Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (479) octombrie 2005

PROZA

de

Cornel Mihai UNGUREANU

Vești bune, într-o cutie roz

 

— Sunt deprimată, zicea Lili, golind paharul de vin pe care Lucian i-l umplea mereu. M-a sunat prietenul meu și mi-a spus că m-a înșelat.

— Ce bou! a zis un tip pe care, dacă nimeni nu găsise de cuviință să mi-l prezinte, îl ignorasem și eu.

Eram amețit, deși nu băusem nimic toată seara și m-am îndreptat spre o cameră mai liniștită. Iulia și Olivia erau acolo. Stăteau jos, pe covor, cu paharele de vin lângă ele și eu m-am întins pe pat. Iulia zicea că ea e puțin vrăjitoare, dar o vrăjitoare bună, care știe în ce termeni să pună problemele, astfel încât soluțiile pe care le propune să fie perfecte.

Olivia a băut puțin vin, a mormăit ceva și a ieșit pe ușă.

— OK, am zis, ca și cum aș fi priceput ceva.

— Oare când a venit Kolb Dominic la mine, să mă ceară în căsătorie? m-a întrebat Iu­lia. Și ce răspuns aștepta el de la mine? Eram bezmetică, atunci. Nu mă gândeam eu la lu­cruri atât de serioase. Puteam să răspund la întrebări mai simple, de genul: “Bem și noi ceva?”

Din cealaltă cameră se auzea, în surdină, muzica, iar în podul casei miorlăiau niște pui de pisică pe care mama lor fie refuza, fie tocmai venise să-i alăpteze.

— Tu știi mai bine! Eu chiar nu am idee ce discutați voi în vremurile alea, cu atât mai puțin aș putea să îmi amintesc o seară anume - sau o noapte - în care o chestie așa de se­rioasă, precum o cerere în căsătorie, să fi fost comisă.

— Anyway!, a zis ea și mi-a făcut cu ochiul. A încercat apoi și cu celălalt, de câteva ori, dar nu a reușit decât să îi închidă pe amândoi.

— Tu poți?

Am încercat, dar n-am reușit mai bine decât ea.

Râdea.

— Mai ții minte cât de încântat era Sandu, în Vama Veche, când niște puști ne dă­deau celor din gașca noastră, mâncarea ce le rămânea lor, pe o terasă? “Bă, ăștia sunt vete­rani, au nevoie de suportul nostru!”,  cred că își spuneau, iar Sandu era atât de bucuros să primească pe gratis ceva…

— Pe cât de dificil i-ar fi fost să ofere, tot pe gratis…

— Îmi amintesc ce sume exorbitante câștigam în copilărie, când mergeam cu sorco­va! Cred că așa se simțea el acum!

— Am caseta cu Neil Young pe care mi-ai împrumutat-o. Să nu uit să ți-o las. E în gea­ca mea, în cuier, dacă treci pe acolo, te rog să o iei.

— Neil Young ascultam eu, când a venit prima dată Radu în Oraș.

— Credeam că noi ne-am molipsit de la el!

— Nu! Lui i-a plăcut Neil Young, pentru că asta ascultam eu!

— În ce confuzie am trăit, în toți acești ani!

— Da. Auzi? Ce i-ai zis lui Dominic despre Anda?

— De ce?

— Îmi spunea că atitudinea ta față de ea nu e dușmănie, dar nici departe nu e.

— E mai rău. Indiferență îi spune.

— Dar tu ai mai vorbit cu el?

— Da. I-am trimis ultimul e-mail al Andei pentru mine. Nu m-am mirat prea tare când Dominic mi-a zis că pare rupt din cartea ei: “Același stil, aceeași înjurătură. Mai de­gra­bă senzația e dezamăgitoare. Adică se citește cu mare interes, dar nu știu de ce nu îmi pla­ce, probabil o notă prea evidentă de teatralitate strică totul”.

