Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (479) octombrie 2005

ZILELE REVISTEI FAMILIA

Mimetismele literaturii române contemporane

 

Andrei BODIU

Imitația între "îmblînziți" și "neșcoliți"

 

Primul model de mimesis pe care trebuie, cred, să-l evocăm pentru a avea o cu­prin­dere asupra ceea ce tema propune este chiar cel definit de Aristotel. Astfel, literatura, și li­te­ratura română contemporană, continuă să reflecte realitatea în limitele verosimilului și ne­cesarului, încercînd astfel să se apropie cît mai mult de adevăr.

Am evocat ideea de imitare a realității pentru că ea este, cel puțin, pentru poezia ro­mânească, o adevărată obsesie. De la optzeciști citire, dar cu zdravene anticipări în poezia generației pierdute, la  A. E.Baconsky, Petre Stoica, M. Ivănescu sau Mircea Dinescu, realitatea a intrat cu arme și bagaje în poezie, devenind dintr-o „curiozitate” poetică un loc comun. Mai mult, pentru ideea de reflectare a realității au început să se dea autentice bă­tălii, cei mai tineri autori susținînd că, de fapt, pînă la ei realitatea nu a fost niciodată i­mi­tată așa cum se cuvine. Există așadar, în poezia română de azi, un fel de ideal al mimesis-ului de cea mai autentică reflectare. Practic însă, dacă privim în urmă, la aproape 30 de ani de poezie românească, distincția între autori nu cred că se poate face în funcție de cît de intens imită realitatea ci, eventual, de cît de bine o fac.

Dacă pentru poeți imitarea realității a devenit un autentic deziderat, prozatorilor li s-a cerut imperios să se întoarcă la real, la construcția epică  solidă, clasică. Cumva molipsiți de o boală care circula în perioada interbelică, mulți critici români au așteptat Romanul și bănuiesc că unii îl așteaptă și acum. Frustrarea venea și din faptul că optzeciștii, prin cei mai importanți reprezentanți, au cultivat cu obstinație și spre enervarea unor comentatori, li­teratura experimentală. Și cînd se părea că între obsesiile criticilor și aroganța prozatorilor nu mai e nici o punte a venit economia de piață și a instaurat dictatura. Astfel, pro­zato­rii și criticii au început să fraternizeze. Nu oricum, ci după interese editoriale și, implicit, de vînzări. Astfel, imitarea realității, construcția epică, povestea, au revenit în proză cu energie.

Aici însă se pune, cred, o întrebare. În ce măsură această revenire la poveste este, sau nu este, o formă de regresiune față de modelele de discurs experimentale propuse în anii ’80? Cum am putea explica acum, în 2005, ce s-a întîmplat în anii ’80 și ce se întîmplă acum? Consider că, de exemplu, ultimul roman al lui Nedelciu, altfel un roman excelent, Zodia scafandrului, e mai puțin curajos în explorarea mijloacelor prozei și, poate, im­plicit, chiar în relația cu realul, decît Tratament fabulatoriu; la fel, Pupa russa, romanul lui Gheorghe Crăciun e un roman mai conservator, mai „așezat” decît celelalte cărți ale au­to­ru­lui. Sigur, această opțiune ține și de logica internă a operei fiecărui autor. Totuși, privind is­toria prozei românești ne va fi destul de greu să explicăm ce s-a întîmplat în anii ’80 și ce se întîmplă acum. Nu vreau să par un apărător al experimentalismului. Mai mult, pot spu­ne că am citit și Zodia scafandrului și Pupa Russsa pe nerăsuflate. Dar, mă întreb, acesta e criteriul estetic esențial după care citim și judecăm literatura?

O altă situație avem în cazul celui mai celebru scriitor român al momentului, Mir­cea Cărtărescu. Nici una dintre cărțile autorului, deși excelente, nu a cunoscut succesul mi­cii colecții de proze De ce iubim femeile. Dacă aici am putea discuta despre prevalența cir­cuitului popular pe care a ajuns să fie cunoscută cartea, în cazul scrierilor lui Nedelciu și Crăciun evocate mai sus, chestiunea e mai nuanțată pentru că distincțiile devin opera­bile doar în aria observatorilor apropiați fenomenului literar. Una dintre problemele e­sen­țiale ale prozatorului român a fost și este recuperarea publicului. Întrebarea care  se pune este dacă atragerea publicului spre cărțile românești înseamnă că proza românească e­vo­lu­ea­ză și spre teritoriile inovației. „Îmblînziții”, ca să-i numim așa, sînt însă o categorie de pro­fesioniști excepționali. Îmi aminesc în acest sens o întîmplare povestită de Adriana Ba­beți care, exasperată de „experimentalismele” lui Nedelciu din vremea cînd scriau împreu­nă Femeia în roșu i-a spus marelui prozator că și-ar dori să-l vadă  scriind o pagină de proză realistă pur și simplu. A doua zi dimineața Nedelciu le-a prezentat ei și lui Mircea Mihăieș o pagină spune Adriana „perfectă”. 

O altă categorie, și aici mimetismul funcționează din plin, este a celor care scriu dar nu știu meserie. Nu înseamnă însă neapărat că n-au talent. Sînt doar, cu alte cuvinte „neșcoliți”. Ce contează în producerea unei astfel de literatură este „trăirea”. Pe model oc­cidental „trăirea” se vinde foarte bine dacă e generată de oameni foarte tineri. Din păcate pentru  tinerii români care au publicat în ultimii ani, „trăirea” românească nu se vinde încă prea bine. Nu știu dacă acest lucru nu se întîmplă și datorită faptului că, de multe ori, junii noștri prozatori atacă mai puțin temele lor și mai mult ceea ce ar părea trendy pentru România: homosexualismul, drogurile etc., experiențe pe care literatura occidentală le-a consumat de la beatnici încoace. Și asta într-o țară care se transformă într-un ritm accele­rat, care se modernizează cu niște eforturi enorme, în care conflictele și situațiile epice exploatabile așteaptă doar să fie prinse în text. Fără să fiu patetic, cred că pentru scriitorul ro­mân o  perioadă cum e cea pe care o trăim nu va mai veni curînd. Ce se va mai întîmpla atît de spectaculos după ce vom ajunge la „limanul european” și instituțiile vor funcționa tot mai bine? Se petrece, cu unii dintre tinerii scriitori, ca și cu primii ecologiști ro­mâni care-și puneau diapozitive cu dezastrele ecologice africane în timp ce în jurul lor gu­noaiele creșteau cît casa. Cu alte cuvinte, de multe ori „autoficțiunile” românești sînt false autoficțiuni, ele nefiind decît povești prost inventate. În termeni aristotelici, autorii a­cestor producții scriu „neverosimil”, sînt niște imitatori de proastă calitate. Probabil însă că nu va mai dura mult și cărțile foarte junilor vor avea cu adevărat succes de piață. Proble­ma acestor „autoficțiuni”, atunci cînd ele contează, este că  sînt devorante.  Editorul își ve­de sistematic de proiect în timp ce dintre cei care s-au lansat foare repede rămîn doar cei care au nervii tari și care învață meserie. Față de optzeciști care au trebuit să rabde priva­ți­uni de tot felul, tinerii prozatori români de azi par a fi niște răsfățați. Nu este tocmai așa. În primul rînd, competiția liberă nu răsfață pe nimeni. În al doilea rînd, cînd te dezmeti­cești că scrisul e o meserie și încă una grea, pășești alături de „îmblînziții” bătrîni.