Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (479) octombrie 2005

CRONICA LITERARĂ

de

Marius MIHEȚ

Păpușa simulacrului

 

Dumitru Țepeneag
La belle Roumaine
Editura Paralela 45
Pitești
2004

 

Cel mai recent roman al lui Dumitru Țe­peneag confirmă, în mare, traiectul impus de trilogia romanescă formată din Hotel Eu­ro­­pa, Pont des Arts și Maramureș. Se în­tre­vede, totuși, în La belle Roumaine un efort de a scăpa de contaminările trilogiei, deși, prin esența ei, opera lui Țepeneag proclamă re­curența simbolurilor onirice, reluate siste­matic de la debut (1966) până azi.

La belle Roumaine este romanul Anei, al femeii-marionetă. Tema femeii gon­fla­bile, a femeii-marionetă nu e nouă în scrii­tu­ra lui Țepeneag. În nuvela Înscenare (1967), Maria rămâne însărcinată după ce Re­gi­zorul-autor o umflă cu o pompă. În La belle Roumaine (2004), Iegor o consideră pe A­na „une poupée gonflable”. Se păstrează și în acest roman ambiguitatea femeii, specifică o­perei lui Țepeneag, adică incertitudinea ființării ei, deruta onomasticii, dublul amăgitor și altele. În evoluția scriiturii țepenegiene, La belle Roumaine pare să impună, în sfâr­șit, un personaj feminin ca personaj principal. Și nu întâmplător. Nimic, de la alegerea nu­melui la modul ei de a acționa în lumea de hâr­tie. Începând cu proza scurtă, migrația per­sonajului-prototip se transmite mai serios de la ultimul roman al trilogiei amintite, Ma­ra­mureș (2001). În acest roman, Ana este per­sonajul feminin fidel autorului ei căruia îi trimite scrisori. Trăiește cu Fuhrmann, filo­zo­ful. Ana din La belle Roumaine trăiește și ea cu un filozof, Johannes Schneide și de la un punct devine amanta prietenului acestuia, Dieter, alt filosof. La fel ca Ana din Mara­mu­reș și Ana din La belle Roumaine încearcă să priceapă câte ceva din preocupările filo­zo­fiei. Ana din trilogie devine personaj central în La belle Roumaine căpătându-și altă i­den­titate și (alt) destin. Privit din perspectiva autor-personaj, romanul din urmă e ca un fel de gratificație pentru personajul rămas fidel până la final, cale de trei romane. E gestul ul­tim al autorului față de trilogie și lumea ei. În La belle Roumaine autorul nu mai pri­mește scrisori ori telefoane, nu mai e abordat pirandellian de personaje în nici un fel. El se retrage sub cochilia autorului tradițional nu fără a răbufni în câteva rânduri, printre altele tranșând problema finalului, cu crima nedezlegată, vorbind prin personaje: „Și ce-mi pasă mie cine e criminalul, cine a săvârșit crima! Dacă asta e enigma... A săvârșit-o au­torul! El e criminalul. Oricum el e autorul moral. El a făcut în așa fel încât crima să aibă loc. Iată adevărul gol-goluț...”

Povestea Anei e simplă. Ea părăsește țara pentru a executa anumite sarcini ale Secu­ri­tății. Există fire narative distincte care prezintă destinul ei ca fiind cel al unei prostituate. Între două posibile identități, cel legat de spioana deghizată în femeie fatală e urmărit în­de­aproape. Ea seduce pretutindeni: la Paris, în cafeneaua bovaric-depresivului Jean-Jacques (episoadele Iegor, Ed, Edouard), în tren (Wolfgang) ori la Berlin (episoadele Mehmet, Johannes, Dieter). Totul, însă, stă sub semnul auctorial al echivocului voit. Ne­des­lușirile vor fi, de aceea, numeroase. Mai sunt apoi trimiterile compacte inter și intratex­tuale. De aici confuzii multiple, pentru cititorul neantrenat în tipul scriiturii țepenegiene: a­fară de simbolurile onirice, se fac trimiteri la personaje și scene din toate celelalte scrieri ale lui Țepeneag,  mai cu seamă din Zadarnică e arta fugii (1991), Nunțile necesare (1992), Roman de citit în tren (1993) și Hotel Europa (1996).

