Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (479) octombrie 2005

ZILELE REVISTEI FAMILIA

Mimetismele literaturii române contemporane

 

Ion Bogdan LEFTER

"Mimetismele" bune și "mimetismele" rele

 

Cine e “mimetic”?

Cine-și pune problema “mimetismelor” literare sau artistice? Cine se teme de „co­pi­atul” cultural și de statutul secundar pe care atare raport îl implică? (Fiindcă nu discutăm despre mimetismul aristotelic, în termeni teoretici, de genetică a operei de artă, ci despre pre­­luările dintr-o cultură în alta.) Cine e obsedat de rămînerile în urmă și – în consecinț㠖 face mereu eforturi să recupereze, să ajung㠄la zi”, „în rînd cu lumea” (cu – adic㠖 „ceilalți”, aflați cu un pas ori mai mulți înainte, mai „evoluați”, „în avangardă”)?

Evident, literaturile (dacă discutăm doar despre literatură) și – în genere – culturile „mici”, „marginale”, „provinciale”, „retardate”. Cele „mari”, „centrale”, în care se afl㠄ca­pi­­talele” artistice și intelectuale ale lumii n-au de ce să-și pună problema: doar acolo „se dă tonul”, acolo se lansează módele și modélele pe care alții le vor „copia”, în „provincii”. În li­teraturile și culturile britanică, franceză, germană, spaniolă, italiană nu s-a discutat și nu se discută despre „retardări” și despre „mimetisme”.

În spațiul românesc, tema traversează secolul al XIX-lea, în care grupurile de elită in­telectuală se formează în marile centre universitare vest-europene, unde fac la tot pasul comparații în ce văd și ce au lăsat acasă, între „acolo” și „aici”. Decalajul fiind evident, pa­șop­tiștii noștri, spirite autentic-liberale, cu o atitudine foarte pozitivă, trec entuziaști la trea­bă: „copiaz㔠cu spor, cît se poate de mult, la toate nivelele, nu numai artistic, ci și institu­ți­onal (reviste, teatre etc.), nu numai în plan cultural, ci și în politică, în societate (cu con­tri­buțiile știute). Mai sceptică, și anume conservatoare ideologic, generația următoare, a junimiștilor, consolideaz㠄cuceririle” pașoptiste și continuă procesul. După 1900, E. Lovinescu face bilanțul, constată că progresele înregistrate de predecesori n-au rezolvat problema, o reformulează în termeni istorici și teoretici și prescrie tratamentul: sincronizare prin mo­dernism. Cîteva decenii mai tîrziu, către mijlocul secolului XX, pacientul s-a însănătoșit: nu se mai simte „retardat”.

Probabil că tema – și complexele pe care ea se sprijin㠖 ar fi dispărut din spațiul pu­blic românesc dacă nu s-ar fi instalat după al doilea război mondial regimul totalitar co­munist. Timp de peste patru decenii, un nou izolaționism a cuprins o țară și o cultură care reușiseră pînă în anii ’20-’30-’40 să se conecteze la contemporaneitatea europeană (păstrînd discuția în spațiul Vechiului Continent, astfel încît să nu ieșim către tipologii ca­re să complice prea mult lucrurile). În deceniile 8 și 9 ale secolului trecut, după libera­lizarea limitată și controlată de la mijlocul anilor ’60, în mediile intelectuale și în presa lite­rară s-a vorbit din nou despre decalajele care se acumulaseră față de spațiul occidental, ca și despre realinierea pe care a demarat-o primul val postmodern. Pentru ca după 1990, o­dată cu revenirea la democrație și la libertatea de exprimare, dezbaterile despre „margina­li­tatea”, „retardările” și – iată! – „mimetismele” literaturii, culturii, societății românești să se reaprindă.

 

Cît de rău este să fii „mimetic”?!

 În culturile „mari”, tema nu se discută nu doar pentru că nu există acolo conștiința vreunei înapoieri care să trebuiască recuperată prin „copierea” altora, ci și pentru că, în absența complexelor respective, ideea însăși de „mimetism” nu e percepută atît de negativ. De fapt, operele, ideile, temele, motivele circulă liber între spațiile culturale, indiferent că sînt „mari” sau „mici”: în diferite perioade istorice, britanicii au „copiat” de la francezi, a­ceștia de la germani ș.a.m.d., după cum în toate „capitalele” simbolice occidentale au fost pre­luate și integrate contribuții ale unor culturi „mici”, fără ca gazdele să se jeneze.

