Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (479) octombrie 2005

CRONICA TEATRALĂ

de

Mircea MORARIU

Căderea măștilor, dezvăluirea oamenilor

 

DUPA PLOAIE de Sergi Belbel; Teatrul „Si­că Alexandrescu” din Brașov; Tradu­cerea – Delia Prodan;  Regia artistică- Dan Vasile ; Scenografia – Doru Zanfir; Cu-Marius Cisar, Gabriel Costea, Ga­briela Butuc, Mirela Borș, Carmen Mo­ruz, Iulia Popescu, Demis Muraru, Bianca Zurovski, Relu Sirițeanu; Data  re­prezentației – 11 septembrie 2005

 

Despre Sergi Belbel aflu că e considerat a fi cel mai important dramaturg catalan con­tem­poran, comparat cu Almodovar pentru „ se­riozitatea, fantezia și umorul scrâșnit al artei sa­le”.  După ploaie , scrisă în l993, tradusă de Delia Prodan, își află o remarcabilă transpunere scenică în spectacolul realizat la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov  de regi­zo­rul Dan Vasile. Acesta, absolvent al Facultății de actorie de la Universitatea Hyperion, dar și al celei de regie de la UNATC nu e tocmai un ne­cunoscut. A fost nominalizat la premiul de de­but al UNITER, a semnat regia unor spectacole la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”  din Iași, la Naționalul din Craiova, la Theatrum Mundi din București. E totuși pentru prima oară când am ocazia să văd o lucrare de-a sa și pot să spun cu mâna pe inimă că am convingerea că Dan Vasile e un autentic director de scenă. Prin felul inteligent în care își construieș­te spectacolul, prin actori și pentru actori, prin mo­dul cumpănit în care elaborează combinația dintre realism și poezie, prin preocuparea de a realiza o transpunere scenică transparentă, prin re­lația activă pe care o instituie cu textul dramatic, prin felul în  care îi sensibilizează me­sajul, Dan Vasile se impune ca regizor. Spectacolul său, sobru, tensionat, lipsit de ve­le­i­ta­ris­me, de inventarea de suprateme inutile ori de „ co­duri semantice” supraîncărcate, ca și opțiu­nea în sine pentru piesă se constituie în argumente ce te îndeamnă să reînnoiești pactul cu teatrul, căci montarea îți reîntărește convinge­rea că această artă îți poate oferi prilejuri de bu­cu­rie dar și de meditație.

Sergi Belbel plasează acțiunea piesei sale în universul unei mari companii ce le interzice an­gajaților săi să fumeze. Drept pentru care fiecare o face pe ascuns, în complicitate binecu­nos­cută, de altfel, cu ceilalți salariați, undeva pe terasa instituției. În momentele în care se întâlnesc în acest spațiu al libertății și al non-confor­mismului, angajații firmei au un comportament cu adevărat omenesc, și nu doar un mod de funcționare. Nu sunt întrebuințați numai a­se­menea unor dispozitive bine reglate, își lasă la o parte, pentru câteva minute, masca și-și dez­vă­luie umanitatea. Au necazuri și bucurii, unii su­feră de singurătate, alții de invidie, un angajat plă­nuiește să divorțeze, altul e pe punctul să-și piardă soția bolnavă de o maladie incurabilă. În lo­cul în care se consumă aceast㠄plăcere in­ter­zis㔠oamenii redevin oameni, cu bunele și re­lele lor, încearcă nebănuite sentimente de soli­da­ritate. Totul până în clipa în care o criză in­tem­pestivă izbește colectivul acesta robotizat ce funcționează după reguli impuse și nefirești. O clipă ce înlocuiește viața pe orizontală cu viața a­devărată, proaspătă, purificată, asemenea naturii după o ploaie de vară. Salvarea e în noi, pare să ne spună dramaturgul spaniol, iar acest mesaj optimist e bine relevat de spectacol.

Cei nouă actori ce evoluează în re­prezentație,  cu toții tineri, joacă atent, concentrat, cel mai adesea pun accentele potrivite pentru a sublinia alternanța dintre firesc și mască. Știu să joace deopotrivă falsitatea și adevărul. U­nele patetisme sunt totuși sesizabile și firesc ar fi să fie eliminate. Dar e dincolo de orice în­doială că Marius Cisar, Gabriel Costea, Ga­briela Butuc, Mirela Borș, Carmen Moruz, Demis Muraru și Relu Sireteanu aderă la for­mu­la de spectacol construit cu grijă pentru ri­tm, vitalitate și ambient sonor propusă de Dan Vasile și că se simt bine în spațiul de joc  imagi­nat de scenograful Doru Zanfir. Iar actrițele Bianca Zurovski și Iulia Stănescu  sunt îndreptă­țite să primească mențiuni speciale