S-au făcut apropieri de Leontina, personajul lui Gheorghe Crăciun. Dar, dacă Leontina are în primul rând fascinația propriului trup, Ana lui Țepeneag e indiferentă la mis­terul corporalității, deși, asemeni Leontinei, se oferă ușor bărbaților. Mai interesantă e Ana din prisma „profesiei” sale și, mai ales, a nevoii de a povesti și a se povesti. Leontina se prăbușește în adulații imorale și jocuri sexuale, sfârșind melancolică, Ana își presimte sfâr­șitul textual alegând să se joace de-a Ana - Aneta - Annette - Hannah. Nevoia statornică de a povesti și a se povesti face din Ana un personaj profund livresc, fără ca ea să aibă vreun moment parte de deliciul descoperirii în sine a unui imperativ dintotdeauna. „Tu fa­ci din viața ta un roman (...). Vreau să spun că imaginația ta contribuie enorm la istoria vie­ții tale. O face probabil mai pasionantă, mai pregnantă. În orice caz, mai expresivă... Via­ța nu trebuie să fie un roman ce ne-a fost dat, (...) ci  un roman pe care l-am făcut noi în­șine”, îi spune Dieter, citând din Novalis (fragment ce constituie și motoul romanului). Fa­bricarea propriului roman, asta îndeplinește Ana, fără să știe, căci Autorul o poartă subtil prin propria născocire. Ana își va confecționa ficțiunea personală (trecutul, identitatea) cu fiece nouă cunoștință. Cu nemții joacă rolul victimei holocaustului, cu francezii pe cea a comunismului. Pentru aceasta se folosește de măști necesare: evreică - e brunetă, cu fran­cezii – se vopsește blondă, pentru a aduce cu Elvire Popesco, artista de odinioară cu efect în­că molipsitor la Paris. Copilăria, părinții, frații, traumele (violuri, pierderi dragi) toate își vor găsi o justificare ficțional-compensatoare față de ceilalți. Verosimilul devine realitate su­premă doar pentru ea. Când deruta celorlalți e evidentă, ea farmecă, seduce pentru a-i fi acceptat adevărul ficțiunii, ca postulat imuabil. Și cunoaște bine aceste mecanisme: „Far­me­cul cu care îi învăluia pe bărbați se datora și unei anumite ambiguități. O cultiva ori doar se complăcea în această situație nedeterminată legată bineînțeles și de originile ei (...) „Far­mecul ei se datora mai degrabă unui anumit fel copilăresc de-a fi. Sigur, vedea el (Johannes, n.n.) foarte bine cum ea își exagerează naivitatea, candoarea, dar asta nu însemna mare lucru. A-și exagera naivitatea e și asta o formă de naivitate, o trăsătură copilărească sau ceva care-i rămăsese din copilărie când remarcase că adulților le place naivitatea copii­lor. O viclenie copilărească...”. Deja o profesionistă a disimulării dar și a amorului, Ana e fru­moasa necunoscută care seamănă cu actrițele dinainte de război iar „fascinația pe care o exercita asupra bărbaților se datora și incertitudinii în care ea știa (s.n.) să-i țină vreme cât mai îndelungată”. Locul preferat al eroinei pentru a povesti e doar patul. Numai aici ea poate ademeni total, având siguranța seducției desăvârșite. Nonșalantă,  recunoaște că me­moria e „un lucru atroce” iar „efortul de rememorare e inutil. (...) E mai bine să nu știi pe ce lume te afli și ce-o să se întâmple cu tine!...”. În aceste cuvinte st㠄teama” oricărui per­sonaj care presimte prezența autorului conductor. Doar Ana are aceste presimțiri iar scri­soarea deznădăjduită către mereu absentul Mihai (șef, iubit, prieten...) trădează incerti­tu­dinile eroinei: „viața mea: un coșmar. Sunt într-o stare de așteptare insuportabilă. Și nu știu ce aștept...”. Spre capătul romanului, autorul mărturisește cumva ispășit, clarificându-și, dacă mai era cazul, păpușa de hârtie: „Era vorbăreață. Iată un defect destul de răspândit la ambele sexe. În orice caz, ei îi plăcea să povestească, să inventeze câte-n lună și-n stele. Ta­lentul ori defectul ăsta îl avea încă din școală. Când se întorcea din vacanță îi fascina co­legii cu tot felul de povești născocite, dar nu pe de-a-ntregul, ci doar pe jumătate, căci asta era tehnica ei: pornea de la un fapt real și broda în jur. Faptul real, de altfel foarte bine ales, era așadar atât de verosimil, încât proiecta veridicitate și asupra restului. Iar asta o a­juta să fie crezută. Când povestea, credea ea însăși ce povestește, de aceea era atât de credi­bilă în urechea celorlalți”. Pentru aceasta, țesătură textuală, excelent manevrată, susține, prin toate fibrele ei, dezvoltarea și credibilitatea personajului.

Pentru celelalte personaje Ana este o enigmă care nu poate fi descifrată decât par­țial. Incertitudinea naționalității, dedublarea, inserțiile și trimiterile textuale, stările de pie­tri­ficare spirituală și decizională - specific țepenegiene -, relevă o vitalitate morbidă, viața care palpită doar în măsura în care are cui povesti și pe cine perverti. Metroul nu e doar re­miniscență  livrescă (din trilogie), ci și un simbol al ființării ei, mereu travestită, fugind de realitatea contingentului. Pe prostituata care poate fi Ana, bărbații o poreclesc „la belle Roumaine”, ironic dar nu batjocoritor. Pentru Ana prostituția e o lume în sine în care te poți reinventa ca femeie, ceea ce și face.

Dumitru Țepeneag și-a brodat romanul în jurul unui personaj feminin pus să jongleze printre istoriile proprii dar mai ales prin Istorie. Pentru ceilalți, ea e fantasma perpe­tuă, ispita necesară. Toți caută în și prin ea femeia primordială, acea Ana – Eva semni­fi­când simplitatea „complicat㔠a feminității... Gesturile ei, premeditate și naive, se în­fă­șoa­ră tot mai strâns în plasa textuală atent pregătită de un autor malițios și masochist. Ușor for­țată auctorial,  moartea eroinei e previzibilă dar implacabilă: între atâtea existențe suprapuse, eroina n-avea cum să nu se piardă, ca într-o pădure de simboluri masculine, dependente de Istorie și istorii.

La belle Roumaine e important din două motive. Pe de-o parte, certifică o nouă e­ta­pă în scrisul lui Dumitru Țepeneag, chiar dacă nu decisiv desprins de tarele trilogiei, și, pe de altă parte, impune în literatura contemporană, tipul povestitoarei-picaro, fugind de tre­cut prin repetabile apropieri și reconstituiri, manipulând motivații și decizii, reluând is­to­rii de dragul basmului biografic.

Roman picaro, pigmentat cu excrescențe onirice, La belle Roumaine exemplifică printr-un joc textual liniștitor un destin comun prin dereglările unei istorii convulsive dar și un destin aparte, re-inventat din nevoia eliberării de obsesii istorice sau livrești.