Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (479) octombrie 2005

BIBLIOTECA REVISTEI FAMILIA

 

Vasile SPOIALĂ

În căutarea Cărții

 

Cei care au cunoscut lumea clujeană din anii 60 își amintesc cum un tînăr își plimba cîinele prin centrul acade­mi­cului oraș. Era o figură unică în acea vre­me. Un cetățean care ignora codul co­mu­nist și juca rolul unui aristocrat. Un stu­dent care se desprindea din obiș­nu­in­țele categoriei și juca rolul unui dandy. Un student trecut pe la medicină, ducînd, apoi, pînă la capăt filologia, cu gîndul, însă, la a deveni scriitor. A fost, apoi, pentru scurt timp, dascăl de țară, metodist la Casa Creației Populare, iar din 1968, re­dactor la „Familia”. Prin anii 80 l-am cu­noscut și eu. De cele mai multe ori la As­toria, la masă cu Crăciun Bejan sau Du­mitru Chirilă, în cîte o pauză de redacție sau tipografie. Nu se aduna niciodată în ju­rul lui scriitorime locală. Aspiranții gălăgioși erau în jurul lui Stelian Vasilescu și,mai tîrziu, chiar al lui Radu Enescu, la masa lui Crăciun Bejan sau Dumitru Chirilă se mai așezau rude venite de la țară, cu­noștințe din oraș, dar Vasile Spoială refuza bonomia și taclalele. Cît de greu îți împrumuta Crăciun Bejan o carte din biblioteca lui, tot atît de greu era să ajungi la un dialog cu Vasile Spoială. Mi se pare că m-a invitat la masa lui și am avut o discuție după ce publicasem în „Familia” un articol despre Thomas Mann. Eu citeam “Iadeș”-ul lui i­mediat după cronicile lui Cistelecan și Podoabă. Apreciam la el distincția, rafinamentul, era eseistul prin definiție, neangajat în vreo demonstrație, care scrie parcă de­gustînd o idee ca pe o băutură fină. Dar n-a avut niciodată impulsul de a adopta cîte un tînăr promițător din preajmă, de a și-l apropia, cum se întîmpla (și mi s-a întîmplat) cu Crăciun Bejan. Nici în rîndul social nu întreținea relații, cel mult într-un mic grup de la piscina hotelului „Dacia”.

Nu ni-l arată altfel nici jurnalul oferit pentru publicare de către soția sa și apărut la aniversarea revistei. Nu știam nimic despre acest jurnal, deși, dacă mă gîndesc bine, n-ar trebui să fie o surpriză. Existența lui Vasile Spoială  mizează în primul rînd pe acest act al scrisului. A scris poezie, proză, teatru, eseu, a tradus mai ales din literatura germană. Scrierile lui au rămas, în mare parte, în manuscris, așteptînd forma ideală și editorul i­deal. E interesant cum preocuparea obsesivă pentru lucrarea scriitoricească nu a fost du­blată de dorința de a-și vedea opera în lume. Jurnalul era, pentru el, un dialog sublimat. Vasile Spoială nu povestește întîmplări din viața sa de cuplu, din redacție, nu por­tretizează, nu reacționează la diversele evenimente, nu răbufnesc sau nu sînt înnăbușite în el disperările personale. Cel mult, cei care l-au cunoscut pot percepe tulburarea din mo­mentul  declanșării bolii pe care nu o numește (astm). Exercițiul pe care-l făcea Vasile Spoială și spre care mă îndemnau atît el cît mai ales Crăciun Bejan era un fel de fenome­no­logie: a ignora frunza și a căuta esența mișcării ei. Acasă, evenimentul se pierdea în me­ditație. Rareori putem identifica situația sau persoanele. Iată, de exemplu, observația legată de boală: „Bolii, în prima ei fază, îi corespunde o stare de democratizare. Te înregimentezi”. Problema lui era nu boala („În fond, pragul despărțirii de lume e în tine. Poți să-l calci liniștit, mulțumindu-te cu cît a fost. Numai lăcomia de viață creează disperare”), ci înregimentarea în „democrația” ei. Rare sînt enervările pe lumea din jur, dar și atunci se consideră el cel vinovat, cel cu handicap: „Nu știu face bine, nu știu face nimic, nu știu fi și face în ritmurile pregîfîite ale nevoilor, reușitelor, capriciilor și îndatoririlor, ne­dormite, enervate. Nu exist cu adevărat decît în ritmurile solare ale alcoolului, amorului, mu­zicii, meditației, somnului și treziei”. Vasile Spoială se străduia să trăiască într-un stadiu estetic. De aceea, pentru el o problemă nu se rezolva, ci se epuiza prin meditație.

Aștept cu mare interes adunate laolaltă eseurile lui Vasile Spoială. Efortul lui Ma­rin Chelu de a restitui scrierile nepublicate în volum în timpul vieții de către Radu E­nescu și Vasile Spoială este meritoriu dacă n-ar cădea uneori în ridicol, mai lustruin­du-se și el, identificîndu-se cu autorii înșiși, ca de exemplu în dedicațiile pe care le face: una dintre cărțile lui Radu Enescu o dedică propriilor părinți, iar jurnalul lui Va­sile Spoială îl dedică el, Marin Chelu, doamnei Spoială….

 

Traian Ștef