 

Legătura miturilor

 

DON JUAN ȘI FAUST de Christian Grabbé; Teatrul de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara; Traducerea – Molnár Imre; Regia artistic㠖 Alexander Haus­va­ter; Scenografia – Florinela Popescu; Co­regrafia-Hugo Wolf; Muzica originală și sound design – Vlaicu Golcea; Cu – Balász Attila; Demeter András; A­lina Reus; Tokai Andrea; László Péter; Magyari Etelka; Eder Enikö; Borvely E­milia; Mátray Edith; Daniela Bostan Po­pa; Lörincz Rita; Bálinnthegyi Pap Anita; Tár Monika; Tanko Erika; Data pre­mierei – 20 septembrie 2005

 

Pe vremea când nu se inventaseră încă cu­vintele magice intertext și intertextualitate, dar cercetările de literatură comparată erau deja o remarcabilă noutate, adică în secolul al XIX lea, un dramaturg german pe nume Christian Grabbé avea ideea insolită de a  aduce în com­po­ziția aceluiași înveliș dramatic două mari mi­turi ale umanității, cel al lui Don Juan  și cel al lui Faust, adică cel al sexualității absolute, vă­zută ca experiment, și cel al cunoașterii întru în­făptuirea căreia savantul semnează ceea ce Tzvetan Todorov numea în cartea Grădina ne­desăvârșită  al doilea mare pact propus de Diavol ființei umane. Nu știu dacă vreun com­pa­ratist va fi avut ideea să juxtapună și să analizeze cele două legende. Sigur e că dramaturgul Christian Grabbé o face plasându-i deopotrivă pe seducător și pe savant pe poziții de rivalitate, ambii aspirând la farmecele Donnei Anna. Bătrânul Faust îi cere lui Mephisto să renegocieze clauzele contractuale și obține reîntineri­rea pentru a o cuceri pe femeia la care aspiră și Don Juan. Numai că Diavolul îi duce pe ambii la autodistrugere, operație care nu se va opri nici măcar în Iad.

Textul acesta șocant a fost înscenat într-o viziune intens personalizată, subordonată con­ceptului regizoral propriu de Alexander Hausvater la Teatrul de Stat „Csiky Gergely”, in­stituție care, condusă cu mână sigură de tâ­nărul actor Demeter Andras, vrea să-și reconfirme poziția în ierarhia teatrală românească. Neîndoielnic, partitura lui Christian Grabbé e una pe placul regizorului, care vorbind despre arta teatrală a  secolului al XXI-lea  aproxima c㠄teatrul viitorului este un teatru al mai multor forme, nu al unui singur stil” (cf. Cristina Modreanu – Măștile lui Alexander Hausvater, Bu­cu­rești, 2005). După părerea regizorului „ toate sti­lu­rile vor fi scoase de la lada de gunoi a secolului al XX lea și amestecate ca într-un tablou de Chagall.” Or, ca într-un tablou de Chagall sunt reunite în textul lui Christian Grabbé două teme intens preocupante pentru Alexander Hausvater – sexualitatea și căutarea. Slujindu-se de incitantele premise ale partiturii, regizorul ela­borează propriul său scenariu de spectacol, un scenariu de mare modernitate în așa fel în­cât spectatorul neavizat cu greu va putea fi convins că ceea ce vede pe scenă pornește de la  un text de acum două secole.

Adept al unei formule teatrale care să șo­cheze dar care să fie totodată investită cu ca­pa­citatea de a răspunde convingător la întrebă­rile „de ce acum? de ce aici?”, Alexander Hausvater a elaborat  un spectacol ce, cu siguranță, lasă urme temeinice asupra spectatorilor.  „Ce mă interesează cel mai mult este să fac un teatru ca­re să fie o întâlnire de viață, una care să nu fie ui­tată. Nu vreau să mi se dea note, ci să primesc reacții, să am dovada că am introdus actul artistic în morfologia unui individ, în vocabularul său existențial, un spectacol de-al meu să fie pentru el un punct de referință în viața lui ca o în­tâlnire cu un prieten, un incident hotărâtor sau un eveniment care îți dă posibilitatea să te descoperi”.

