Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (479) octombrie 2005

PREZENȚE MAGHIARE

de

Molnár JUDIT

Labirint cu madone vechi și noi

 

O carte ca la carte! Trebuie doar s-o citești și vei avea parte de o plăcere inte­lec­tuală desăvîrșită. Fiindcă romanul lui Egyed Péter – Madone la pămînt (Editura Pallas-Akadémia, Miercurea Ciuc, 2004 ) – e ca un cadou pe care poate îl așteptam și totuși ne surprinde. Ca un cadou făcut de cineva drag, neîntîlnit de mult.

Egyed Péter a scris un roman care, de fapt, nici nu este un roman în sensul strict al definițiilor genului, ci un fel de jurnal intim, atît de intim, încît ideile și sen­ti­mentele se nasc chiar în clipa citirii textului; de parcă scrisul și cititul s-ar suprapu­ne. Totul se petrece în clipa facerii, în clipa de grație. Seamănă cu vestita atingere de pe fresca monumentală a lui Michelangelo. Cu atît mai mult cu cît în spatele textu­rii fine a lui Egyed  se conturează Italia îmbibată de arta eternă și universală. (Un ca­pitol întreg este dedicat operei lui Bernini.) Italia – țara Madonei, țara madonelor. Pe care Bărbatul (Intelectualul!) le găsește la pămînt. Și la propriu, și la figurat. „În 1997 un cutremur devastator în pîntecele Italiei, în Umbria, a zguduit renumita bise­rică din Assisi, biserica Sfîntului Francisc. S-a ales praful de vestita frescă a lui Giotto. Umblam consternat în acel praf, în praful aurit al Madonelor. Dar în acest ro­man sunt și alte madone, alte doamne: Sabrina, Carla, Cecilia – să  le pomenesc nu­mai pe cele mai de seam㠖, conviețuirea mea cu ele a însemnat piatra de încerc­a­re a vieții și a morții în cealaltă patrie a mea. M-am ridicat, am zburat și am ajuns la pă­mînt cu ele, alături de ele. Cum m-a susținut sau m-a lăsat dragostea. M-am în­vățat cu o altă limbă, cu o altă cultură, cu cea a lui Dante; am învățat să privesc și să pricep altfel lumea. Mai adînc, dar mai degajat. Într-un capăt cu înghețatele italiene, în celălat cu îngerii. Am devenit deci alt om: din această carte iese un alt om decît cel care a intrat.”

Mai simplu nici că s-ar putea defini narațiunea cărții decît o definește singur au­torul. Trecînd prin cele povestite, filozoful Egyed Péter a ajuns la o autocunoaștere a­proape perfectă. Și cu acest roman ne oferă și nouă, cititorilor, cadoul posbilității de a cunoaște drumul unui om de la persoană pînă la sine. Drumul e lung și bătătorit, trece prin secole îndepărtate, prin trecutul apropiat, dar în primul rînd prin la­birintul prezentului. În drum se întîlnește cu oameni, cu femei, dar nu uită nicio­da­tă că acest drum îi este hărăzit doar lui. Este lungul drum al Bărbatului prin meandrele Madonelor mai vechi și mai noi. Destăinuit într-o carte – ca la carte!

 

 

Egyed Péter

 

(I. La Vendetta)

 

De cum au ajuns la poalele muntelui, a început să se lase seara, dar nu era o beznă pro­fundă, nu, casele și desenul drumurilor erau parcă fluorescente, umbrische Nacht, o noapte argintie. Delius conducea Henschelul, atît de repede cît se putea, Ronti, Morra – își aducea aminte de numele comunelor – după Morra se ia în sus, spre stînga. A și găsit pa­sul și cam pe la unșpe au sosit în fața aziendei de lîngă Ghironzo. A bătut îndelung în ușă cu patul puștii Walther, auziseră pe cineva trăgând zăvorul. Cucoana își scoase capul.

– Dumneata ești? Ce vreți?

– Cină și adăpost pentru noapte ne-ar trebui, plătim pentru toate – a răspuns ma­iorul pe un ton oficial și sec. A mai adăugat: – Armele le ducem în afumătoare.

Femeia a deschis ușa, a ieșit, broboada mare, neagră de pe cap o acoperea aproape în întregime. Se duse pînă la afumătoare, o deschise. Delius a văzut că nu mai este nimic înăuntru, doar șirul de faianță albastră strălucea pe sus. Au cărat armele și între timp au or­ganizat paza continuă și veghea.

