Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (479) octombrie 2005

ZILELE REVISTEI FAMILIA

Mimetismele literaturii române contemporane

 

Marian Victor BUCIU

Între războiul pierdut al originalității

și bătălia câștigată a imitației

 

Prolog epilogal: natura și spiritul criticii noastre

Să mai discutăm despre faptele noastre de litere? Adică, mai cu seamă, să reactivăm exa­gerarea, aproximarea într-un mod care trebuia să-și fi exprimat interesul de la origini? La noi aproape totul poartă semnul inadecvării și al exagerării. Afirmația ca și negația. Despre orice am scrie, noi ori vituperăm, ori tămâiem, pentru că, în republica literelor lui I. L. Caragiale, mai tot autorul își pierde uzul rațiunii. Mizăm, de aceea, pe dobânda uzurii. Pe lângă cenzura ideologică și cea economică, noi mai avem o cenzură, poate cea mai ne­fastă, aceea anticritică. Aceasta este prezentă nu doar în regimul neliber, dar, într-un fel stra­niu și alienant, și în regimul pretins eliberat. Pierderea bunului simț, ceea ce este mai mult decât orbirea și surzirea ori chiar afectarea celor cinci simțuri laolaltă, ne face ne­putincioși. Nu doar cosmopoliți, dar și naționaliști neputincioși. Asta nu înseamnă că ne-am aliniat celor care au avut de unde să decadă, în aceste „vremuri de conformism gene­ra­lizat și de prăbușire formal㔠(Philippe Sollers, Războiul gustului, trad. de Dinu Flă­mând, Ed. Polirom, 2002, p. 246). G. Călinescu ambiționa să dea măreție unei istorii lite­rare mici. Vanitatea sa n-a fost consumată. Bănuiesc că prea puțini ar fi cei care, azi, ar fi mulțumiți să facă evidentă micimea semnificativă a literaturii noastre. Părerile noastre pa­ra­critice, deplasate, atât ca judecăți de existență, cât și ca judecăți de valoare, tind să nu mai conteze deloc, să nu se mai audă nici pe piața literară autohtonă, oricât de zoologic ar fi exprimate sau imprimate. Intră prea puțină luciditate critică între hotarele unei litera­turi deopotrivă hotărâtă și nehotărâtă, înaintând prin propriile capcane. Ne bârfim, ne ca­lo­mniem, când nu ne ignorăm. Impostura în rol decizional îndepărtează orice tentativă internă de monitorizare și evaluare, tratând cu obstinată perversitate mai toate normele occidentale. Divinizată a fost și-o să mai fie critica marcată de macropsie, critica ce (prea)mărește realitatea, critica lovită de scotomizare, aceea care înlătură o bună parte din realitate, ca și critica posedată de sinistroză, de delir de revendicare, cu apogeul în protocronism. (Cu toate că unii vor să observe cu prioritate că risipim cu neglijență bunul lite­rar, uităm reușitele și nu le promovăm din timp la vârful valorilor universale.)

E de reflectat aici și la ce se petrece cu criticul român în exil: el devine comparatist, dar nu pentru a-și compara literatura limbii materne cu ale altor limbi, ci pentru a strânge, și el, o dată mai mult, legăturile dintre literaturile mari. Și în acest caz ne crește inima-n piept că se poate, vorba lui Dosoftei, un alt fel de a scrie, de data asta în limba surghiu­nu­lui. Dar, și fără contribuția comparatiștilor noștri americanizați la fața locului, live, prindem, până la urmă, un chip. Priviți din America, noi, românii, „suntem deștepți, sugem sânge, avem flexibilitate supranormală și vorbim un fel de ruseasc㔠(Andrei Codrescu, Cine pe cine vede?, în „Cuvântul”, 8, 2005). Iată piesa pe care o  jucăm dincolo de culise. Su­fleurul acestei farse nu există. Corectorul nu apare.   