Cum nici criticului nu îi e permis să dea note, el își poate doar asuma responsabilitatea de a afirma că crede că spectacolul de la Teatrul „Csiky Gergely” se supune dezideratelor mai sus citate. În foaier, spectatorii sunt șocați să va­dă o seamă de cuști în care stau închise animale de tot soiul. Metafora în chestiune va fi explicitată odată cu intrarea în sala de spectacol. La rândul lor, Don Juan și Faust  se află în cuști si­tu­ate într-un laborator de cercetare științifică high tech. Toți cercetătorii sunt în exclusivitate fe­mei ce-i resuscitează și examinează pe Faust și pe Don Juan din dorința de a studia bărbații și esența masculinității. În conformitate cu textul, spectacolul e construit dintr-o succesiune de ta­blouri a căror localizare e vizualizată cu mijloace mo­derne de proiecție. Se creează, de fapt, două pla­nuri – unul în care se înfățișează prezentul su­pertehnologizat, cel de-al doilea al enigma­ticu­lui, al confruntării, al povestirii, dar și al viermuielii. Deși foarte numeroase, susținând de­mersul eseistic al lui Hausvater, imaginile nu frag­mentează mizanscena. Dimpotrivă, îi dez­vă­lu­ie coerența, rigoarea compozițională de ex­cepție, armonioasa orchestrare a ansamblului. Un ansamblu gândit astfel încât să  afirme statutul de artă de sinteză al teatrului, în montare făcându-se cu folos apel la coregrafia di­namică creată de Hugo Wolf, la muzica domi­natoare compusă de Vlaicu Golcea,  la inserturi vi­deo și corale. Planul realului, al povestirii, e sondat cu aceeași curiozitate ca și cel al sufletului ori al inconștientului. Hausvater refuză ma­și­nalul. El contează pe actori capabili și dornici să-i accepte proiectul, care merg cu el până în pân­zele albe. Iar trupa Teatrului „Csiky Gergely”, întărită cu actori de la Naționalul timișorean ori veniți din Ungaria, are șansa de a dispune de individualitățile creatoare pe care le solicită re­gizorul. Balász Attila și Demeter András for­mează un cuplu ce funcționează artisticește fără cu­sur. Ambii joacă structurat, inteligent, cu pa­siune. Strălucesc în relație, dar și ca individualități. Cu totul remarcabilă e Tokai Andrea, neuitata Elevă din exemplara Lecție  a lui Victor Ioan Frunză, distribuită acum în rolul Mephisto. Dar plini de intuiție și extrem de ri­gu­roși sunt toți componenții distribuției, în ansamblu dovedind afinități intelectuale și afective cu regizorul, unul dintre acei directori de scenă ce înțeleg lucrul cu actorul ca un parteneriat al pasiunii și al căutării.

 

După puteri

 

OAMENII CAVERNELOR de  William Saroyan; Teatrul de Stat din O­ra­dea – Trupa „Iosif Vulcan”; Traduce­rea – Catinca Ralea; Regia – Emil Sauciuc; Scenografia – Vioara Bara; Cu-  Doru Fârte; Anca Sigmirean; Mariana Vasile; Ion Abrudan; Petre Ghimbășan; Ion Ruscuț; Mihaela Gherdan; Andrian Lo­covei; Pavel Sîrghi; Tiberiu Covaci; ș.a; Da­ta reprezentației – 27 septembrie 2005

 

Într-o formulă regizorală indecisă, a­proximativă, fără suficientă nuanțare a sinuozi­tăților și schimbărilor de ritm ale textului, formulă ce dă impresia că a fost definitivată de mai multe persoane, e montată pe scena Teatrului de Stat din Oradea piesa lui Wiliam Saroyan, Oa­menii cavernelor. Unor momente de poezie au­tentică li se asociază cu prea mare larghețe și cu foarte multă lipsă de discernământ accente me­lodramatice, de extracție telenovelistică ce pun sub semnul întrebării coerența macrosem­nu­lui spectacular. În piesa lui Saroyan, poetice sau banale, replicile formează o succesiune de su­pravegheată muzicalitate, cu accente, sincope și momente de durată atent distribuite. În schimb, în spectacolul Trupei „Iosif Vulcan” se e­nunță multe teme, sentimentului real asociindu-se la repezeală un patetism lacrimogen cu e­fecte destul de îndoielnice pentru valoarea artis­ti­că a ansamblului.

Se știe, acțiunea se consumă într-un teatru dezafectat din Lower East Side în care și-au găsit  adăpost foști actori condamnați la sărăcie. Respectiva determinare spațială îi dă sentimentul regizorului Emil Sauciuc că ar fi îndreptățit să-și gândească montarea în formula „tea­trului în teatru”. Ideea în sine nu e tocmai rea, nu­mai că din păcate se abuzează de ea cu mult peste marginile iertate. A le cere foștilor actori care trăiesc cu nostalgia succeselor de odini­oară, reale ori imaginare, să joace crâmpeie din spec­tacolele de altădată e o decizie corectă, justi­fi­cată de însăși realitatea textului. A popula însă respectivul spațiu cu tot felul de fantome care, fie că dansează haotic pe scenă, fie îi privesc din loji  pe cei în viață, mi se pare o soluție la prima mână, redundantă, ce plasează fără argumente piesa în lumea lui Strindberg. În plus, se uită cu multă ușurință că în teatru unele lucruri pot fi su­gerate, subînțelese, nu neapărat îngroșate pentru a fi băgate în seamă.

