Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (479) octombrie 2005

ZILELE REVISTEI FAMILIA

Mimetismele literaturii române contemporane

 

George ARION

Ar fi reușit un autor român să scrie Codul lui Da Vinci?

 

Amân puțin răspunsul la această întrebare și vă propun să vă imaginați următorul sce­nariu: la Palatul Parlamentului român se desfășoară o ședință solemnă. Participă șeful sta­tului, Președinții celor două Camere, senatori, deputați, premierul, miniștri, câțiva am­ba­sadori străini, ziariști și alții. În timpul ședinței, un avion deturnat de către un comando terorist se prăbușește peste uriașul edificiu. Nimeni nu scapă cu viață din respectiva sa­lă. În România se instalează haosul. Profitând de vidul de putere, unii dintre neprietenii noștri se grăbesc să contribuie și mai mult la slăbirea țării. Dar ministrul Justiției, salvat mi­raculos fiindcă se afla într-o vizită în străinătate, se întoarce acasă și cu ajutorul unui grup format din eșaloanele inferioare ale conducerii, reușește să readucă normalitatea.

V-am povestit subiectul unui roman pe care îl am de multă vreme în cap, dar n-am să-l scriu niciodată. Nu din cauza criticilor literari care, în cel mai bun caz, ar zâmbi condes­cendenți, socotindu-l pe autor cu o imaginație dezlănțuită peste marginile firescului. Dintr-o cu totul altă pricină. Cartea a fost deja scrisă de către un autor celebru, Tom Clancy. Evident, în românul lui, Ordine prezidențiale, avionul se prăbușește peste Congresul american și este o meditație asupra Puterii în lumea contemporană. Nimeni n-a râs de el, tirajul cărții a fost impresionant, iar vânzările au crescut și mai mult după septembrie 2001. Fiindc㠖 luați aminte! – Tom Clancy și-a publicat cartea în 1996! După cum eu însumi am scris romanul Spioni în arșiță care narează, cu doi ani înainte de atentatele de la Sharm El Sheik, despre incidente provocate de către terorism acolo.

Deci: ar fi reușit un autor român să scrie Codul lui Da Vinci?

Amân din nou răspunsul și am să mă refer puțin la acest best-seller.

Un roman tradus în peste 40 de limbi... Vândut în 25 de milioane de exemplare... Du­pă care se va face un film cu Tom Hanks în rolul principal. Va avea, cu siguranță, în­ca­sări de vis. Dan Brown, autorul acestui best-seller, este un tip simpatic – cel puțin așa ne a­pare în fotografii – care i-a învățat o vreme engleza pe tinerii americani. Acum nu mai pre­dă. A strâns destui bani ca să devină scriitor profesionist.

Vaticanul ne-a cerut imperativ: „Nu cumpărați această carte și nu o citiți!“ Eu vă spun s-o citiți fără nici o teama, chiar dacă n-o cumpărați ci o luați de la un prieten – oare v-o împrumută? – sau de la o bibliotec㠖 trebuie să vă înscrieți pe o lungă listă de aș­tep­tare. N-aveți cum să vă pierdeți credința. Chiar dacă o să vă confruntați cu întrebări tulbu­ră­toare. A avut Iisus o fiică? I-a fost Maria Magdalena soție? A fugit aceasta pe teritoriul viitoarei Franțe după cumplitul Lui martiriu? A născut ea acolo o copilă care e precursoarea unei dinastii regale? A încifrat Leonardo da Vinci această poveste în Cina cea de taină și în alte lucrări ale sale? A fost el, ca de altfel și Newton, Botticelli, Mozart, Hugo, Debussy, Cocteau și multe alte personalități, păstrătorul unui secret teribil? A încercat Bi­se­­rica să-l ascundă, pentru ca să nu-și piardă autoritatea?

Întrebări, întrebări, întrebări... Ele fac parte dintr-o rețeta care a avut succes ori de câte ori ingredientele au fost bine dozate. Așa au rezultat ficțiuni pline de tensiune, cum e și Codul lui Da Vinci. Nu v-apucați de acest roman daca n-aveți destul timp – singurul pe­ricol care vă paște citindu-l e să vă lăsați toate treburile baltă. Are un număr mulțumitor de cadavre, de răpiri, de evadări, de jafuri, de trădări, de lovituri de teatru... E doldora de date istorice, pentru a ne crea impresia de verosimil și a ne spori încordarea cu care ur­mărim acțiunea. Robert Langdon, profesor de simbolistică religioasă la Harvard, se po­menește, fără voia lui, în vârtejul unor întâmplări palpitante. E cam copt, tobă de carte, dar nu e aerian, așa că face față cu brio unor conspirații, hărțuieli, bătăi sau amenințări cu arma. Autorul îl poartă pe acest detectiv fără voie și cu mintea ascuțită prin muzee celebre unde se comit asasinate, prin conace englezești dotate cu aparatură sofisticată de ascultare, prin mănăstiri cu personaje bizare sau împovărate de taine, prin sedii de bănci unde sunt păs­trate valori mai râvnite ca banii. Alături de o frumoasă reprezentantă a politiei franceze – adaos absolut necesar la rețet㠖 el e hăituit, somat să descifreze enigme, să spargă coduri, să descopere ce tâlcuri se ascund în pânze celebre, statui, monumente, manuscrise. E încă un erou dornic să afle unde este Sfântul Graal, potirul din care a băut Iisus la Cina cea de taină și în care i s-ar fi strâns sângele după crucificare. Tot ceea ce i se întâmplă îi în­tă­rește convingerea că potirul e doar un simbol care ascunde ceva mult mai puternic. Fiecare îl poate înțelege așa cum crede de cuviință. Încercați și dumneavoastră. În orice caz, Vaticanul poate fi liniștit: oricâte tiraje ar mai cunoaște romanul lui Dan Brown, el nu va a­junge să concureze Biblia, cartea cea mai bine vândută din istorie. Socotit, totuși, chiar și de către cei mai înverșunați detractori ai săi, un excelent roman polițist.