Desigur, din spiritul generalizat al unui mimesis interior, statul, guvernul, șefii insti­tu­țiilor culturale sunt și nepricepuți și răuvoitori. Iată o imitație perpetuată prin tradiție. Ajungi chiar să te întrebi dacă ne trebuie un fel de Tribunal de la Haga pentru o literatură vi­novată de suficiență, cu deficiențe ascunse sau exhibate egal de rizibil. Din obișnuință, aș­teptăm, pentru literatură, judecata capitalei, rareori pe aceea a provinciei. Metropolele nu prea vor să ne judece. De altfel, ele nesocotesc și aprecierile pe care le provoacă margi­nalilor ori outsider-ilor. Pentru a fi ajutați, nu ne rămâne, așadar, decât să ne ajutăm noi mai întâi. De exemplu, întrebându-ne, critic, dacă avem scriitori esențiali – de pomină! –, care să transforme, să schimbe – să rupă, să îndoaie [îndoi (ești) dacă te îndoi(ești) cartezi­an] literatura înțeleasă necircumstanțial. Scrisul nu este doar pentru citit, dar pentru trăit în modul cel mai profund și deplin. Scrisul este pe viață și pe moarte. „Lupta pentru a scrie și a gândi este totuna cu lupta împotriva dispariției corpurilor.” (Philippe Sollers, id., p. 396) Kafka, cu înclinația sa spre arderea manuscriselor, a vrut să dispară mai ales (și înainte!) literar, dar nu a înșelat, doar s-a înșelat. Dispărând, în și pentru conștiința sa, a a­părut tot mai reliefat pentru conștiința literară a umanității. Borges voia să dispară, poate că într-un fel teatral și retoric, fără să se rețină să apară, totuși, în public, unde repeta că voia să piară cu totul, om, operă, chiar și nume.

Avem noi scriitorul care bântuie ca un spectru, înnoitor, insolit, personal, inconformist, original, autentic, complex, cuceritor, deschis, cosmopolit, universal? Prea mândri sau prea rușinoși, scriitorii români înaintează prin alții spre sine, dar își amână indefinit exhibarea perversității literare, manifestată în literaturile modelatoare printr-un angajant ra­dicalism estetic. Proiectul operei și al scriitorului este mult mai mult acela de a implica de­cât de a explica. Rar ne trece prin minte ca să explicăm și să ne implicăm în critica te­melor, tramelor, structurilor sau stilurilor, măsurând convingător experiența artistică, in­ven­ția, experimentul.

Ne consolează faptul că unii români au deschis ochii, cu un ceas mai devreme, a­su­pra literaturilor europene inovatoare, corespunzând firesc așteptărilor. Fericitele cazuri proeminente, ca Tzara sau Ionesco, sunt exemple vii că Llosa are dreptate să spună și ro­mâ­nilor: pentru „marginali” și „speranțe”, partidele literare se joacă în deschideri de anvergură, extranaționale, iar cei aflați în progresie trebuie să câștige în deplasare. Nu lipsesc cu totul, nici azi, numele românești de circulație pe anumite (emi)sfere, mai mult ori mai puțin acceptate acasă, precum fenomen(al)ul Norman Manea. Dar avem și ieșiri. Cel mai ieșit dintre rămași e titan(ic)ul Cărtărescu. Personalitatea devine la noi excepția care infirmă, într-un fel bizar de supărător, și nu confirmă, regula. Disidențele de concepție și producere literară, ca aceea a onirismului estetic, întreprinsă de Dimov și Țepeneag și Grupul oniric de scriitori cu voință și putere de originalitate (despre care A. Rinaldini constata c㠄trec” în traducerea din „închistata” limbă română), sunt suspectate în Ro­mânia, pentru că nesocotesc un prea coborât orizont de așteptare.