Aproximația în lectura  regizorală a tex­t­u­lui se vădește și în modul în care sunt orchestrate evoluțiile individuale ale actorilor. Nu înțeleg de ce Mariana Vasile nu doar că se co­pilărește, ci îi conferă personajului său vitalitate în exces. Îmi scapă motivele în virtutea cărora lui Ion Abrudan, un actor „de vârstă“, i se cere ori dorește chiar el să recurgă la compoziție. E greu de priceput din ce rațiuni Doru Fârte rupe fraza. Anca Sigmirean este prea patetică și a­lu­necă îndată în monotonie. Petre Ghimbășan, un actor cu darul autenticității, cade la rândul său în monotonie, în vreme de Mihaela Gherdan aproape că nu se zărește. Andrian Locovei are o primă apariție emoționantă, dar care se lun­gește peste marginile iertate omițându-se c㠄surpriza dragostei” e apanajul lui Marivaux și nu al dramaturgului american. Ion Ruscuț și Pa­vel Sîrghi se descurcă după puteri. De fapt singurul actor căruia  nu am a-i face reproșuri esen­țiale e Tiberiu Covaci căruia, așa după cum s-a putut vedea deja din  Așteptându-l pe Go­dot,  pare să- i facă bine colaborarea cu Emil Sauciuc. Ca o observație  generală e cât se poate de nepotrivit că atunci când are de spus un text, fie­care actor face un pas înainte, stabilind o re­la­ție cu publicul de tip revolut. Despre sce­nografia Vioarei Bara nu pot spune de această dată decât că e adecvată intențiilor spectacolului. Costumele fantomelor sunt izbutite, atâta doar că ele (fantomele) sunt de prisos. Finalul cu „artificii” ce ar dori să sugereze dinamitarea Teatrului e total neizbutit tehnic și trimite totul în ridicol. Doar tortul de aniversare mai lipsește

 

Urcarea muntelui

 

JULIETA de Viski András; Teatrul Na­țional din Cluj-Napoca; Adaptarea și re­gia artistic㠖 Mihai Măniuțiu; Sce­no­gra­fia – T. Th.Ciupe ; Coregrafia- Vava Ștefănescu; Muzica – Ana Maria Avram și Iancu Dumitrescu; Interpreteaz㠖 Va­va Ștefănescu; Data premierei – 23 septembrie 2005

 

La 2 decembrie l952, după doi ani de su­ferință petrecuți în lagărele comuniste, Alice Voinescu nota în Jurnalul său – „Cu ce m-am a­les de la Ghencea? Cu o nevoie frenetică de a ieși din sârma ghimpată, de a scoate pe toată lu­mea din închisoare, de a desființa închisorile, toate închisorile din lume-chiar pentru criminali. Nu mai pot suferi simțământul că sunt oa­meni închiși și torturați de oameni. Chiar dacă aș ști precis cine e cel care m-a trimis pe mine în în­chisoare și în lagăr, nu mi-aș cere revanșa. Este ceva atât de greu de suferit încât nu o do­resc nici dușmanului meu. Nu mai vreau în­chi­sori și coercițiuni, vreau oameni în libertate, cres­cuți spre a fi liberi cu adevărat. Căci ce puțini am întâlnit în libertate!” (Editura Albatros, 1997)

Despre oameni torturați de oameni, despre teroare ca element fundamental al codului din care e format comunismul, despre do­rin­ța de libertate și imposibilitatea sechestrării me­moriei, despre refuzul ștergerii urmelor e vorba în monodrama Julieta scrisă de Visky András. Numele autorului e binecunoscut me­di­ului teatral căci domnia-sa a lucrat ca drama­turg la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. În 2002 a publicat în limba română  Fals tratat de con­viețuire, o carte scrisă în colaborare cu Da­niel Vighi și cu Alexandru Vlad.