Așadar, ar fi reușit un autor român să scrie Codul lui Da Vinci? Vă mai pun răbda­rea la încercare. Din punct de vedere al talentului literar, Dan Brown poate fi oricând e­ga­lat sau depășit. Numai că îți mai trebuie și o documentare temeinică pentru o scriere ca a lui – e dispus autorul român să piardă doi-trei ani înainte de a se apuca să înceapă o carte, scotocind prin biblioteci după lucrări uneori greu accesibile, navigând zilnic, ore în șir, pe Internet, vizionând o sumedenie de filme, discutând cu membri ai serviciilor se­crete, ai poliției, care să-i furnizeze informații despre modul cum se conduce o anchetă și care sunt procedurile specifice, vizitând zeci de orașe de pe glob, pentru a se familiariza cu alte locuri unde să-și poarte eroii, vorbind cu oameni obișnuiți, notându-și ca un reporter fre­netic comportamentul lor, modul cum se îmbracă și cum trăiesc? Are el curajul să atace su­biecte gingașe, unele socotite tabu, care pot să atragă anatema asupra lui? E pregătită lite­ra­tura română să primească o astfel de carte? (Deschid o paranteză: unii comentatori mi-au reproșat că în romanele mele acțiunea se mută dintr-un loc în altul; ce să mai zic de Dan Brown, care își poartă eroii prin SUA, Italia, Franța, Anglia sau de Tom Clancy care, în Ordine prezidențiale urmărește o acțiune derulata pe toate continentele?) Autorul ro­mân e mai mult preocupat de intimitatea sa, socotită mai importantă decât scena vastă a lumii. Blocul în care trăiește este centrul Universului, vecinii de palier sunt personajele pe care le descrie cu voluptate. Poate exagerez, însă nu sunt departe de adevăr. Dar sunt la noi cititori care să primească entuziaști o astfel de carte? În România s-au vândut într-un an 100 000 de exemplare din Codul lui Da Vinci; în SUA s-au vândut cate 100 000 pe săp­tămână. Avem critici literari care să poată discuta o realizare ca a lui Dan Brown și să a­tragă atenția asupra ei? Le-ar trebui repere în acest gen de literatură, dar, din păcate, nu prea mai avem critici literari importanți ca Ov. S. Crohmălniceanu, care era perfect famili­arizat și cu literatura polițistă și cu cea science-fiction și nu rămânea cantonat în zona aflată sub tutela lui Sherlock Holmes și Hercule Poirot. Ce le spun criticilor noștri literari nume ca John Le Carre, Frederick Forsythe, John Grisham, David Baldacci, John Case, Carlo Lu­carelli, William Diehl, Thomas Gifford, Robert Ludlum, Nelson DeMille? Mai nimic. Dă seama cineva despre aparițiile semnate de ei, care, din fericire, văd lumina tiparului și în limba română? Numai întâmplător și cu destulă malițiozitate. O carte ca Melonul domnu­lui comisar a Danielei Zecca, o cercetătoare avizată în acest domeniu, este o rara avis. Ca dealtfel și Literatura și fascinația aventurii a lui Horia Matei. Organizează cineva vreo dezbatere despre înfloritoarea literatură polițistă și de spionaj, un companion de nă­dejde al cititorilor din secolul trecut, dar, se pare, și din secolul XXI? Avem servicii de marketing care să facă rumoarea necesară în jurul unui roman marca Dan Brown și să-l transforme într-un best-seller mondial? Există editorul cu fler care să parieze pe o astfel de carte? Ca să mă înscriu în aria de discuții pe care ați propus-o, o spun pe șleau: literatura română este complet nesincronizată cu acest gen de literatură care, prin alte părți, cunoaște succe­se eclatante.

Așa că răspunsul la întrebarea inițială îl știți și singuri.

În rest, ce să vă mai spun? Să citiți bine!