachet, special, de “Snagov”) și bîndu-ne cafelele la “As­to­ria”, ocrotiți, în plus, de zîmbetul inubliabil, matern-tolerant și totodată modificînd în sus caratele lumii, al Doamnei Florica, a apărut ca din pămînt însuși Cis, cu zîmbe­tul său blînd și ucigător de ironic arborat în prealabil pe chip, pandant masculin al celui feminin al Doamnei de care eram oblăduiți: “Ce parlamentați voi aici, ce mai pu­neți la cale, ca niște conjurați romani, pe cine credeți că păcăliți, brutușilor, vă-n­chi­puiți că nu se vede? V-am prins!”, ne-a pus la punct, scurt, fața lui protectoare, iro­ni­că și atoateștiutoare, așezîndu-se la masă, deja complice cu noi. Dar, deși întorsese de “n” ori cu el pe față și pe dos același subiect, oricum, mult mai mult și bine decît cu mine, Radu Enescu, expertul în ironie și humor, n-a realizat gluma de pe figura lui, cea cu funia din casa spînzuratului, în care Cis e un expert inocent și pervers, și a reacționat ca la un veritabil intrus periculos, ca la un al treilea pur-sînge, girardian, fi­rește, schimbînd subit vorba și înlocuindu-și la repezeală o față cu cealaltă, ba, poate, și trupul de dinainte cu celălalt trup, cel frisonat de frica din tinerețe.

Alteori, însă, cele două suflete și cele două ființe ale sale se confundau – și încă de multă vreme – de-a binelea: fiindcă altfel nu se poate explica cum, atunci cînd a tre­buit să scrie (probabil, la comandă politică) în ziarul Crișana un articol despre Cu­vîntarea lui Nicolae Ceaușescu de la Mangalia, pe care a comparat-o tocmai cu… Discursul lui Descartes, a putut să se laude ca un copil în fața noastră, a lui Cis și a mea, pe holul din care intrai în redacția Familiei – și să se laude tocmai el, care publicase o carte întreagă despre ironie și humor! – că ar fi fost ironic instrumentalizîndu-l pe Cartesius în acest hal ideologic, că, așa cum s-a exprimat, la plural, trăgînd mîndru și complice cu ochiul, le-ar fi făcut-o el lor (cui?, sigur, tuturor potentaților comuniști, se­curiștilor și lui Ceușescu însuși), aruncînd cea mai liberă operă filosofică a vremii ei în troaca porcilor. E clar că numai confuzia celor două suflete rivale, prin difuzarea unuia în altul, numai precipitarea lor simultană spre manifestare, pînă-n pragul topi­rii androgine unul într-altul – căci de confuzie intelectuală  n-avea cum fi vorba la un om hiper-inteligent ca el și atît de preparat într-ale ironiei și humorului – l-a putut determina, pe intervalul în care lucra la bietul text, în singurătatea sa de-acasă, antifonată cu perdele grele de catifea, să-i facă una ca asta filosofului meu preferat și unuia din cei pe care-i avea el însuși la inimă. E ceea ce trebuie că m-a obligat să-i replic moale, jenat și întristat, c㠓numai noi știm, nu și ei, că le-ați făcut-o” și să-i amintesc, pe deasupra, tocmai lui, care scrisese atît de prob despre stilistica ironiei, că nu existau în text “suficienți indici stilistici”, de fapt, nu exista nici urmă de așa ceva, “ca Ei să înțeleagă că articolul ironizează cuvîntarea, că, împreună cu ea, ei, toți, în păr, sînt luați peste picior”. La asta, a rămas, cum suna o vorbă la modă pe-atunci, interzis. N-a zis nimic și i-a căzut deîndată fața, iar statura sa impozantă s-a surpat brusc, toată, în sine, ca și cum povara anilor care i-ar fi rămas de trăit pînă la o sută s-ar fi instalat chiar în secunda aceea în trupul său, cu o clipă înainte falnic și vertical.