Piesa Julieta s-a jucat mai întâi la Teatrul Thalia din Budapesta, în regia lui Tompa Gá­bor, având-o ca interpretă pe actrița originară din România, Enikö Szilagy și a fost publicată în volum la Budapesta în 2000. În românește, ea există sub formă digitală la Editura Liternet.­ro.  Lucrarea este gândită ca un monolog al unei fe­mei cu numele Julieta ce a cunoscut experiența carcerală. De origine maghiară, mamă a șapte copii, cu un soț preot, a fost arestată și deportată în lagărul imens al Bărăganului îndată du­pă revoluția maghiară din l956. Ființa-i supusă  la incredibila teroare fizică și morală a înregistrat deopotrivă suferințele proprii și pe cele ale altora, devenind o perfectă întruchipare a omului-receptacol. Înregistrează evenimente și per­so­naje, precum cel al Speranței, „o Speranță de treizeci de kilograme”, și meditează la răscolitoarea operație ce constă în a te curăța de tine și a te umple de Dumnezeu, întrebând totuși Di­vinitatea ce i-a dat în schimb omului pentru a îndura atâta suferință.

Aflu din caietul de sală al spectacolului clu­jean că scrierea acestei monodrame i-a fost dic­tată lui Visky Andras de o experiență perso­nală. „Am trăit aproape cinci ani într-un sat-la­găr construit în partea estică a Bărăganului” iar acest sat-lagăr este Lătești, „perla gulagului ro­mânesc”, pe acolo pe unde au trecut șvabi, funcționari ai vechiului regim, miniștri de odi­ni­oară, soția mareșalului Antonescu, preoți, că­lugări, rezistenți, dar și mari reprezentanți ai cul­turii române precum Nicolae Balotă, Adrian Ma­rino, Paul Goma. „Nu împlinisem încă doi ani, când Ministerul de Interne m-a considerat, după Legea 15539 din 3.07.l959 prizonier, de­ți­nut; de la o vârstă fragedă am fost un rezident foarte periculos, deoarece o întreagă dictatură tre­mura de frică în fața mea”, notează cu amară i­ronie scriitorul. Copilul fără copilărie de odini­oară alege să depună mărturie prin vocea Julie­tei, nume predestinat, nume al feminității absolute. Iar aceasta realizează în spațiul unei mo­nodrame exact ceea ce Dan C. Mihăilescu (cf. Literatura română în postceaușism) con­si­de­ră că face Ion Ioanid în  Închisoarea noastră cea de toate zilele, adic㠄un puzzle asemănător fi­șierelor vii din opera lui Soljenițîn, prin care se poate recompune o lume, o epocă, o politică, un sistem, un destin colectiv, o școală de menta­litate.”

Era firesc ca regizorul Mihai Măniuțiu să se apropie de textul lui Visky András. Si asta pentru motivul că în el se regăsesc două obsesii existențiale ale regizorului. E vorba despre experiența totalitară, explorată într-un mai vechi, dar  de neuitat spectacol cu Lecția de la Națio­na­lul clujean, dar și de Shoah, spectacol ce a avut o prea scurtă existență pe scena Teatrului de Stat din Oradea, și despre care gânditorul Mă­niuțiu a reflectat și în cartea Exorcisme . Tot la fel cum e vorba despre experiența relației cu Di­vinitatea asupra căreia creatorul a meditat în chip răscolitor în Experimentul Iov,  de la Tea­trul „Radu Stanca” din Sibiu sau în același Shoah . Mihai Măniuțiu contează pe o viziune e­sențializată a scrierii lui Visky András. Decorul i­maginat de scenograful T. Th. Ciupe e cât se poate de simplu – o ușă, simbol deopotrivă al libertății dar și al claustrării, și două planuri înclinate, plasate pe lateralele spațiului de joc, simboluri ale urcării muntelui, ale Golgotei despre care mărturisește Julieta, interpretată de coregrafa și balerina Vava Ștefănescu. În locul unei actrițe care probabil ar fi rostit impecabil textul, regizorul a preferat o dansatoare, poate fiindcă a considerat că zbaterile, sfâșierile, suferințele personajului pot fi mai percutant exprimate prin gest, mișcare, coregrafie minimă, de­cât prin forma uneori perversă a limbajului, astfel ajungându-se la exprimarea plasmei fierbinte a memoriei traumatizate, păstrând aprinsă fla­căra trecutului chiar cu prețul ca acesta să te de­vo­reze. Femeia și maternitatea ultragiate și nece­si­tatea „socotirii” cu Divinitatea își găsesc da­to­rită efortului considerabil al Vavei Ștefănescu o bună expresie spectaculară, înseamnă un exercițiu de memorie pe care avem cu toții obligația de a-l face ori a- l suporta, oricât de dureros ar fi acesta.