 

Perspective de reflectare asupra imitației

 Despre mimetism literar, ca despre cele mai multe lucruri, aș putea scrie în trei mo­duri: pentru („encomion”), împotriva („pamflet”) sau cu indiferenț㠖 și fără diferenț㠖, în acest ultim caz pe teza că orice cultură, artă, deci și literatură, imită (teză îndreptățită, da­că ele au o dezvoltare organică). În general, nu facem decât să scriem encomioane, pamflete ori să (re)acționăm, cu vorba Apocalipsei, „căldicel”. Suntem hiperbolici sau sarcastici din poziția (mai exact: poziționarea) noastră malign stabilizată de extrem-marginali.

 

 

(Re)(d)enunțarea mimetismului

 Dacă aș face, într-o perspectivă actualizată până la redundanța cea mai agasantă, „pamflet”, post-ideologic ori para-ideologic, n-aș uita să amintesc gândul întemeietor și re­curent, după moralistul Marc Aureliu, că imitația rămâne inferioară modelelor. Pamfletul, prac­ticat la noi în vremuri mai slobode, dar ignorat, când n-ai gândi, și el, ne denunță astăzi ca pe niște provinciali lamentabili, americanofili la nu știu a câta mână, dedați într-un fel natural obstreticii pastișei mai curând paricide și vedeniei în „infra”, chiriași po­sedați de ceea ce se poate numi, cu o formulă a lui M. Sorescu, „viziunea vizuinii”. De pe a­ceastă platformă subterană ne detestăm ca să ne atestăm și ne mitizăm ca să ne miticizăm.

De curând, într-un interviu acordat unui săptămânal editat de Polirom, un regizor englez ne umilește cu mimetismul nostru, cu care unii se fălesc, întrucât am ameliora con­si­derabil originalul. Englezul aflat în căutarea teatrului în România ne vede, la modul rea­is­t și nu fantastic, „invizibili”. El ne (dis)creditează ca fiind mai anoști decât cei târșiți prin „spaimele coloniale”. Ne află, în sfârșit, roși de complexul de inferioritate culturală.

Facem, și-n acest caz, ca de obicei, haz de necaz. Rămânem, aici, pe mai departe, ne­cunoscuți ori rău cunoscuți, pentru că nici măcar hazul și necazul nu-l înstrăinăm. Ne gos­podărim bine „sărăcia și nevoile și neamul”. Nu ne debarasăm de naționalism, semn de absență a libertății mentale, ca să nu mai vorbim de libertatea exterioară. M. V. Llosa, care a primit, nu demult, un premiu românesc de 10.000 de dolari („în nici o altă țară nu s-au tradus atâtea titluri din opera mea ca în România”, spunea el), ne vede, încă, în proporție de masă, autoghettoizați, și anatemizează, cum a făcut-o și în memorii ori alte interviuri, naționalismul de pretudindeni, care a generat catastrofe politice, sociale, culturale, în­demnând la cosmopolitismul care deschide și evidențiază totul.

Subzistăm și azi între războiul pierdut al originalității și bătălia câștigată a mi­me­tis­mu­lui. Imităm, dacă nu ignorăm, originalitatea, bine întreținută prin alte spații, și ne autoîncântăm în izolare. Am papagalisit, cu docilitate, toate „ismele”, de la clasicism la postmodernism. Cu un simulacru de voință și curaj, supraviețuim între ignorarea de ceilalți, ba chiar de noi înșine, și mimarea încrâncenată. În absența individualităților ge­niale, n-am avea decât soluția seriei de veritabilă excelență, atent, onest, profesionist pre­gă­tită, deja încercată cu succes de alți estici europeni. Dar asta-i greu în țara nemuritoarei Miorițe, a invidiei coborâtă până la crimă. Râvnim, însă, genialitatea handicapată, aici, unde există numeroși intelectuali cu titluri înalte, care și-au obținut certificate de dizabilitate, pentru a se face scutiți de impozitul pe venit.  Înlocuim provocarea cu o infinită invocare. Nu izbutim să fentăm dansul lui  Lenin, făcând un pas înainte și renunțând la cei doi pași înapoi. E cazul să depășim pariul preliterar al lui Dosoftei: să dovedim că putem a­vea și noi unele „feluri” de a scrie. Ori pe cel literar, al lui I. H. Rădulescu: „numai” să scriem. Altfel nu intrăm în gura satului planetar.