— Anda Branea and her style!

— Mesajul ei semăna perfect cu unul pe care mi l-a trimis în urmă cu vreo patru ani, stereotipia mă plictisește, iar atitudinea aia negativă îmi lasă un gust amar. Dominic zice că aș fi putut să-i atrag atenția: “Mesajele tale sunt negative!”. Și a completat cu ceva de genul: “Măcar cu onestitatea asta îi erai dator!”.

— Nu neapărat!

— Asta i-am spus și eu! Nu îi datorez nimic Andei.

Nimeni nu a reușit să-mi iasă din inimă cu atâta consistență, să lase în urma ei a­tâta răceală ca Anda. Lui Kolb Dominic îi mai povestisem despre asta, făcusem chiar afir­mații dure, lipsite, poate, de acoperire, de genul: “Nu cred că Anda poate iubi”. Mă ha­zardam pe un teritoriu delicat, convins că sunt sincer, că așa simt. De fapt, îmi plăcea să cred că lucrurile ar sta astfel. “S-ar putea să fie la mijloc frustrarea pe care o simți din pri­cină că refuzi să te maturizezi, dar îi invidiezi pe cei care o fac, trecând pe lângă tine și lă­sându-te în urmă”, îmi răspunsese el.

— Dominic are o încăpățânare de a vedea lucrurile într-un anumit fel, a zis Iulia.

— Uneori. Dar înțelege, dacă îi arăți că se înșeală. Am încredere în el.

— Și eu. Altfel nu mi-aș pierde timpul, a râs ea.

A intrat Olivia și s-a așezat pe un fotoliu.

Din sufragerie se auzeau fetele fredonând odată cu Emil, ceva despre “hipioții care zâm­bește sub copac”.

— Cunosc un tip care, la două, trei zile, roagă un șofer de taxi să îl plimbe prin oraș de două sute de mii de lei, a zis Olivia.

— Am putea să ne strângem și noi, patru persoane, și să facem asta. Și poate ni se ter­mină banii în Fața Luncii!, a răspuns Iulia, râzând. Fața Luncii e cartierul cu maximă in­securitate pentru un nou venit.

— Mă duc să dansez!

Iulia s-a ridicat și a ieșit din încăpere.

— Ce mai faci, mă?

— Aș vrea să fiu acasă, să scriu la cartea mea de demult, că, după ce o termin, pot scrie la aia care îmi place, am răspuns golind jumătate din vinul din pahar.

— Nu știam că merge asta și când e vorba de scris cărți. Eu fac așa când mănânc pe­pene, de exemplu. Las cocoșul la urmă, mănânc întâi de pe felie.

Am privit-o scrutător, să îmi dau seama dacă e o aluzie la vremurile când eram îm­preună.

— Mă bucur că îl porți, a zis, arătând spre tricoul pe care mi-l făcuse cadou cu vreo doi ani în urmă și pe care  imprimase chiar ea cuvintele: “My girlfriend is a truckdriver”

— E preferatul meu!

— Ce mi-a plăcut ideea de la secțiunea contact a site-ului tău!…Adică omul are un gard cât China, da’ totuși vrea să fie căutat, că și-a pus și cocoș și clopoțel și cutie de scrisori și ciocănitoare de-aia cu mâner! Te reprezintă!

— Sigur.

— Unde sunt?, a zis, căutând ceva în jur, probabil că pachetul de țigări.

— Aici sunt! Pe fotoliu!, a adăugat, privindu-și bustul, ca și cum abia acum s-ar fi des­co­perit pe sine!

Mi-am amintit felul ei de a glumi.

A luat o țigară din pachetul de pe măsuță.

— Cum e să fii măritată? E o diferență mare față de înainte?

— Nu. E aproape la fel. Doar uneori, când spăl vasele, mă surprinde clinchetul pe care îl face verigheta când atinge porțelanul.

— Cu noile rude, cum te înțelegi?