 

De la reușită la performanță

 

ÎN SPATELE OCHILOR de Nava Semel; Teatrul „G. A Petculescu” din  Re­șița; Traducerea – Liana Ceterchi; Re­gia artistic㠖 Kemal Bașar; Sce­no­gra­fia – Florica Zamfira; Muzica original㠖 Kemal Günüc; Cu – Mălina Petre; Ina Prisăcaru; Mihai Vântu; Sebastian Țicău. Data reprezentației – 30 septembrie 2005

 

În 2004, în cadrul Secțiunii „ Spectacole-lectur㔠a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, s-a citit în prezența autoarei, Nava Semel, o monodramă intitulată Copilul din spatele ochilor. O monodramă în care o ma­mă, Michael Carmel, povestește cum e atunci „când acolo Sus, Cineva încurcă programele” și se întâmplă să se nască un copil handicapat sau, mă  rog, cu dizabilități, în speță cu Sindromul Down. O mamă care nu acceptă propu­nerile binevoitoare ale doctorilor „ de a scăpa de problemă”, care nu vrea să apese tasta delete  peste o existență, care își ia soarta în mâini, acceptând să trateze la fel un copil bolnav și un altul sănătos, să fie privită cu o curiozitate ciudată de cei din jurul său. Dacă îmi amintesc bine, textul Navei Semel a prilejuit cu ocazia lecturii cele mai mari satisfacții, a fost copios co­mentat, eu însumi recomandându-i actriței care l-a citit, Ofelia Popii, să-și pregătească pe el un spectacol cu care să se prezinte la Hop – Gala tâ­nărului actor de la Mangalia. Nu știam atunci că în sală se află un regizor turc, Kemal Bașar, care a urmărit textul în varianta lui în limba  engleză. Cum regizorul avea în plan o colaborare cu Teatrul „G. A. Petculescu” din Reșița, el i-a propus piesa actriței Mălina Petre, astfel năs­cându-se nu neapărat un spectacol perfect, ci un recital remarcabil. Căci în ciuda faptului că re­gizorul a decis să vizualizeze, în spatele unei cortine transparente, o seamă de personaje evocate de protagonist㠖 Bunica Erika, cei doi co­pii, unul sănătos, celălalt bolnav- sugerați de ac­torii Insa Prisăcaru, Mihai Vântu și de copilul Se­bastian Țicău, că scenografa Florica Zamfira a imaginat un decor minimal, alcătuit dintr-un șe­valet și câteva rame, propunerile regizorale pro­priu-zise sunt puține și nu întotdeauna suficient de inspirate. Să fiu bine înțeles. Nu așteptam din partea lui Kemal Bașar o regie agresivă ce, de altminteri, nu s-ar fi dovedit în favoarea textului, ci o regie „pe verticală”, cum zice colegul Ion Cocora, adică o regie care să o ajute pe actrița Mălina Petre să transforme un recital remarcabil într-un spectacol răvășitor. Cu siguranță, Mălina Petre  este o foarte bună actriță ce izbutește să umple spațiul scenic nu foarte generos în care se joacă spectacolul. Nu am identificat nici un ton fals în rostirea ei, patetismul e riguros cenzurat, emoția e reală, necontrafăcută și se transmite ca atare publicului. Dar dacă miș­carea ar fi fost mai sugestivă, mai atent și mai inventiv îndrumată, dacă regiei primare, șco­lărești i s-ar fi substituit una autentică, cu a­devărat creatoare, dacă eclerajul ar fi fost ceva mai elaborat, e sigur că am fi aflat din acest re­cital ce se află cu adevărat în spatele  textului, care sunt profunzimile lui reale. Altminteri, pentru Mălina Petre întâlnirea cu piesa Nevei Semel (e la Nave va!)  a însemnat totuși mult căci recitalul ei ne-a relevat o actriță importantă, stăpână pe profesie care ar fi avut nevoie doar de o regie profesionistă (dar cât de pre­țioasă e aceasta!)  pentru a transforma o reușită in­discutabilă într-o mare performanță.

 

Oui, je regrette tout

 

CHEEK TO CHEEK de Jonas Gardell; Tea­trul „Ioan Slavici” din Arad; Tradu­cerea – Carmen Vioreanu; Regia artistic㠖 Ana Mărgineanu;  Scenografia – Ina Isbășescu; Coregrafia – Florin Fieroiu; Concept muzical – Dorina Crișan Rusu; Light design- Lucian Mo­ga; Cu – Adrana Ghiniță; Ovidiu Ghiniță; Oltea Blaga; Liliana Balica; Andrei Elek; Angela Petrean; Mariana Tofan Arcereanu; Mariana Dănilă; Da­ta reprezentației – 1 octombrie 2005

 

