|
Cândva Ianuarie
M'angaliasés, s'angaliasá,
Mă-mbrățișezi, te-mbrățișez...
Prietenoasă umbra odăii.
Afară, planetă tristă.
(Într-un amurg de iarnă ningea domol, un
stol de păsări necunoscute veni în crengile corcodușului.)
Ninse apoi tare, ca în nuvela lui Joyce,
Pe-ncenușat peisaj irlandez sau de-al
nostru,
Îngreuind crengi și păsări.
(Un moț cafeniu, lăsat pe spate; aripile,
precum cenușa de-am zis, vrâstate cu negru.)
Cavalei nasoi, Hegel, Feuerbach,
Momâi la capete de drum înspre groază...
Românule, fulgi de nea, fulgi de păsări.
(Au stat câteva clipe în corcoduș, zboară-n
alt pom dintr-o livadă apropiată. În crenguș negru își zbat aripi o vreme, își
caută locul, umplu singurătatea cu fluierat ne-ntrerupt.)
Negri fulgii? Sunt oare albi?
De ce, dintr-o icoană a purității,
Izvod, simbol al durerii, ianuarie?
...fugi de nea, fugi de păsări!
(Se liniștiră, se -nnoptară cu crengile,
ningea grăbit peste ele. În zori, de cum răzbătu în jur un pic de lumină,
fluieratul lor, dezesperanță, ianuarie.)
Souvetaurilia
Ai luat un porc, o oaie, un taur,
I-ai împodobit cu ghirlănzi, i-ai dus,
Sacrificator al lui Mars, la tăiere
Și ai citit viitorul în ale lor măruntaie.
Sus e porcul, cel cu cântarea, grăsanul,
Ovis, intelectualitatea blândă,
behăitoare,
Taurus e cerbicea, gloata ce-i ține-n
cârcă.
(Firav deținut, în prima zi de Canal,
Și-a privit roaba, ruptă-ntr-o parte,
I-o dase caraliul. O privi iar, îi zise:
Eu sunt rob și tu ești roabă,
Haidem amândoi la treabă!)
Imagine din Van Gogh îți vine în minte,
Șirul celor închiși, scoși la plimbare în
cerc,
Șerpuitor, sempitern, fatal urmărindu-se
Pe el însuși.
(Ultima zi din aprilie trecu,
Nopți începură'nălbăstrite ale lui mai,
Marame fugare, privighitori în
Plantația de salcâmi din marginea
regimentului.)
Viziune modestă
Ultimă mângâiere, petecul de grădină.
Motanul bătrân, de 22 de ani,
Își căta adăpost pe sub leuștean.
Poetul?
Opera lui?
Sau ființa-i de carne și respirație?
Cum clipești printre flori de vișin, steauo!
Lăstuni în re major
Pleacă din lumea lor,
Cât ești tânăr încă
Și nu te-a-mpins la vale
Greoaia sorții brâncă!
(În depărtarea livezilor apăru, o clipă,
imaginea cârdului săgetând negru străvezimea cerului, peste frunzișuri.)
Nemțoi bărbos ciugulise din Adam Smith
Și din Ferdinand von Lassalle pelteaua
Care a dat în roșu spre gulag și crimă
Și au pupat-o-n cur aller Länder
Gagiii mărunței ai clipei.
(Nemișcată în ițele plasei, știuca cea mare
își aștepta destinul, pe țărmul răsfrânt în ochii ei limpezi, sub simfonia
lăstunilor. În ochii aceia mari...priveau malul abrupt...ceva atât de liniștit
și egal...)
Huo, voi toți, înveșmântații în roșu,
A lui Satan Trismegistul ciurdă vicleană!
Sau... nemurire vouă ! statului major
Al viermuielii OMENIRE !
Alt nume, mai pe măsurica, nu i se putea da?
(Ieșea din trestiș nevăstuica, ținând în
gură șoarecele de smârc.)
Astfel, rază nici că se întrevede. Oare de
unde? Din
Norul restriștii? Din cușcă?
...Cenușiu va fi cerul. Zăbreluit orizontul.
(Din norul lăstunilor fluturând în slava de
seară se desprindea câte-un cârd, prăbușindu-se amețitor cu vâjiit de vânt pe
linia stufului, peste pămătufuri. Apoi, când se îndesă înserarea, miile de
lăstuni se lăsară la cuiburi, umplând cu un ciripit imens zona trestișului). |