Pe masa imensă din lemn de stejar s-a pus șunca, salamul, brînza de oaie, carafa cu vin și paharele. Femeia se apucă să taie merindele, a tot tăiat, după care strigă cît putu de tare:

– Fiorella! Concetta! Chiara! Ia veniți încoa! Martina... plecase! – îi aruncă repede vor­ba maiorului, s-a întors, și boscorodea în continuare în limbajul ei grosolan, din Umbria. Fetele scoteau ager farfurii, pahare și se apucaseră să toarne. Delius a surprins brusc privirea ironică și neîncrezătoare a plutonierului. Soldații au mîncat, au băut, își turnau în stomac vinul roșu. Schenk  se uita iarăși la maior.

– Waetzoldt... este o sticlă de coniac în mașină sub scaun, adu-o repede! Signora, vă mulțumim pentru acest vin, ajunge. Cîntați ceva, băieți. Întîi mai timid, după care vo­cea lui Kriegsmann se auzea din ce în ce mai clar. Es war ein Vögelein... i se alătura corul zum­zăind, după care – ca la școal㠖 cineva se apuca de fredonat. Fiorella – abia acum i-au zărit ciorapii îngrozitori – scotea iarăși paharele învechite și le tot umplea cu coniac. Bă­ură și începeau un nou cîntec, de astă-dată mai tare. Fiorella se așezase în spatele lui E­duard Anton, celelalte două fete stăteau ghemuite la marginea băncii. Erau cam de aceeași vîrstă. Delius își descheie bluzonul și se lăsă pe spate pe speteza scaunului diform. Cineva  des­chise ușa interioară cu o forță nemaipomenită. „Dar eu tot mai sunt acel vechi viteaz...” pu­teau înțelege din urletul bătrînului bine legat, avînd pașii unei pisici, care înfipse în gîtul ma­iorului secera imensă, cu două tăișuri, care se folosește doar în aceste ținuturi. Soldații să­riră îngroziți, cînd năvălea peste tot în șuvoaie sîngele, în urma falcelui necruțător. Schenk a sărit primul, s-a aruncat peste masă, într-o clipă a smuls Lugerul din portpistolul lui Delius care se lăsa deja în jos și îl împușcă în frunte pe bătrîn. După care a adăugă plictisit:

– Omorîți toți membrii familiei!

– Dacă vreți.

– Comanda la mine. Luînd în considerare că suntem o formație de luptă în re­tra­gere, eu vă ordon să folosiți armele, dar să nu ucideți. Soldații...sunt soldați.

 

 

– Cearșaful! Cearșaful! Le lenzuole, schnell, schnell! Kriegsmann, Axmann – împa­che­tați! – Waetzoldt – la arme! Mai aștepta trîntitul ușii, cît timp ceilalți împachetau pe ma­să, sub lampa cu gaze. Încet s-a retras spre ușă și a apucat Schmeisserul de 41. Seiler – la volan, ceilalți, împreună cu femeile să aducă bagajele. Cu Biblia lor cu tot – a mai adăugat.

 

 

Henschelul a pornit-o în jos pe coasta întunecată. Lîngă Schenk stătea Jager, cu harta în mînă.

– Vezi pe undeva vreun drum care duce pe coastă?

– Trebuie să urcăm pe aici, prin vale, pe urmă spre dreapta pe o porțiune pe lîngă un cătun, urmează Cortona, spre lacul din Trasimeno.

A început să picure molcom, blindatul trecea cu încărcătura sa jalnică pe lîngă un pîrîu, după care a ajuns la o platformă lîngă un mic baraj, apoi s-a pierdut definitiv printre smochini și castani. S-a văzut și în beznă că s-au oprit lîngă o casă căreia îi puteai spune chiar și caștelaș. Cîinii s-au apucat să latre gîngăvit. Schenk a întors camionul, a încetinit și dintr-o dată a găsit cărarea căutată: urca pe lîngă un cătun. La dreapta, lîngă ei, un mal sur­pat. Deja se zărea linia mai deschisă a drumului de pe creastă. S-au oprit, au scos cele do­uă corpuri și le-au așezat într-o surpătură.

– Stichler, dă drumul la explozie! Cu Biblie cu tot, ca aici să nu mai curgă nici o ap㠖 ordonă sergentul.

În cîteva clipe au aranjat cadavrele, deasupra lor au așezat explozibilul, au legat fi­tilul de camion și l-au tras pe drum.

– Acum!

Nici n-a fost o explozie ca lumea, doar o bubuitură surdă, ce rezona pe coastă, după ca­re s-a mai auzit ceva hîrîit – copacii –și un zgomot răsunător – pietrele.

– Hai să zicem că asta ar fi fost salva de onoare – aruncă o vorbă sarcastică sergentul. –Țineți minte că și voi veți păți la fel – dacă va fi cazul. –Iar acum roiu, ajunge.