Situația și atitudinea se sprijină pe două percepții esențiale. În primul rînd – aceea că literatura și cultura sînt un vast „intertext”, în care toată lumea preia de la toată lumea. De cîteva secole încoace, vremurile vechilor greci sau ebraici rămînînd mult în urmă (deja la­tinii „copiau” masiv din colonii, preponderent de la elini), nimic nu se inventează la fața lo­cului, totul e importat de undeva. Sau aproape totul, cu unele merite de originalitate lo­cală, importante doar dacă sînt absorbite în circuitele universale. Fiindc㠖 în al doilea rînd – „culturile naționale” care s-au constituit la un moment dat în spațiul european nu sînt în realitate „închise”, ci funcționeaz㠄în rețea”. Autocentrarea lor legitimantă stă în echilibru (de obicei instabil…) cu metabolismul continental, osmotic, supranațional. În sensul care interesează discuția (altfel, mai contează și alte conjuncturi istorice: momentele de afirmare a specificităților locale, revoluțiile, confruntările între națiuni etc.), excesele lo­ca­liste apar doar acolo unde există deficite de identitate, adică… în culturile „mici”, care tind să devină autarhice tocmai din cauză că simt cum se „dizolv㔠în vastitatea spațiului eu­ropean, dominat de cei „mari”. Ca-ntotdeauna, complexele în cauză se construiesc pe frustrări, pe o viziune ierarhică în care, „centrul” fiind ocupat, „marginea” se simte condamnată la „provincialism”. În ce le privește, deși au funcționat întotdeauna „deschis”, os­motic, e adevărat că și culturile „mari” au adoptat mult timp discursuri legitimante de tip na­ționalist, mai ales de-a lungul secolului romantic. Atmosfera se destinde în modernitate, pînă la cunoscutele teorii ale intertextualității generalizate, pentru ca în ultimele decenii să vină la rînd filozofiile postmoderne, conform cărora societățile sînt policrome, „multi­cul­turale”, mult mai puțin – nu neapărat deloc – specifiste decît au crezut înaintașii.

Încă un lucru la acest capitol. Știm astăzi, în plină postmodernitate, nu numai că funcționarea „în rețea” dă șanse așa-zicînd „democratice” tuturor culturilor, lăsînd deschisă competiția liberă între idei și opere de oriunde, ci și că vechile „marginalități”, „exotismele” de orice fel, tradițiile locale sînt recuperate atent și prețuite atît patrimonial, cît și ca expresivități care pot contribui la diversitatea culturală europeană sau interna­țională. Cu alte cuvinte, vechile complexe se cuvin abandonate și înlocuite cu o atitudine po­zitivă, de promovare a valorilor care ni s-au părut pînă acum prea „specifice”.

 

Exist㠖 totuși – și „mimetisme” rele!

 Nu mai rămîne de adăugat decît că exist㠖 totuși – și „mimetisme” rele, și anume ce­le care presupun „copierea” efectivă a formulelor/autorilor/operelor la modă, prin de­păr­tări sau loco. În epoci mai vechi, în care originalitatea nu era la mare preț și nu consti­tuia criteriu de validare, pastișele și adaptările și-au avut rolul lor. Din zorii modernității încoace, operațiunea poate friza plagiatul, atunci cînd preluarea modelelor se face tale quale. În rest, sînt forme de oportunism conjunctural, agravate de lipsa de orizont și de per­sonalitate a vinovaților. Pot uneori juca vechiul rol de popularizare a unor teme, atitudini, mentalități, dar cad de obicei în fanatism și vulgaritate. Asemenea „mimetisme” rele, de­plorabile și față de care trebuie luată o sanitară distanță critică apar în toate culturile. Cînd preluările se produc dinspre cele mari spre cele mici, formele de manifestare pot fi mai deranjante, căci obediența față de „modele” e mai mare și povestea poate căpăta aer de prozelitism agresiv. Exemplele – inclusiv actuale, de pe meleagurile noastre – stau la în­demînă