Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (479) octombrie 2005

CARTEA DE TEATRU

de

Mircea MORARIU

Între teatru și literatură

de Ionel Jianu

 

Pentru cei mai mulți dintre noi, numele lui Ionel Jianu (1905-1993) e legat de cronica plas­tică. După o activitate consistentă în domeniu, răspândită cu generozitate în numeroase pu­blicații ale vremii, în 1942 el este întemeie­to­rul Căminului artei. A scris ample monografii despre câțiva importanți pictori români, precum Pallady, Tonitza, Iser și Sirato, în 1954 a de­venit titularul Catedrei de istorie a artei ro­mânești de la Institutul de artă plasticv㠄Nicolae Grigorescu” din București, după ce înainte a fost ales președintele Asociației criticilor de artă. În 1962 a decis să părăsească România și s-a stabilit la Paris unde, de altfel, și-a continuat, pres­tigioasa activitate. Studiile închinate operei lui Brâncuși ocupă un loc de prim rang. În 1963, în seria Maeștrii sculpturii din secolul XX a Casei de editură Arted, al cărei director a fost a­proape un deceniu, a publicat un album Brâncuși. Într-un interviu acordat în 1976 profeso­rului Ion Pop și publicat în primul volum al O­re­lor franceze (Editura Univers, București, 1979), Ionel Jianu spunea: „Sculptura contem­po­rană este net dominată azi de Brâncuși, de a­por­tul său în evoluția artei moderne, în sensul că Brâncuși a fost acela care a amplificat forma, a dat epocii noastre conștiința formei pure și a creat o serie întreagă de inovații care au fost pe larg folosite de majoritatea sculptorilor de azi.” Mai departe, Ionel Jianu preciza că Brâncuși „n-a avut niciodată o expoziție personală în Franța și a respins întotdeauna pe ziariștii care voiau să-i ia un interviu. Omul acesta și-a creat o lume a lui, în care a trăit și în care și-a trăit satul. În care și-a trăit românitatea. Și e interesant că în Pa­risul din prima jumătate a acestui veac, Brâncuși a izbutit să creeze o oază de liniște, de pace, de seninătate și armonie sufleteasc㠗 atelierul lui din Impasse Ronsin, un atelier pur românesc.”

Făcând parte din redutabila generație a e­seiștilor români ai perioadei interbelice, coleg și prieten cu importanți oameni de cultură, precum Constantin Noica, Eugen Ionescu, Mihail Se­bastian, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Mir­cea Vulcănescu, Șerban Cioculescu, Ionel Jianu a avut, în tinerețe, o frenetică activitate de ga­zetar ce nu s-a limitat la comentarea expoziții­lor de artă plastică ce făceau, între altele, deliciul Bu­cureștiului interbelic. În ziare precum Politica, Ultima oră, Vremea, Rampa, ori în Revista Fun­dațiilor Regale, Ionel Jianu a publicat ne­nu­mărate articole ce-i dovedesc preocuparea și com­petența pentru cercetarea celor mai diverse și intime fenomene ale actualității literare și tea­trale. Istoricul literar clujean Mircea Popa a avut re­marcabila idee de a opera o selecție a acestor ar­ticole și de a o publica sub titlul Între teatru și literatură, apărută în 2004 la Editura Palimpsest, condusă de criticul de teatru Ion Co­cora. E o ocazie pentru noi, cititorii de azi, să vedem cum cel ce se va dedica mai târziu a­proape în exclusivitate artelor plastice era, în e­po­că, perfect conectat la principalele curente es­tetice din teatru și literatură, s-a numărat printre promotorii noului, și-a valorificat informația într-o critică profesionistă, deloc umorală. De altminteri, într-un articol publicat în 1929 în ziarul Ultima oră Ionel Jianu proceda la o in­te­re­santă distincție între critică și informație. „Critica — scria Jianu — e raportarea unui produs intelectual la un criteriu personal, e consi­de­rarea diferitelor aspecte oferite de obiectul pro­cesului critic și e integrarea acestui obiect într-o clasificare și într-o scară de valori. Informația e simpla constatare a unui eveniment, fără a emite nici o judecată de valoare. E un simplu anunț care vestește existența unui fapt.” Lectura textelor reunite între coperțile volumului Între teatru și literatură îl arată pe Ionel Jianu ca un gânditor teatral perfect informat, în­zestrat cu un spirit critic autentic, bazat pe un set de valori pe care le-a promovat cu consecvență și probitate intelectuală.