Gustul sigur, verificat al traducătoarei Carmen Vioreanu nu s-a dezmințit atunci când a oferit teatrelor piesa dramaturgului suedez Jonas Gardell, Cheek to cheek ce se joacă deja în două locuri, în direcția de scenă a doi tineri și talentați regizori – Ana Mărgineanu, respectiv Radu Afrim. Meritul și orgoliul premierei pe țară, un orgoliu justificat de calitatea spectaco­lu­lui, sunt adjudecate de Teatrul „ Ioan Slavici” din Arad care, așa după cum observam și cu alt prilej, știe să folosească eficient și cu un program estetic perfect conturat Sala Mică, dar și re­gizoarei Ana Mărgineanu. Se spune că și montarea de la „Nottara”, datorată lui Radu Afrim e una izbutită. Nu-i mai puțin adevărat că e foarte greu de imaginat un spectacol anost și somnolent pornind de la piesa lui Jonas Gardell, care nu e doar autor de literatură dra­ma­tică, ci și prozator, poet, actor de comedie și scenarist de film. De altfel, toate aceste calități se reflectă în scriitura piesei ce se remarcă prin faptul că pulsează idei și sentimente majore, de­finitorii pentru condiția umană. Ne aflăm în fa­ța unui text deopotrivă frumos și profund, o tul­burătoare și plină de sensuri metaforă dra­ma­tică, cu o poveste simplă, atent condusă, elemente ce îl îndreptățesc pe Jonas Gardell să se autoproclame „scriitor și artist”. În fond,  Cheek to cheek e o meditație despre moarte, despre viață și regretele ei, despre destin și felul în care știe ori poate omul să și-l gestioneze.

Ragnar e un actor în vârstă, trecut de­mult de vremea succeselor reale ori doar visate. Nu mai are pe nimeni, spre a se întreține joacă într-un spectacol de cabaret de calitate mai mult decât îndoielnică, într-un local de mâna a șaptea. Îi lipsesc admiratoarele de odinioară și a­tunci le caută printre amintiri ori prin a­nun­țurile pe care le dă la anunțurile matrimoniale. Așa o întâlnește pe Margareta, o femeie trecută de prima tinerețe, puțin atrăgătoare, antreprenor la o firmă de pompe funebre care se în­că­pățânează totuși să spere că își va afla alesul, re­fuzând să se întrebe „que sont devenus mes jours?” Cu nesfârșite precauții și infinite emoții se duce la întâlnirea cu necunoscutul ce se va do­vedi a fi bătrânul actor, se îndrăgostește de el și apoi îi veghează cu încăpățânare agonia.

 După ce ne-a oferit o plăcută surpriză cu spectacolul 89…89… fierbinte dup㠒89 , A­na Mărgineanu ne întărește convingerea că este o foarte bună tânără regizoare. La scurtă vreme după succesul de la Teatrul Foarte Mic,  Cheek to cheek certifică o de netăgăduit evoluție profesională. Toate rezolvările pe care le propune Ana Mărgineanu  sunt subordonate necesității in­terioare de a argumenta o opțiune, de  a elabora un spectacol de autentică încărcătură emo­țională ce pune în mișcare energiile actoricești. În dialectica spectacolului, recursul la multimedia nu e nicidecum o gratuitate, chipul lui Ragnar metamorfozându-se în Marylin Monroe , Judy Garland ori în cel al Marlenei Dietrich. Ana Mărginreanu l-a invitat pe coregraful Florin Fieroiu să coordoneze momentele de ca­baret, însă cine se așteaptă ca ele să însemne mo­mente de virtuozitate se află în eroare. Ele sunt concepute voit dizarmonic spre a sublinia a­gonia lui Ragnar, personaj ce își află în Ovidiu Ghiniță interpretul ideal, actorul utilizînd cu remarcabilă știință nenumărate mijloace, niciodată redundante spre a sublinia ideea-sentiment că, dacă omul mai speră, intuiția de artist îi spun e că nu mai e nimic de sperat. În Margareta, depășind nenumărate inhibiții cât se poate de firești, o vedem pe Adriana Ghiniță, jocul ei fiind deopotrivă sensibil și lucid. Nu e totuși deloc puțin lucru să-ți lași deoparte propria personalitate, propria cochetărie feminină și să dai viață scenică unei femei deoc frumoase ce înfruntă penibilul din dorința disperată de a-și mai oferi o șansă. Liliana Balica găsește tonul adecvat, vocea răgușită, pentru a o interpreta pe Angela, o actriță ce-și îneacă neîmplinirile în alcool, iar vocea interpretei intră într-o atent ela­borată consonanță cu cea a lui Edith Piaf cântând „Non, rien de rien”. E limpede că Ana Măr­gineanu a lucrat foarte bine cu actorii căci cu toții joacă într-un mod ce ar face reproșurile de­plasate. E vorba despre Andrei Elek, Oltea Bla­ga, Angela Petrean, Mariana Tofan Arcerea­nu și Mariana Dănilă, deviza personajelor cărora le dau viață fiind „oui, je regrette tout”. Sce­nografia Inei Isbășescu desăvărșește impresia că la Arad se joacă un spectacol de foarte bună ca­li­tate (costumul coroană funerară e copleșitor) al cărui loc ar fi nu doar în orașul în care s-a născut, ci și la festivaluri naționale cu miză..

