Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

O ANTOLOGIE DE IARNĂ

 

Alexandru SFÂRLEA

,,Trăiești, nu trăiești, trăiești, nu trăiești..”

Motto:

,,(…) măști peste măști ca-ntr-o carte

cu file sălbăticite”

Angela Marinescu, Blindajul final

E o dimineață parcă mușcată

de-o fiară rănită

ce-mi pare că în memoria mea se tăvălește

                                                     în propriu-i sânge,

căci mie-mi sună-n cap apa

în care-au spălat un mort tânăr

și tristețile, precauțiile noastre,

ca niște gratii împletite

stau îmbrățișate –

îmi amintesc – inspirând

o duhoare proaspătă de bârlog

și de aer stătut de prin saloane de spital

sau penitenciare celule –

lucruri, credulități, umilințe și vituperații

                                                     stoarse-n fantasme,

de care știu

 că în curând are să-mi fie rușine:

,,Ce mama cu cornițe a unui drăcușor mămos

să te crezi un  detestabil poet

 și să-i duci în cârcă pe confrații morți

în floarea de cactus a vârstei

cu trupurile spălate cu țuică fiartă

și rouă îmbuteliată,

așa-mi dădea târcoale un gând

de parcă aș fi fost călcat

în luciferice copite,

că ar fi trebuit să vină Iisus

și să-i învie ca pe Lazăr

 pe-acei mirifici și spulberați poeți:

“Labiș, Stănescu, Mazilescu,

ieșiți afară

din mormintele voastre

                 ca niște burți lipite de spinare

 și nu luați în tragic

meschina, precara, sleita literatură,

umblați până-n asfințit

                                         ținându-vă pe după umeri

                             și-astâmpărați-vă setea

                                         doar cu apă sfințită!”

Iar ei să se codească sfielnici,

     apoi brusc maiestuoși și sceptici și mofluzi,

                 abia reprimându-și smerenia și crisparea:

,,Cu ce drept ne învii tu pe noi, gornistule,

                 ca pe niște hoituri de cârtițe tebeciste,

     noi nu-l vedem bine pe tătucul Dumnezeu

                 pentru cănu ne-a dotat cu oase

din oțel înalt aliat

(în care să scrâșnească roțile tramvaiului

                                         și-apoi să deraieze,

     nu-i așa, Nicolae?)

                 să fi avut ideea suprarealistă

de-a ne cadorisi, pe ceilalți doi,

cu ficați și pancreasuri imune și tefere

chiar de-am fi băut țiței vâscos

     ca vinul vechi de 100 de ani –

te uiți la noi chiorâș că suntem murdari

de praful cosmic

                             depus pe sufletele noastre

ca niște veșnic degerate cepe zdrobite cu pumnul,

ce știți voi de creierul

     celui ce nu credea să-nvețe a filosofa vreodată,

                 creier trântit într-o vadră

și aburind alene în soarele unui miez de iunie

                                         mitic și mistic și miticist,

     în vreme ce infirmierele fredonau

                             ,,pe lângă plopii fără soț”

nenorociți și lași o să turnăm în noi

                             câteva canistre de vin nobil

                 dres cu mirodenii, agheazmă și mir,

     ne-om pogorî apoi în mormintele noastre

                             iar spiritele ne-or umbla împleticite

                                                     prin Cântarea Uitărilor!”

Dar, ce spun eu, creatura

                                         care și-a-nnăbușit plânsul

                 chiar și când lumina zilei vedea,

am crescut cu-antipatia prodigioasă

                                                     a profelor de mate

     îmbibată în porii

                                                     pielii mele de curcă plouată

     și huruind de mila sinistră

                                                     a imaginii din oglind㠖

falsificam certificate medicale

ca să-mi prelungesc singurătatea

                                                     de spin împupit

     ca un vierme surâzând

                                                     într-o vânătă floare,

când citeam lihnit

                                         cărți de căpătâi

     ale căror file îmi venea

                                                     să le smulg apoi

                                         ca pe niște petale,

                 murmurând cu maternă stupoare:

,,Trăiești, nu trăiești, trăiești, nu trăiești,

                 orbia, surzenia și nebunia

                                         să te mănânce!”

Vreo două femei mi-au injectat lacrimi

                                         fierte în bătăile inimii,

dar simțămintele mele unduiau

                                                     ca niște șerpi

     iubindu-se pe jar și sâsâind jurăminte –

acum, acum ce? împrăștii cenușa caldă

                             a unor amnezice regrete

                 peste toate cuvintele de mai sus

     și peste cele în guși de privi9ghetori putrezite,

căci bătrânețea zburdă în mine

ca o căprioară cu copite tocite,

acuma știu că fantoma lui Sing

–    în dimineața asta

și-n asfințitul ce vine –

a intrat în pielea unei fiare rănite

                 care în memoria mea

se tăvălește în propriu-i sânge,

                             dar nu mai știu

     dacă albul e roșu,

     sau roșul e alb (…)