— N-am probleme cu soacra!

— Doar cu fiul ei!

Cred că și-a amintit felul meu de a glumi.

— Mai cânți colinde?

— Da! Chiar ieri m-am întâlnit cu fetele . Eram emoționată când cântam, că ne ie­șea frumos și ne priveam în ochi și râdeam. Cred că așa te simți și tu când ești mulțumit cu ce scrii.

— Așa mă simt când sunt cu prietenii sau când sunt îndrăgostit de o femeie care mă iubește.

— Cum e la radio?

— Mi-a dispărut emoția din glas. E bine! Îmi aleg singur muzica, îmi fac textele din seara precedentă. Îmi place, dar prioritatea mea rămâne scrisul. În primăvară, după ce termin romanul, aș vrea să lucrez serios la o piesă de teatru, apoi la un scenariu de film. Dar în iarna asta, voi face radio, ca să îi dau la scriitor să mănânce. Când o ieși ștevia, mai ve­dem…

Pleoapele mi se lipeau, picoteam și începuse un vis cu prieteni, în care mirosea a în­geri și a sfinți.

— La tine la serviciu cum e? Ai fost la munte?

— Da, am fost, îți mulțumesc pentru sfat. A fost excelent! O să îți trimit poze, pe e-mail. I-am zis unui coleg dacă vrea să îi arăt poză cu veverița și a râs ăla de nu se mai oprea! M-am înroșit și am plecat. Te las să dormi, i-am auzit vocea.

Ușa s-a închis în urma ei.

Stăteam cu ochii închiși, privind cu atenție chipurile oamenilor la care țineam, pe atunci. Muream de somn, dar mirosul din vis nu mă lăsa să adorm.

M-a trezit sărutul Oliviei. Buzele ei calde, familiare.

— Să nu mă spui, a zis, mângâindu-mi fruntea și sărutându-mă din nou.

S-a ridicat și i-am urmărit, încă nedumerit, silueta îndreptându-se din nou spre ușă. S-a oprit în prag și s-a întors.

— M-ai dat gata cu ștevia!, a zis, ca un fel de explicație sau ca o completare.

După ce a plecat, am scormonit în buzunarul de la blugi și am găsit hârtia pe care o căutam. Am ridicat receptorul și am format numărul pictoriței pe care o cunoscusem cu o zi înainte, la vernisajul unei expoziții.

— Alo? Familia Deleanu?

— Da.

— Bună seara!

Mi-am spus numele și am adăugat:

— Aș vrea cu Delia.

Eram sigur că vorbesc cu ea.

— Nu.

— Nu este?

— Nu.

— Când o pot găsi?

— Nu.

— Nu o pot găsi?

— Nu.

— OK. O seară bună!

— La revedere!

“Despre ce naiba revedere vorbești?”. Am mototolit hârtiuța și am aruncat-o într-o scru­­mieră.

Am ieșit în hol și am trecut pe lângă Iulia și Kolb Dominic.

— Să-i spui doctorului că e din cauza mea!, zicea ea.

— Nu, mamei o să-i spun!, a răspuns el și i-am văzut privirea aia vie, la pândă, pu­pilele dilatate din clipele în care intra în jocul Iuliei.

— Să nu faci asta! Te rog!

Sufrageria plină de muzică și de fum de țigară m-a primit, dar nu mă simțeam în lar­gul meu. Unii dansau, alții stăteau de vorbă, în grupuri mici, în jurul mesei sau pe unde a­pucaseră. M-am oprit în dreptul primelor fețe cunoscute: Sonia și Daniel. M-am așezat pe marginea fotoliului ei, i-am întrebat ce mai fac, ce se mai aude prin lumea artelor.