 

Cu rigla și cu compasul

 

FERNANDO KRAPP MI-A SCRIS ACEASTĂ SCRISOARE de Tankred Dorst ; Teatrul „Ioan Slavici” din Arad; Tra­ducerea – Victor Scoradeț; Regia ar­tis­­tic㠖 Claudiu Goga; Decor –   Ra­mona Ingrid Macarie, Costume – Oana Vă­ran Goia ; Light design – Lucian Moga; Coloana sonor㠖 Claudiu Goga; Cu – Zoltan Lovas; Claudia Ieremia; Costin Găvază ; Ovidiu Ghiniță; Călin Stanciu; Doru Nica  Data reprezentației – 2 octombrie 2005.

 

Tankred Dorst, autorul epopeii dra­ma­ti­ce de mare anvergură Merlin a scris în colaborare cu Ursula Ehler o piesă pe cât de frumoasă, pe atât de grea, înspirată dintr-o nuvelă de Mi­guel de Unamuno. Piesa se cheamă Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare și a intrat în re­pertoriul teatral românesc în contextul mai amplu al recuperării unui stil de a scrie teatru prin anii ’80 ai secolului trecut, grație traducerii lui Victor Scoradeț. S-a jucat deja la Piatra Nemț (în regia lui Cristian Juncu) și la Reșița (re­gizor fiind Ion Mircioagă). Povestea aceasta despre dragoste, credință și trădare, cu un mister aparte are un aer de  telenovelă de bună cali­tate, pătrunde în extrem de complicata dialectică a sentimentelor ce îi leagă ori îi opun pe Fernando Krapp, om de afaceri cu trecut in­cert, mai curând dubios, presupus criminal și so­ția „cumpărat㔠de la un tată lefter. Convins c㠄să nu mă iubești pe mine e imposibil” poate și fiindc㠄familia mea a început cu mine, eu m-am făcut pe mine”, Fernando încearcă să o subjuge pe Iulia. În ecuație intervine și un funest conte  de pe urma cărora cei doi își vor găsi moar­tea. Căci durul Fernando o iubește pe Iu­lia cu toate că nu i-a arătat-o niciodată, iar fi­na­lul intervine contrapunctic ca o surpriză atent gândită.

Textul acesta de mare finețe psihologică e greu de montat fiindcă cel mai mic accent fals, o minimă cădere în patetism poate vira spec­tacolul către melodramă. Spre a evita un a­tare pericol, regizorul Claudiu Goga a proiectat o formulă de spectacol rece, gândită cu rigla și cu echerul, aparent minimală. Iar dacă actrița Claudia Ieremia, cu totul remarcabilă în rol, mai are momente în care îi este îngăduit să-și a­rate sensibilitatea, greul pământului, cum se zice, stă pe umerii lui Zoltan Lovas căruia i se im­pune contre-emploi-ul. În cea mai consistentă parte a reprezentației actorului i se cere să fie dur, insensibil, să funcționeze asemenea unui ro­bot, să nu dezvăluie nimic din sentimentele reale ale lui Fernando pentru Iulia . Există în a­ceastă parte un singur moment ce durează preț de câteva secunde ce pregătește finalul contrapunctic în care masca dispare și toată durerea lui Fernando se exprimă sfâșietor, dar cu un dozaj remarcabil din partea interpretului. O­ri­cât de „necritic” ar fi ceea ce spun eu în cele ce ur­mează, îmi asum răspunderea de a declara pu­blic că, fiind prieten cu Zoltan Lovas, îl cu­nosc destul de bine pentru a afirma că el nu e  deloc așa, că e o ființă caldă și sensibilă. Tocmai de aceea i-a fost greu să conceapă rolul, chiar să-l joace și tocmai de aceea performanța trebuie să îi fie apreciată. Enigmaticul Conte își află la rându-i interpretul potrivit în Costin Găvază, ro­lurile episodice fiind și ele rezolvate cum se cu­vine de Ovidiu Ghiniță, Călin Stanciu și Doru Nica. Decorul minimal imaginat de Ra­mona Ingrid Macarie, ca și costumele frumoase create de Oana Văran Goia, purtate cu eleganță de protagoniști contribuie la reușita montării.