Nr. 10 (479) octombrie 2005

Ion Stratan

A trecut dincolo într-un chip voit violent, dacă e adevărat ceea ce am auzit despre moar­tea sa. De neînţeles, de neînţeles, pentru noi, care nu-i trăiam viaţa sa, şi cărora doar poezia sa ne era la îndemână şi la ini­mă. Împlinise la 1 octombrie 2005 doar 50 de ani şi tocmai rămăsese orfan de mamă. Poate singurătatea şi pustiul au fost mai tari ca viaţa şi ca arta. Scria, scria, scria, îi apărea carte după carte, pregătea carte după carte, se părea că drumul poeziei pe care înainta ve­he­ment şi spornic îi va fi un spaţiu ocrotitor. N-a fost aşa, din nefericire. A plecat un prie­ten, un colaborator fidel al revistei noastre, mai întâi de toate unul dintre străluciţii poeţi ro­mâni contemporani. Ploieşteanul Ion Stratan despre care ploieşteanul Nichita Stănescu spu­sese: ,,Ion Stratan – spirit deschis, cu alonjă intelectuală, fermecător în paradox şi în la­crima-speranţă dintîi a poeziei noastre.” Şi asta imediat după debutul său cu ;;Ieşirea din a­pă” din 1983. Iar Ştefan Aug. Doinaş, după mai puţin de un deceniu de la debut: ,,Ca pentru a confirma realitatea eficientă a unui genius loci, Ion Stratan – ploieştean de origi­ne, ca şi Nichita Stănescu – este singurul continuator adevărat al poetului Necuvintelor. Întocmai ca la acesta, în lirica lui Ion Stratan asistăm la miracolul spiritualizării cuvintelor, fă­ră a-şi pierde nimic din consistenţa lor sugestivă şi muzicală (…) cuvintele lui joacă la limita abstracţiunii. E jocul poeţilor autentici cu limbajul, e jocul lumii înseşi care se face graţie şi mister, tristeţe mîntuitoare. Stratan e un poet ludic la graniţa metafizicului.” Cărţile pe ca­re le-a publicat îi vor păstra un loc din faţă în amfiteatrul de onoare al poeziei române: Cinci cîntece pentru eroii civilizatori, Lumină de la foc, Lux, Ruleta rusească, Desfacerea, O zi bună pentru a muri, Cîntă zeiţă mânia, Celebra specie umană, O lume de cuvinte, Spălarea apei, Biserica ploii, Zăpadă noaptea, Jocurile tăcute.  ,,Adevărul este cerul senin” şi ,,frumuseţea e o rugăciune” – sunt două dintre afirmaţiile sale. Fie ca Nino, cum îi spu­neau prietenii, Ion Stratan, cum va rămâne în poezia românească, să găsească dincolo de gra­niţa pe care a vrut să o treacă cu preţul suprimării de sine cerul senin şi rugăciunea în şi prin care sufletul său să-şi găsească odihna cea fără de sfârşit.

Ioan Moldovan

*

Mihai VIERU

soliloqui către Nino Stratan

povestindu-i despre Ştefana

se dăruieşte lui Nino Stratan şi Ştefanei Chevereşan

Razele erau indulgente pe atunci cu genele

în grădina icoanei soarele ne săruta statura

din strigătele clopoţeilor de ieşire şi intrare

şi odată cu scările de lemn din Zoia,

Ştefana, un Gavroche monden şi afectat,

dirija din ochii tigresse – nicicînd nu e deajuns verde în fard –

zburdălnicia îngăduitoare cu perplexitatea noastră necruţătoare

versus noi

Timpul ne rămăsese la fugă din vremea Mîntulesei

                                                             fără tramvai

unde în toamnă îţi vine să te ghemuieşti pe bordură,

să îţi îndeşi în sîn cît mai multe frunze de galben

de plop, de moale, de satin...

aşa linişte era pe Mîntuleasa, bătrîne,

acum nu mai sunt decît un simplu claustrofob.