Mi-au povestit, completându-se reciproc, despre bunicii lor care se mutaseră din Orășelul din Nord, aici, acasă la ei. Traversau o perioadă grea: bunicul căzuse pe scara blo­cului, își fracturase un picior și tocmai fusese operat. Bunica, stătea tot în pat, cu mintea ei “nu tocmai zdravănă”, după cum o caracterizase Dani. Cineva trebuia să stea tot timpul de veghe lângă bunicul lor, care nu avea voie să se odihnească decât în anumite poziții. Se schimbase și el, de la operație, se exprima neclar, uneori, Sonia mi-a povestit un astfel de dialog, în care el îi spunea că este nevoie de vești bune și că el le va păstra, pentru ea. “Într-un plic sau într-o cutie”, spusese ea. “Vești bune! Într-o cutie roz!”, răspunsese bunicul. “Le­gată cu o panglică violet!”, adăugase el.

Apoi, Sonia mi-a spus o poveste despre jucăriile și hăinuțele ei de când era mică, dar jumătate din cuvinte nu le-am auzit, vorbea prea încet pentru cât zgomot era în jur. M-a întrebat dacă mai știu traista ei din liceu, făcută dintr-un covoraș al bunicii. Nu o ui­tasem. - Tocmai am văzut-o la o țigancă, agățată de umăr, în timp ce scormonea prin gu­noaie. O aruncasem nu demult…

— Nu vreți să ieșim?, am întrebat.

S-au privit și au ajuns la un acord.

Pășeam agale pe aleea dintre blocuri, acoperită cu frunze, apoi am ieșit pe bulevardul larg.

Mi-au pus întrebări despre radio, despre motanul Claxon, despre ce mai scriu. Au po­vestit despre profii din facultate și declinul centrului cultural din Nord. Despre colegi și despre expoziții, despre admiterea la doctorat și despre unele tendințe. Nu au lipsit fil­mele pe care le văzuseră în ultima vreme și cărțile pe care le citiseră de la precedenta noastră întâlnire.

Mobilul Soniei a sunat și cum era setată opțiunea hands free, iar ea nu avea și căști, am ascultat conversația ei cu un bărbat.

— Îmi place de tine, că ești mereu primăvăratică!

— N-am mai primit o cerere atât de romantică! Îți dau răspunsul mâine!

— Când ne vedem? Aș vrea să te descos pe ici pe colo…

— Dacă mă descoși, cine mă mai coase la loc?

— O rezolvăm, nu-ți fă griji! Când vii?

— Nu știu încă. Te sun eu!

— Bine. Pa!

— Paaa!

— Sunt puțin surprins, am zis. Tu vrei să fii cusută la loc?

— E vorba despre cu totul altceva decât pare!

S-a mulțumit să râdă, fără să dea un cât de mic detaliu. Aș fi preferat să nu fie com­bi­nată cu tipu’ cu care vorbise, dar nu din cauza asta nu am pus o întrebare directă, care să nu-i permită refugiul.

Am intrat într-un bar. Eram singurii clienți. Ne-am ales o masă și, după ce ne-am ho­tărât ce bere vrea fiecare, am pornit odată cu Dani,  să comandăm.

“Te lăsăm singură”, am zis.

“Sunt obișnuită”.

Privirile noastre au rămas câteva clipe agățate una de alta.

— Tu ce mai citești?, am întrebat-o, la întoarcere, ca să îi fac plăcere.

La alte întrebări voiam răspunsuri, dar nu voiam să aduc vorba în prezența fratelui ei.

— Recitesc Comoara din insulă, a lui Stevenson.

Am trăncănit și apoi ei au început să spună bancuri.

— Patru doctori: un psihiatru, un pediatru, un chirurg și un anatomo-patolog erau la o vânătoare de rațe, a zis Dani. Apare una, psihiatrul duce pușca la ochi, apoi se gândește: “Dacă eu o împușc, ce implicații va avea asta asupra celorlalte rațe?” și…nu trage. Vine rândul pediatrului, duce pușca la ochi și își spune: “Rața asta probabil că are pui, ce se va întâmpla cu ei, dacă le împușc mama?”. Urmează chirurgul! Duce pușca la ochi: Pac! Brusc se întoarce spre anatomo-patolog: “Era o rață, nu?”

