|
Chiar dacă
povară
Chiar dacă la început
nu-ți va plăcea,
ajungi să-i dorești
frumuseețea.
Te obișnuiești cu ea
și n-o să vrei s-o
pierzi.
Te vei scoate din tine
și
vei pătrunde
înlăuntrul ei
contopindu-te cu
timpul
sub pământ.
Deschide, vei zice,
deschide măcar
pe jumătate!
Privește-mă pe furiș!
Aș fi dorit să cresc
odată cu tine, vei zice,
să nu-ți fiu inamic.
Dar creșterea ta mă
sufocă.
Mă obișnuisem cu tine
și
m-a durut gâtul de
atâta
povară.
Plecare în vis
În vis am totdeauna
punct de plecare.
Eram brusc în aer cu
tălpile
deasupra pământului.
Furnicile și animalele
și-au ridicat
privirile spre mine.
Plecare și sosirea mea
numai
ciudățenia stării de
vis
o răscumpără;
diminețile privesc
tavanul
și nu pricep de ce nu
mai pot
să-mi mișc picioarele.
Exilat
Patria în lipsa patriei
îmi anulează personalitatea.
Ceea ce nu mai exista
nici măcar nu ar fi putut exista.
Gândirea mea din exil
e suferința alteia ce-mi era
aproape mireasă
Mireasa nu poate fi decât una
Și eu am fost mereu plecat în țara nimănui.
Am ars
Acum îmi e frică de mine și
nu mă plâng.
Nu-mi arunc neliniștea în lume;
scuturile au oglindă pe o parte
și sunt așezate undeva în mintea
mea pe căprării.
Eram tare singur acolo
și soarele îmi fura din
puținul scutului,
din mine și mai puțin
și mă bucuram să mă pot ascunde
în spatele lui.
Și până la urmă, ce s-a întâmplat?
Nimic. Am ars.
În apă murdară
Replicile îmi sunt aduse
și luate de vânt.
Ploaia mă curăță
și mă măsoară.
Un trăsnet și o limitare concretă
spre care trag cu urechea
nu-mi mai dezvelesc ochii
nici măcar în joacă.
Sunt liber. E frig. Frig destul.
Și degete înghețate și vânt
Și apă murdară.
Scut
I-am zis că vreau să-l ating
și mi-a răspuns că nu-i de pipăit
și nu l-am crezut.
Și mi-a zis nebunule de ce nu te mulțumești
doar cu căldura.
I-am zis că nu-l voi uita
pentru că prea dogorăște
ci eu îmi voi face scut.
I-am zis că nici măcar nu vreau să-l văd.
Și mi-a lăsat în schimb cuvintele
să le pun sub scut.
Nu știi tăcerile
Îți vei recăpăta puterea în fața ispitei
pentru a evada o vreme.
Tu nu știi tăcerile mele
și nu mai e nimeni cu care să cântăresc
timpul.
Au început să fugă de mine cuvintele,
inima nu mi-o mai cred
și degetele îmi spun că mă prefac că zbor
și că voi exploda înăuntru,
ele mă vor conduce
străine
la groapă. |
