Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (479) octombrie 2005

ZILELE REVISTEI FAMILIA

Mimetismele literaturii române contemporane

 

Radu MAREȘ

Despre mimetisme

 

Forme – nu știu dacă zic bine – de mimetism găsim peste tot. Cele detectabile în creația literară sunt de competența studioșilor între care nu mă prenumăr. Fiind într-o oa­re­care măsură implicat, îmi vin în minte în schimb semnele misterioase, aproape ieroglifice, care apar în descrierea condiției scriitorului și care se reiau periodic, poate mimetic. Cînd vine clipa, luciditatea ne coboară tot în aceleași vechi gloduri, călcăm tot pe aceleași vechi amprente de pași. Și, ca să vin la subiect, speranța de zbor liber se dovedește tot o biată iluzie...!

În secolul trecut, prin anii 80, poetul Victor Felea, care era redactor șef adjunct la „Tri­buna”, a aprobat pentru publicare cîteva poezii de Ileana Mălăncioiu. După apariția lor în revistă, cîteva din acele poezii sau toate – nu mai îmi amintesc – au fost considerate sub­versive iar cel care avea obligația să vegheze la acuratețea – din punct de vedere ideolo­gic – a revistei, în ansamblul ei, adică Victor Felea, a fost sancționat. Trebuie reamintit și subliniat că existau, cu privire la acel delict, texte de lege dar și instrucțiuni verbale. Și în constituție se prevedea că autorul unui text scris care contravine politicii partidului comunist să fie pedepsit, cu atît mai mult cel care mijlocește difuzarea textului, tipărirea lui etc. În anii ’80 se adăugaseră și „tezele”, adică unele propoziții din cuvîntările lui Ceaușescu și care, toate, avînd caracter de lege sau de adevăr oficial, nu permiteau punerea lor la în­doială. În poeziile cu pricina existau – aluziv, încifrat – și asemenea pasaje. În general, cei mai vîrstnici cunosc acest episod precum și faptul că, drept pedeapsă, Victor Felea a fost ex­pediat în pensie. Ce se spune cu jumătate de gură, sau pur și simplu nu se mai știe, e că pe poet această pensionare forțată l-a ucis. Reamintesc toate astea și pentru a observa cu ce iuțeală halucinantă se uită toate.

După un sfert de secol care a trecut de atunci, interval în care a avut loc o revoluție, s-a schimbat constituția, ne-am cucerit – helas! – libertatea, cu prețul a peste o mie de morți, povestea se reia și în literă dar și în spirit cu Paul Goma, autor, și L. I. Stoiciu, redactor șef adjunct la „Viața românească”. Cel de al doilea se face vinovat de a fi publicat un text al primului unde există cîteva (mai multe sau mai puține) propoziții ce, prin conținu­tul lor, contravin unor dispoziții legale în vigoare în țara noastră. Nu îmi mai amintesc ni­mic din poeziile Ilenei Mălăncioiu. Mă îndoiesc că există cineva care știe un titlu sau un vers din cele incriminate la publicarea lor. Sper să fiu crezut pe cuvînt, dar n-am găsit ni­căieri „Viața românească”: nicăieri înseamnă la chioșcurile de difuzare a presei din Cluj. Im­portant e însă altceva, după părerea mea: și ca story, în linii mari, și în detaliile micros­co­pice, totul se repetă cu o precizie care ar fi amuzantă, ca în orice joc de oglinzi, dacă n-ar fi înfricoșătoare. Istoria a modificat doar un paragraf din caietul de regie. La vremea lui, Fe­lea era judecat și trimis la eșafod cu mare discreție, aproape în secret. În 2005, treaba s-a făcut cu un semnificativ răpăit de tobe, spre luare aminte.

Întîmplarea a făcut ca de „cazul Felea” să mă aflu aproape, chiar în acel infernal în­țe­les al lașității care nu e stricto sensu lașitate dar și al neputinței de a face un cît de mic gest de solidarizare, fie el și perfect inutil... Ce știu precis e că Felea și-a asumat riscurile în de­plină luciditate. E absolut singur că în cauză n-a fost nici neglijența sau superficialitatea, el fiind, structuralmente, de-o conștiinciozitate spăimoasă. Era și ardelean, fiu de preot din Apuseni, așadar exact omul care nu se aruncă orbește cu capul înainte, fie ce-o fi. Îmi i­maginez și că Stoiciu, pe care nu-l cunosc personal, l-a publicat pe Goma neignorînd statutul de indezirabil al acestuia dar și că ultimele lui texte sunt din categoria celor care stîrnesc cuibul de viespi. Instinctul de conservare avertizează asupra riscurilor, pe care le știm toți. Conștiința morală te obligă să procedezi însă exact invers decît ar fi bine și înțelept. Cam asta a fost procedura mimetică pe care o am în vedere.

Nu-mi fac nici un fel de iluzii că poetul Stoiciu ar fi putut scăpa teafăr. Nici pentru U­niunea Scriitorilor și președintele ei nu exista altă soluție, în condițiile în care, nepedep­si­rea vinovatului ar fi stîrnit același cor de tînguiri, proteste și amenințări de care – o măr­tu­risesc sincer – am început să mă plicitisesc (dacă asta interesează pe cineva). Spun chiar mai mult: vor exista mereu intelectuali și artiști care să calce pe bec și să fie apoi pedepsiți cu aparat și ceremonial. Statul postmodern, a cărui esență e represiunea, are nevoie de acești turbulenți ca de aer – și care, dacă nu vor ieși singuri în față, vor fi inventați...!

Dar dacă, așa stînd lucrurile, în comitetul director care e un fel de sanhedrin al Uni­u­nii Scriitorilor, ar fi fost două voturi contra sancționării lui Stoiciu? E prea mult? Dacă, atunci, pentru a nu veni cu pretenții exagerate, ar fi fost un singur vot contra?! Sau, dacă doi scriitori români, aleși să îndeplinească o funcție de reprezentare în capul breslei, luîndu-și inima în dinți, și făcînd un pas de retragere, și-ar fi declinat nu știu ce, ar fi sugerat că ezită, că au oarece scrupule, niște îndoieli...

Uneori, sub rezerva a tot felul de îndoieli, mi se pare că această unanimitate mime­ti­că reprezintă ceva mult mai grav decît oricare formă a mimetismului (strict) literar.