Mimăm totul, începând și sfârșind cu (des)facerea literaturii; ce-i drept, mai puțin des­facerea, exportul literar. Ne jucăm mimarea ca substitut imatur și complexant al emulației. Preferăm trecerea întrecerii, petiția competiției, autoaprecierea aprecierii, ariergarda a­vangardei. Noțiunea noastră de „bun” nu este lucidă, dar conjuncturală, utopică, derizorie. Spunem: ce e făcut e bun făcut. Facerea agreată rămâne la noi nonproiectivă. Și non­te­leologică. Suntem răi pentru că ne credem buni. Stăm rău având convingerea că stăm bine. Urmăm joaca pe mâna excesului de prost gust. Străbatem triumfal căi umblate, știute, bătătorite, înfundate, afundate, confundate. Rar ne vizitează dilema elementară da­că, după ce roata triunghiulară, pătrată, sexagonală se fabrică-n serie, să mai redescoperi roa­ta propriu-zisă. Ne lipsește disimularea aceea, atât de stimulatoare, care ajută ca să des­coperi realitatea reinventând-o literar, suspectând-o ontologic și retoric.

Grație mimării, automatizarea scriiturii nu o precede pe aceea industrială. Avem a­cum, mereu după alții, electronizarea și cibernetizarea scriiturii. Problema noastră literară nu este aceea că suntem întârziați, dar că ne place starea, ne complacem în situație. Ia să nu mai întârziem noi cu atât de mare satisfacție! Atunci o vom lua din loc. Deocamdată, prea suntem de-ai locului. Suntem ai unui loc în care nu se (re)vine. Măcar noi să ne re­ve­nim, după plecări prea mult timp amânate. Pentru că, iată, încă un neajuns este acela că imităm „departele” stând acasă. Putem azi pleca și reveni în mare viteză. Crește, deci, șansa mimării și emulației. Dacă am avea unul, măcar un mare scriitor străin, rezident în Ro­mânia. Ar fi stimulativ. Nu putem visa ca el să-și părăsească limba și să o adopte pe cea ro­mânească. Asta da, o încurcătură care ne-ar descurca! Vrem ca și alte limbi să fie ospita­liere ca a noastră. Dar știm, într-adevăr, bine, în ce condiții (trans)lingvistice „primim” lite­ra­tură străină, și când, cum, cât, după situația noastră culturală, artistică, economică, ideo­logică, într-un cuvânt istorică?

Avem, să mai recunoștem, grave carențe identitare, trăind în umbra marilor modele, dar asta în cazurile cele mai bune. Așteptăm așteptarea. Căutăm căutarea. Va­ga­bon­dăm în vag. Deviem în previzibil. Avem mania comunului. Suntem stăpâniți de convulsii peri-identitare. Ne continuăm tradiția hipersomniacă. Viețuim confortabil în tradiția noastră încremenită, adânc atinsă de fading mental sau hebetudine. Păstrăm o veche fobie a vivificării. Parazităm hedonic mari modele, imitând printr-un froterism al scriiturii. Izbutim niște imitații frigide, prin străduințele noastre de grafomani și graforeici. Practicăm fu­matul literar în grup, scriitura ca joint, sub tentația continuă a unui Placebo literar.