 

 

În vara anului 1998 am găsit în sus, la San Zeno di Pistrino di Petrelle, un cimitir mi­cuț – nu un columbariu (în Italia de mult este înterzis). Era îngrădit frumos cu un zid de cărămidă, bineînțeles a fost părăsit de mult, pietrele mormintelor au căzut pe lîngă zid, se vedea prea bine că nu au fost folosite criptele pregătite cîndva. Ușa capelei mici era între­des­chisă, pe jos creștea deja iarba, și totuși mica încăpere își mai păstra sfințenia, candoarea și pacea eternă: castanii vegheau asupra liniștii dulci, neperturbate. În mijlocul ci­mi­­tirului un mormînt în toată regula, pe cruce inscripția: Eduard Anton Kriegsmann, 1927-1985. Cred că știam despre ce este vorba, de aceea am trecut cu bicicleta prin toate păr­țile locului Lugnano-Morra-Calzolaro, am vizitat toate cătunele. Am intrat în vorbă cu bă­trînici și bătrînei, cu cei din generația fostului soldat copilandru. Își aduceau aminte de toate și în felul lor concret își completeau poveștile reciproc. Am cercetat necontenit arhivele de război, albumele asociațiilor camarazilor, registrele cimitirelor militare. (Ca fapt divers: Henschelul a ajuns în fine la destinație – dar asta e o altă poveste.) Între timp am cheltuit o avere întreagă și mi-am dat seama că pe manualele de istorie nu poți da nici doi bani – descoperire care de fapt n-a fost mare scofală.

Pe lîngă cele spuse am mai reușit să aflu: cătunul de lîngă Ghironzo a ars sau a fost in­cendiat cu puțin după evenimentele petrecute. I-am văzut urmele înfiorătoare: niște grinzi imense ale acoperișului, căzute – făcute din castani de cîteva sute de ani. Fiarele au fost cărate de mult. După părerea localnicilor era vorbă de o incendiere voit㠖 dar făcută de partizani sau de bandiți – depinde de convingerea politică a interlocutorului. Familia Salvemini a dispărut fără urme, conform unora au fost omorîți cu toții, alții spuneau că au plecat la Roma. Eduard Anton Kriegsmann a apărut la începutul anilor șaptezeci, cu un Mercedes imens, s-a tot plimbat peste tot, a vrut să afle și el ceva. La un moment dat și-a cumpărat o casă, s-a stabilit aici; era un om pașnic, bine dispus, deși nu prea s-a sinchisit să învețe limba italiană. Se vedea cu ochiul liber că-i face plăcere să stea la masa co­mună instalată în piața mică a borghettoului. Parcă s-a apucat să facă și curte unei văduve chi­peșe (cunoscută de mai mulți), dar localnicilor nu li se pare de închipuit ca cineva – chiar aici – să se mărite cu un neamț. În sfărșit l-au înmormîntat aici, în cimitir – repet, nu columbariu –, cu autorizație specială. Pe mormîntul lui pîlpîie continuu felinarul roșu. Ci­neva schimbă tot timpul bateria.

 

(X. Sabrina – spre mănăstire)

 

În timpul micului dejun n-am schimbat prea multe vorbe. Bătea soarele cînd Sabri­na m-a dus pînă la gara Tiburtina, era cazul să pornesc spre adoratul meu San Zeno. N-am făcut exces la despărțire. Am zăcut pe o bancă. E nemaipomenit de liniștitor să privești for­fota acestei gări, cum sosesc trenurile dinspre Fiumicino sau Fara Sabina. Nici angajații nu sunt nervoși, circulă și mai încet ca de obicei. Și dacă se anunță vreo întîrziere, chiar de o oră-două, nici atunci nu se-ntîmplă nimic. Există curse de autobuz în toate direcțiile. Am depus cele două valize la bagajele de mînă. Am vrut să mai fac ceva absolut fără importanță și totuși foarte important.

Am trecut prin Nomentano. Am mai poposit o dată în parcul palatului Torlonia, a­colo unde văzusem cîndva acel motan galben, bătrînel. M-am plimbat și pe la Villa Mi­rafiori, spre Via Asmara. Acolo, chiar pe colțul acela, unde am găsit-o odinioară, am și a­run­cat legitimația clubului de tenis pe numele Sabrinei Carnevali. Cu micul toc maro, din plas­tic, cu mătăniile și cu icoana Madonnei din Pompei în el. Nu prea cred că cineva l-ar mai ridica încă o dată, dar dacă, totuși, atunci sper să-i poarte altfel de noroc, decît mi-a pur­tat mie.

 

San Zeno di Petrelle, 1999 – Cluj, 2004