Sonia l-a spus pe cel cu tipu’ care fiind la amanta lui se întâlnește pe hol cu băiețelul ei.

“Who are you?”, îl întreabă cel mic. “I’m your mother fucker!”

— Un gropar săpa în cimitir. La un moment dat, din mormântul acela vechi iese o mână: “Uuuu!”. El continuă să lucreze mai departe, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Iese apoi și capul mortului, care încearcă  să îl sperie: “Uuuuuu!”. Omul își vede de trea­bă, impasibil. Iese mortul cu totul: “Uuuuuu!”, se scălămbăie la el. Ăsta continuă să sape. Mortul apucă spre gardul cimitirului și dă să sară dincolo. Pac!, o lopată pe spinare îl țintu­iește la jumătatea gardului. “Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta!”.

Daniel s-a scuzat și s-a dus la toaletă.

— Îți place munca ta de la radio?

— Mi-ar plăcea, dacă aș fi mai prezent, dacă nu aș vrea să scriu povești.

— Ai învățat lucruri noi, presupun.

— Da. Dar unul singur e important: timpul. Când ești în studio, pe monitor ai a­fișat în permanență: cât durează melodia care tocmai e în eter, cât s-a dus din ea, cât mai e din ea, cât are fiecare dintre melodiile următoare și toate la un loc, până la sfârșitul emisiunii. Asta mă pune pe gânduri, în fiecare dimineață: stau singur la pupitru, văd cum se duc secundele și îmi dau seama cât sunt de prețioase. Mă fascinează! Și pentru că știu va­loa­­rea timpului, iar Daniel lipsește vreau să îți pun două întrebări.

— Să auzim!

— Prima este: vrei să te măriți cu mine? A doua: vrei să faci un copil cu mine?

— Curiozitatea te macină sau sunt un fel de propuneri?

— Nu îmi permit să mai fiu doar curios. Vreau să știu dacă deschidem niște ne­go­cieri sau nu avem ce discuta.

— Îți răspund după ce îmi spui care e relația ta cu Olivia, acum.

— Suntem prieteni.

— Dacă ar divorța și ar vrea să se mărite cu tine i-ai zice “Da” sau “Nu”?

— “Nu”.

— Să cred asta?

— Te-am mințit vreodată?

— Nu știu. De ce nu i-ai spune: “Oui, mon amour”?

— Pentru că nu pot să mă căsătoresc cu o persoană instabilă, în care nu am în­cre­de­re.

— Dar, dacă ar veni să petreacă o noapte cu tine, nu ai refuza…

— Nu.

Daniel se apropia, printre mese.

— Eu așteptam niște răspunsuri!, am zis, zâmbind.

— Ce răspunsuri?, a întrebat Daniel și s-a așezat

— Cum a fost expoziția Horia Bernea?, am întrebat.

— Aaa, asta era?, a zis Dani. Și a adăugat: Cool!

Auzindu-l, o țigăncușă care trecea pe lângă noi și-a adaptat cererea:

— Mister, give me some money!

I-am întins tot mărunțișul găsit în buzunar, înainte ca barmanul să o dea afară.

— Mai ai soldățeii?

Ultima oară când fusesem la el acasă, Dani îmi arătase trupele lui de comando: luptă­tori înarmați, de jucărie.

— Sigur! Chiar sâmbătă mi-am mai luat trei, din Metro. Am fost cu Iani, că el și-a luat un televizor și cât timp s-a dus să îl probeze, bineînțeles că m-am oprit la raionul pentru copii. Mă uitam la mașinuțe și a venit un cuplu: “Uite aia ce mișto e!”;

“Dar uită-te la aia! Nu-i grozavă?”