Cum se vede de aici, în duelul dintre cele două suflete, existau momente în care Radu Enescu nu mai era conștient care, din ele, pe care stăpînește.  Deși își în­chi­puia că sufletul original, autentic, deține mereu controlul, cum i s-a întîmplat și în acest cazul-limită, cît timp și-a imaginat că a fost ironic cu puterea comunistă, totuși, u­neori Celălat  trecea la cîrma ființei sale, cum s-a-ntîmplat tot în același caz, în clipa în care și-a dat seama că se iluzionase crezînd că fusese ironic, că ironia, pe care o cre­zuse reală, nu transpărea și în ochii altora. Asemenea momente erau, probabil, cele mai rele, căci, în ele, lupta quasi-hegeliană pe viață și pe moarte, corp la corp, dintre cele două suflete rivale, din interiorul său, pentru recunoaștere, sau pentru suprema­ție, era atît de atroce, atît de în cumpănă și cu sorți atît de schimbători, încît îi bui­măcea conștiința, făcînd-o să se încreadă în năzăreli. Dar în același timp, tot în ele, du­blul existențial care era își atingea cu degetele propria natură, propria specificitate stra­nie, ajungînd la acmé-ul negativității sale. În asemenea momente, conștiința de sine autentică nu mai avea altceva de făcut decît să capoteze și nici măcar un al treilea Ra­du Enescu, un Supra-Enescu, dacă ar fi fost posibil să existe, n-avea cum să mai știe cine, din cei doi Enescu, e.

Dar, între aceste două tipuri extreme, mai avea, ca variație intermediară, încă un fel de momente semnificative și ele, de astă dată manifeste în opera sa, unde, din teamă pentru propria-i supraviețuire cotidiană, pentru pîinea ce de toate zilele, punea uneori, cu bună știință, deliberat, căluș în gura sufletului său autentic. Erau mo­mentele în care el însuși, care se considera și chiar era un existențialist structural care re­cuza ferm puseul marxizant al lui Sartre, și-a dalmațianizat cărțile cu citate marxist-le­niniste, din care nu credea o iotă, cum s-a-ntîmplat cu un întreg capitol din eseul Critică și valoare și nu doar22, ori și-a stricat singur anumite argumente, manipulîndu-le cu o strălucire autodistructivă, în singurătatea de-acasă, pe direcția ideologiei oficiale, cum se vede în aproape tot ce-a scris, inclusiv în cartea sa cea mai liberă, Între o­ceane, unde, nitam-nisam, aproape că se dezice de cîteva teme existențialiste, ba și de această filosofie ca atare, în care Enescul nealienat credea sincer23

În sfîrșit, o întrebare delicată: dacă Celălalt-ul enescian l-a învins sau nu, în ul­timă instanță, pe ansamblul operei pe Enescu cel autentic, din fața Domnului? La asta nu­mai Domnul, sus, și cărțile sale, aici, jos, pot să răspundă. Ceea ce s-ar putea spune, în absența unei analize pe text, e că de la o vreme, adică după monografia despre Kafka și după Critică și valoare, Radu Enescu pare să fi mizat exagerat, probabil, spre a-și escamota cedările ideologice și pentru a-și eufemiza partea inautentică a ființei care era responsabilă de ele, pe stil: numai că insistînd prea mult pe spectacolul stilistic, pentru care nu era la fel de talentat ca pentru spectacolul ideii, el a ajuns deseori la prețiozitate – de regulă, o prețiozitate pleonastică.

În schimb, ne-am putea, oare, hazarda să aproximăm rezultatul duelului dintre cei doi Enescu în viața celui ce le-a fost terenul de luptă pe viață și pe moarte? S-ar pă­rea că aici, în general, partida s-a încheiat în remiză pînă în 1989, iar după, pînă cînd mî­na morții i-a pus punct, cu siguranță, n-a cîștigat Celălalt.

 

Note

1. Radu Enescu, Ab urbe condita, Eseuri despre valoarea omului și umanismul valorilor, Timișoara, Ed. Facla, 1985.

2. V. pentru această metaforă blanchotiană: Maurice Blanchot, Spațiul literar, trad. de Irina Mavrodin, București, Ed. Univers, 1980, pp. 17-19 și 116-120.

3. Marcel Proust, Timpul regăsit, vol. I (În căutarea timpului pierdut, XII), trad. de Eugenia Cioculescu, București, Ed. Minerva, 1977, p. 45.

4. V. eseul Călătorie de consum sau itinerar spiritual, în Radu Enescu, Ab urbe condita, pp. 13-22: „Dar toți aceștia, mai sus citați, ca orice cititor inteligent – afirmă Radu Enescu după ce înșiră cîțiva călători celebri în spațiul iberic (Barres, Ralea, Marino, Gasset), pentru care călătoria a constituit un itinerariu spiritual – nu și-au început periplul de la tabula rasa, ci de la un fel de apriorism livresc (s. a.), în ciuda faptului că toți și-au propus perceperea frustă, directă, fără contaminări livrești a universului iberic ceea ce e, de fapt, dacă nu imposibil, cel puțin nerecomandabil. Ca să ne rezumăm la călătorii români, trebuie să subliniem de la început că ei au pornit la drum cu o schemă constituită (s. n.). Proiectul a anticipat, a devansat, deci, călătoria propriu-zisă. S-ar putea spune că ceea ce au văzut au vrut să vadă, pe baza unei selecții anterioare călătoriei, iar ceea ce n-au văzut se putea prevedea că n-au să vadă dinainte de a pune piciorul pe Tierra de Espagna!” (p. 16).