Autorul antologiei a găsit o cale să gru­pe­ze selecția din publicistica teatrală și literară a lui Ionel Jianu în trei mari secvențe. Prima se in­titulează Dezbateri și dovedește capacitățile ar­gumentative ale criticului, dorința lui de a se in­tegra perfect într-o mișcare de idei impresio­nan­tă, căreia i-a dat substanță o generație ce a va­lorificat la maximum libera circulație la propriu, dar și pe cea a ideilor și informațiilor. A do­ua secvență, intitulată Siluete, demonstrează ca­pacitatea lui Ionel Jianu de a surprinde în spațiul fatalmente limitat al articolului de ziar e­sența creației unor poeți (Paul Fort, Paul Valéry, André Breton, Rainer Marie Rilke), romancieri (Jules Romains, Drieu de la Rochelle, Monther­lant, Erich Maria Remarque), filosofi (René Descartes); oameni de teatru, regizori și actori pre­cum Evreinoff, Charles Dullin, Antoine, dra­maturgi (Firandello și Cocteau), animatori de balet (Serghei Diaghileff). A treia parte a cărții conține interviuri cu Liviu Rebreanu, Victor Ion Popa, Octavian Goga, în ipostaza lor de oa­meni de teatru, cu actori — animatori de trupă precum Maria Ventura sau Lucia și Tony Bu­landra.

Mărturisesc că am citit cu cel mai mare in­teres mai cu seamă capitolul Dezbateri, surprins fiind de rezonanța în actualitatea de azi a i­deilor exprimate de Ionel Jianu. De altfel, încă din primul articol din volumul intitulat Între teatru și literatură, intri în posesia certitudinii că Ionel Jianu și-a fundamentat activitatea de co­mentator al fenomenului teatral pe un set de prin­cipii pe care a știut să le apere cu strășnicie. „Li­teratura — scria el — e dușmanul cel mare al teatrului. Hotarele ce le despart sunt în principiu bine definite. Și totuși, de cele mai multe ori, autorii dramatici fac literatură în operele lor. Îndată, condeiul criticului stabilește dife­ren­ța specifică”. Teatrul e o transpunere în altă viață, o participare completă la un ciclu de eve­ni­mente ce se petrece în afară de realitate având totuși aparența realității. Teatrul încearcă să-ți dea iluzia unei alte vieți în care pătrunzi printr-un sistem convențional. Cortina trebuie să în­toarcă în noi robinetul imaginației pentru a-i da drum liber și a o face să participe la ceea ce se pe­trece pe scenă.” Verdictul sună clar: „Folosindu-se de mijloace cu totul deosebite, teatrul și li­teratura sunt două arte ce se exclud una pe alta”. În aceste fraze găsim explicația scepticis­mu­lui cu care Ionel Jianu evaluează destinul sce­nic al literaturii dramatice scrise de Lucian Blaga. Însă, onestitatea critică îl obligă pe co­men­tator ca într-un articol apărut în Vremea din 1929 să admită c㠄aranjată pentru scenă, cu tăieturile necesare în text, cu specularea efec­te­lor dramatice prin accesorii meșteșugărești, Meș­terul Manole a însemnat un mare succes pentru Teatrul Național și un câștig important pentru literatura dramatică.”

Ionel Jianu e preocupat de probleme pre­cum structura repertoriului, ponderea litera­turii dramatice naționale, dar și a celei universale de ultimă oră, de încurajarea debuturilor, de politica de personal, de problemele artiștilor dra­matici, de cele ale criticii. Crede că Teatrele Na­ționale din țară se cuvine să-și onoreze statutul prin calitatea producțiilor pe care le oferă pu­blicului și nu doar să consume subvențiile bu­getare. Se găsesc în textele lui Ionel Jianu observații teoretice de amară acuitate de care nu ar deloc rău să se țină seama și azi —  „în tea­tru se sugerează”, altele vizând dezvoltări Camil Pe­trescu în Modalitatea estetică a teatrului. Un ade­vărat dramaturg, crede Jianu, creează roluri și, pe cale de consecință, personaje. Criticul are mi­siunea de a înțelege voința estetică a epocii sale și de a o formula, el se cuvine protejat de pumnul și palma vreunui dramaturg ori actor ne­mulțumit de ceea ce s-a scris despre el, dar con­deierului nu-i este îngăduită bășcălia. Tea­trul românesc se cuvine să-și corecteze sistemic relația asincronă pe care-o are prin raportare cu alte mișcări teatrale naționale. Ionel Jianu subli­niază rolul regizorului ca și pe cel al teatrului ra­di­ofonic.

E greu de rezumat într-o recenzie bo­gă­ția de teme abordate de Ionel Jianu. Dar e sigur că lectura selecției realizată de Mircea Popa e dintre cele mai profitabile.