Nr. 10 (479) octombrie 2005

Viorel MUREŞAN

Mimetismul - un concept estetic?

În anumite limite, mimetismul literar e justificat — şi aici sociologii literaturii trebu­ie să ne dea dreptate — căci pentru a deveni „jucător” performant, scriitorul e obligat să i­mi­te la început „jocul” altora. Actul său creator l-ar asemăna cu principiul magnetului: cu o faţă aspiră cultură, cu cealaltă emite, radiază, trimite în afară. La limita vederii, scriitorul e compus din toate cărţile pe care le-a citit, ca personajele din tablourile lui Archimboldo, însă — ascunsă, nevăzută — în el locuieşte psiché, pasta aceea subţire a atribuirii native, cea care, dacă ar lipsi, omul de cărţi ar putea fi un foarte spectaculos cititor, dar nu mai mult de atât. Sunt foarte rare cazurile scriitorilor care au fost nişte izolaţii ai timpului lor, ignora­ţi total în materie literară, căci joc fiind, cum sugeram mai sus, literatura creează grupuri, care se transformă la rândul lor în ceea ce numim curente sau grupări literare. De altfel, mi­­metismul poate avea chiar statut de concept estetic, alături de perechea sa etimologică, mi­­mesisul, în măsura în care este şi la scriitori „proprietatea/.../ dobândită în cursul se­lec­ţi­ei naturale, de a se identifica cu mediul în care trăieşte”, aşa cum îl definesc dic­ţi­o­na­rele.

Prin urmare, credem că având o orientare culturală adecvată, aproape oricine îşi poa­te lesne însuşi metodele asamblării textului la nivel sintactic, morfologic şi morfematic, dar conţinutul spiritual rămâne nul acolo unde lipseşte înzestrarea individuală. Foarte mulţi poeţi imită astăzi monologul interior al lui James Joyce, ori au trecut la abolirea punctuaţiei ca Faulkner, obţinând un limbaj încâlcit precum aceştia, fără a ţine cont însă că la ei asemenea artificii formale semnifică incapacitatea personajului narator de a exprima stări paroxistice. Chiar dacă ambiguitatea de persoană, deci problema identităţii, se constituie într-una dintre cele mai importante teme ale liricii, nestăpânirea ei perfectă la ni­vel stilistic, simpla imitaţie, generază epigonism. Dar, oare este Călinescu numai e­pi­gonul lui Balzac? Sau sunt oniricii de la noi doar epigonii romanticilor? Să nu uităm că între unii şi alţii se interpun simbolismul şi mişcările de avangardă. Aşadar, oniricii lu­crea­ză cu maşini de produs imagini de un rafinament infinit sporit, faţă de înaintaşii lor ro­man­tici.

Apropiindu-ne de poezia noastră de astăzi, de îndată se impune metafora Turnului Ba­­­bel. Există o literatură, practic, incontrolabilă, care poate fi imitată, dacă nu de-a dreptul plagiată. Iar proliferarea ei electronică dă o mobilitate aproape supranaturală în combi­na­rea unor forme pline cu formele fără fond. Dacă identifici într-un text urme flagrante de furt, ţi se invocă deîndată principiul sacru al intertextualităţii, căci tot suntem în post­mo­dernism. Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă am răsfoi cu atenţie toate antologiile ju­de­ţene, toate revistele de provincie, ori dacă s-ar urmări, cu producţiile lor cu tot, cenaclurile de acelaşi nivel? Singură critica nu mai poate fi un justiţiar imanent, care să pună ordine într-o astfel de confuzie generală. În sprijinul ei trebuie să vină cititorii de poezie, care re­prezintă grupuri de cultură închise, ce în general stăpânesc bine domeniul şi nu pot fi trişaţi. Numai ei, cei care ştiu ce e autonomia limbajului, dar şi ce poate face poetul rămas singur cu acest limbaj, ar putea transforma mimentismele literare de azi în fenomene cola­te­rale.

Creşterea firească a poeziei înseamnă, între altele, întoarcerea la relaţia eternă dintre tradiţie şi talentul individual. Şi, acceptând mimentismul ca pe un concept estetic, în sensul de modelare a personalităţii pentru a intra într-o paradigmă, putem fi de acord cu Herder, atunci când spune că: „Ananasul, care întruneşte în gustul lui mie de arome alese, nu poartă în zadar o coroană.”