5. Radu Enescu, Între două oceane, București, Ed. Sport-Turism, 1986.

6. Op. cit., p. 59.

7. Op. cit., p. 126. Doar pentru a descrie în cîteva rînduri experiența imediată a originarului din fața Marelui Canion, Radu Enescu va convoca o mulțime de surse livrești  pe milimetru pătrat de scriitură, și nu dintre cele modeste: Ion Barbu, Pascal, Spinoza, Goethe, Marele Romantism, Biblia. Iată pasajul: “Fericit ca un nou-născut în fața spectacolului naturii fruste și sempiterne, strivesc ca un fumător înrăit mucul Camel-ului de o stîncă roșie și îmi vin spontan în minte versurile lui Ion Barbu: «căci vinovat e tot făcutul / și sfînt doar nunta, începutul»! Sînt singur pe marginile prăpastiei, doar în tovărășia cerului albastru deasupră-mi și, ciudat, în această insulă de virginitate, mă simt copil, adolescent, infimă trestie gînditoare, dar nu împotriva, ci în armonie cu marea mumă a naturii, aproape la modul panteist. În această oază nealterată de om încerc un acut sentiment de regresiune spre originar(s. n.). Aici, deasupra și în fața Marelui Canion, te simți la surse, la obîrșii, mai presus de cele omenești, de meschinării și zădărnicie.

Natura pură, genuină, oglindită-n propria ei splendoare, reprezintă o rară, dar covîrșitoare experiență a originarului. Așa trebuie să fi fost în ziua dintîi!”

Pentru tema originii Marelui Canion conform băștinașilor, indienii americani, ca și pentru tema originii americanilor post-columbieni în relație cu aceștia, v. op. cit., pp. 145-151.

8. Op. cit., pp. 5, 258: “Dacă am insistat asupra arhitecturii americane, am făcut-o pentru că o consider cadrul cel mai propice de manifestare al unei societăți cu înaltă dezvoltare tehnologică și certe ambiții artistice”. Căci  “arhitectura – lansează eseistul o definiție de-o exactitate și concizie de zile mari – este voința unei epoci transpusă în spațiu”.

9. Op. cit., p. 6.

10. Op. cit., pp. 134-135.

11. Op. cit., p. 137.

12. Op. cit., pp. 131-132.

13. Op. cit., p. 99.

14. Op. cit., p.175.

15. Op. cit., p. 130.

16. Op. cit., pp. 130, 124-125.

17. Nu că n-ar fi știut ce e un pleonasm, dar din exces de stilism, din voința de pregnanță expresivă, adesea împinsă pînă-n pînzele…negre, Radu Enescu comite o ploaie de pleonasme sau quasi-pleonasme. Lui nu-i ajunge să scrie pur și simplu devălmășie, copil, umiditate, apatie, naivitate, babilonie, dulceață, deșert, vicisitudini sau mizerie, ci trebuie neapărat să forțeze nota la maximum și să zgîrie pe hîrtie “devălmășie heteroclită”, “copil ingenuu”, “umiditate acvatică”, “apatie abulică”, “naivitate puerilă”, “babilonie heteroclită”, “melifluă dulceață”, “deșert arid și pustiu”, “vicisitudini neplăcute”, “naivitate ingenu㔠sau “mizerie sordidă”!. V. op. cit., pp. 18, 52, 57, 119, 162, 176, 207, 2229, 287.  

18. Din păcate, textului și, evident, datelor bibliografice din care face parte acest citat din N. Steinhardt le-am pierdut urma, astfel că acesta va rămîne – mea culpa! – fără trimitere la sursă din care l-am extras.

19. Ioan Milea, Seară cu Dante și alte poeme, Târgu-Mureș, Ed. Arhipelag, 1996, p. 71.

20. Pentru înțelesul acestei noțiuni în gîndirea existențialistă jaspersiană, v. eseul intitulat Cuprinzătorul și notele aferente ale traducătorului, în Karl Jaspers, Texte filosofice, trad. de George Purdea, București, Ed. Politică, 1986, pp. 15-24 și 365-367.