— Nu ești singurul, am zis

— Da. Și ei erau căsătoriți! Taică-meu mi-a zis: “Vezi să îți găsești una căreia îi plac ma­șinuțele, că altfel vei avea probleme!”

— E optimist, a zis Sonia, zâmbind.

Daniel n-a răspuns provocării.

Îi conduceam spre casă. Frigul de noiembrie îmi trecuse prin geacă, becurile lu­minau străzile pustii ale nopții.

— Am să îți răspund la prima întrebare mâine, a zis Sonia. La a doua, răspunsul este: “Da, voi face tot ce pot!”.

Am îmbrățișat-o, dar ea s-a ferit când am vrut să o sărut. Am ținut-o în brațe, până când s-a desprins.

Daniel nu se oprise. Sonia mi-a făcut un semn să îl urmăm.

— Eu mă întorc, am spus.

— Bine. Vorbim mâine!

A grăbit pasul și l-a ajuns din urmă. Daniel s-a întors și ne-am făcut un semn de sa­lut cu mâna.

M-am întors pe călcâie și, după ce am trecut de primul semafor, am început o alergare ușoară, să mă încălzesc. Un cățel cu lațe murdare și picioare scurte, un Harald al câi­nilor, venea din sens opus și a cotit pe o alee. Mi-am dat seama că țineam caseta cu Neil Young, în palma dreaptă, în buzunarul de la geacă și mi-am schimbat și eu direcția.

Ușa era deschisă și am intrat. Rămăseseră mai puțini și mai beți. Fumul se în­gro­șase.

Iulia și Kolb Dominic stăteau jos, pe mochetă, rezemați de calorifer. M-am îndreptat spre ei.

— Deranjez?

— Nu, a zis el.

După câteva clipe a spus:

— “Lucian, ce sexy ești!”; “Iulia, ce bine îți stă! Ești…senzuală!”

— Are you ironic or something?

— Nu îmi place să văd cum te țin alții în brațe! Apoi, când dansați, te uitai numai la el și zâmbeai.

— Îmi spunea că ăla din buzunar e telefonul lui mobil și că e dat pe vibrații. “Cred că tocmai mă sună cineva!”. Ce-ai fi vrut, să fac o față morocănoasă?

Dominic s-a ridicat, nervos, și a plecat val vârtej din cameră.

— It’s a matter of choice! That’s life!, a strigat Iulia, înainte ca el să apuce să iasă.

— Ți-am adus caseta, am zis.

— Mulțumesc, a răspuns, zâmbind. Mă duc să o pun în rucsac.

Când ea ieșea, Kolb Dominic tocmai voia să intre, așa că au fost cât pe ce să se ciocnească. Ea i-a dat prioritate. Zâmbea, părea amuzată de întreaga situație, el însă păstra pe chip o seriozitate  supărată, în timp ce se îndrepta spre mine. S-a așezat alături. Muzica era doar orchestrală, în surdină, caloriferul radia o căldură chemătoare.

— Nu știu ce caut aici! De cinci ore mă uit la plebea asta, la nespălații ăștia, eu mirat că m-au invitat, ei mirați că am venit!

Cuvintele răsunaseră mai tare decât s-ar fi cuvenit, am privit în jur, dar nimeni nu pă­rea să le fi dat vreo atenție. În afară de Iulia, care se îmbrăcase și stătea în prag. Avea și rucsacul pus la spate, era gata de plecare, venise probabil să își ia rămas bun.

— Dominic, a zis ea. Ce cauți tu mă cu ăștia? (Părea foarte mirată) Fă-ți echipă!

S-a întors pe călcâie și dusă a fost. Mi se părea că îi aud hohotul de râs și mi-a venit să zâmbesc. Am avut impresia că Dominic a privit minute bune ușa prin care ea plecase. Tă­cerea lui era atât de elocventă, încât m-am întrebat: “Eu, dacă aș tăcea, aș fi la fel de elocvent?”