 

Imitația pătrunzătoare și generalizată

 Dacă aș face „encomion”, în discurs naționalist-ideologic – ceea ce nu ar fi pentru mine deloc ispititor, n-aș fi în stare să-l transcriu sintetic din abundența de mo(n)stre, nici să-l mimez –, aș aduce vorba și despre imitația pătrunzătoare, chit că ea îi aparține lui Leonardo, care o circumscrie picturii. Aș menționa, justificator, dar depășind tropismele na­ționalismului ideologic, că imitația, cum o explică Humboldt, scrutează esența. Desigur, e vorba despre esența realului, dar și a artisticului, a literarului circumscris sieși. Problema, prin urmare, se pune, are justificare. O întrebare la care se cere un răspuns trecut prin multiple reflexii ar fi care este esența literaturii române? Și cu aceasta, sunt nevoit să pără­ses­c perspectiva „encomiastică”, abia enunțată aici.

Dacă aș urma un discurs modelat de principiul cutiilor chinezești, minimalizând mi­mesisul (toate literaturile, de când există, au derivat dintr-una paradigmatică...), n-aș sări peste principiul instinctului imitativ, în chip de cauză a artelor, formulat în veacul XVIII de Edmund Burke (1729-1797).

 

P. S. Acest text, redactat într-un mod voit (peri)frastic, alternativ în registru grav-i­ro­nic, la tema propusă de revista „Familia”, n-a fost prezentat în cadrul colocviului oca­zi­o­nat de implinirea a 140 de ani de existență a acesteia. El era, însă, deja redactat. Tema mi se pare capitală. Discuțiile n-au decurs potrivit importanței ei. Vorbitorii n-au avut un timp e­gal de expresie, au luat subiectul ca pretext iar uneori nici măcar atât. În loc să se identifice și să se explice (ceea ce eu fac numai parțial și fără rigoarea, recunosc, necesară, în textul de mai sus) mimetismele literaturii române, eventual în raport cu originalitățile sale (ceea ce rămâne de făcut nu doar în teze de doctorat, dar și într-un șir de cărți...), nu a fost re­marcat nici măcar faptul că mimetismul literar este un fenomen de patologie a literaturii, cum este de exemplu și retorismul (amândouă diferite de mimesis ori retorică, concepte imposibil de eliminat din orice poetică). Pledoria dominantă, în colocviu, a fost în fa­voarea „mimetizării”, un verb produs ad-hoc de I. B. Lefter, conotat de el în mod repetat po­zitiv și garantând, în accepția sa bizară, evoluția sănătoasă sau să zic normală a literaturii, nu doar a celei în limba română. „Mimetizați, mimetizați!”, iată cam cu ce au rămas a­proape toți participanții, vorbitori și ascultători. Într-un timp foarte strict limitat (din respect pentru „masa” de intervenienți), am susținut că soluția groteștei „mimetizări”, chiar și a unei mari literaturi (americană ori europeană), ne situează, într-un fel deplorabil, sub exigențele (în fond nu ar fi vorba decât de voință, nu de proclamare a puterii creatoare) for­mulate între cele două războaie la noi de M. Eliade, acesta pledând pentru surmontarea complexului absenței inauguratorilor ori a capilor de serie literară. Pe scurt, la termenul im­posibil „mimetizați”, răspund cu termenul, poate mai adecvat spiritului limbii noastre, „originați...”

Deși dl Ștefan Borbely a fost, după mine, singurul care a pledat pentru originalitate vs. mimetism, a susținut în același timp că ar fi contraproductiv pentru noi să fim originali în raport cu modelele occidentale. Nu cred în fatalitatea imitației noastre și nu demo­bi­lizez în fața peiorativizării originalității (evidențiez că originalitatea ca atare este mult mai mult potențială decât reală) a literaturii române.

Tema colocviului, una, repet, fundamentală, își așteaptă analiștii foarte aplicați, în lu­crări care n-ar trebui să ne mai pună răbdarea la încercare și să ne scoată din insolubila, la­mentabila „mimetizare”, în care continuăm să ne complacem, totuși încrâncenați, cu  o stra­nie și superficială euforie. Spiritul critic ar trebui trezit. Sau reinventat (*originat) ?!