21. În plus, în epoca în cauză, cea în care Dinescu își scrisese deja celebra scrisoare și cînd el însuși a scris poemul, Ioan Milea, pe-atunci profesor la Liceul CFR din Oradea, era foarte preocupat de politic și foarte pornit împotriva Sistemului care crease omul dublu, pe care-l recuza cu toată ființa atît în poem, cît și în viață. Era atît de preocupat și de pornit contra a ceea ce făcuse Sistemul din om, încît plănuia să trimită de unul singur, dacă n-ar găsi și cosemnatari, despre care m-a și consultat, o scrisoare de protest la Radio Europa Liberă. Am discutat mult despre acea scrisoare și trebuie să mărturisesc că l-am desconsiliat s-o trimită: fiindcă era un om extrem de singuratic, de asocial, nimeni – nici chiar eu și Cis, singurii, de altfel, cu care comunica fără rezerve, la Oradea – nu știa nici măcar unde locuiește în Oradea, și mă temeam că, dacă ar ajunge  pe mîna Securității, n-ar avea cine să-l apere. Mă temeam că Securitatea l-ar putea face să dispară pur și simplu, fără să afle cineva vreodată. Mă temeam atît de tare pentru el, că atunci cînd, prin octombrie-noiembrie 1989, am avut subit, fără să ne fi vorbit dinainte, împreună cu Cis, inițiativa de a trimite și noi la același destinatar o scrisoare similară, l-am scos din calcul, din acest motiv, pe Ioan Milea. Scrisoarea aceea, pînă la urmă chiar redactată de Țeposu, are o istorie destul de stranie, dar nu e locul să povestesc din ea, în această notă, decît că, dintre toți prietenii și amiicii, destul mulți și scriitori cu toții, pe care  ne-am permis, adică am avut curajul, să-i consultăm sau doar să-i tatonăm pentru cosemnătură, au rămas în finalmente, pe lîngă noi,  numai Marian Papahagi, Radu G. Țeposu, Mircea Mihăieș, Al. Th. Ionescu și Marius Ghica.

22. V. secvența Ideologie și artă, în Radu Enescu, Critică și valoare, Cluj, Ed. dacia, 1973, pp. 76-101. Mare păcat că și-a dalmațianizat și această carte, fiindcă, prin părțile ei nedalmațianizate, e, cred, cartea sa cea mai reprezintativă, care dă o idee de cît de extra-ordinar eseist ar fi putut să fie dacă ar fi trăit într-o lume liberă. Din discuțiile libere cu el, de o vervă cioraniană, unele veritabile eseuri, pot presupune că în altă țară el ar fi devenit un fel de Cioran mai puțin depresiv, mai ludic, oricum, nu radical negativ. Nedalmațianizat, ar fi fost un Cioran mai pozitiv, în ultimă instanță.

23. Radu Enescu, Între două oceane. pp. 125 și 138. Căzut în extaz fața Marilor Canioane, eseistul minimalizează pînă spre zero temele existențialiste împreună cu care, altminteri, trăia în momentele de autenticitate, cînd reușea să făcă saltul de la Dasein-ul jaspersian, de la facticitatea alienată cotidiană, la Existenz, la existența autentică jaspersiană: “Marile Canioane sau inadecvarea percepției, devalorizarea simțurilor – acesta ar fi un titlu potrivit. Poate că dacă aș fi ubicvu și fără durată, aș putea privi mai detașat acest spectacol alcătuit din superlative. Plutesc în firavul avion, cuprins de o teamă respectuoas㠖 și înțeleg cam ceea ce a înțeles Rudolf Otto prin sacru (s. n.), prin acel «numinos» al său. La Las Vegas nu există această teamă sacră și totuși una cu natura. Acolo poți resimți angoase, anxietăți și alte stări sufletești designate prin rebarbative vocabule(s. n.)”. Tot aici, el reduce la derizoriu însăși filosofiile din care se nutrea, în speță, pe cea a lui Heidegger, cu Dasein-ul ei temporalizat, și le hiperbolizează, în schimb, tocmai pe cele presocratice, cotind-o elastic și artistic, în final, totuși, spre Pascal: “În fața imensității geologice, mută în imobilitatea ei, ce derizorii ți se par filosofiile care-și plasează în centrul preocupărilor existența temporală subiectivă, care statuează ființa umană drept măsură a tuturor lucrurilor! Ce infim și insignifiant fulg, mai neînsemnat decît o vietate monocelulară, este omul în  acest timp al celor patru elemente primordiale! […]. Strivit de eoni, el pare o amibă, dar o amibă gînditoare. Pascal avea dreptate!”            

 

Virgil Podoabă