Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Post-comunismul sau cultura resentimentului

Orizontul politic al noii Europe trimilenare pare, pentru moment şi în liniile sale ge­nerale, lipsit de provocări esenţiale. Nimic spectaculos în consecvenţa cu care statele pu­ter­nic dezvoltate amendează derapajul „socialist” al candidaţilor la integrare. Atmosfera des­tinsă a parteneriatelor strategice între „profesorii de democraţie” din Occident şi mai să­racii lor discipoli din Est e un motiv de nedisimulată satisfacţie pentru diplomaţia de la Bruxelles. Conceptul de integrare domină spectrul discursului politic de ambele părţi. Is­toria Europei pare să-şi fi regăsit aerul seniorial de odinioară. Şi nu se găsesc azi prea mulţi care să se îngrijoreze atunci când sub steagurile ei triumfătoare mărşăluiesc alături revo­lu­ţi­onari de conjunctură, hoţi de buzunare şi dame de companie.

Dincolo de eforturile diplomatice şi declaraţiile comune stă echilibrul fragil între exigenţele dure ale economiei de piaţă şi aşteptările nefireşti ale unei populaţii obişnuite cu paternalismul guvernamental. Consensualitatea, aşa cum ne-a obişnuit democraţia, nu e niciodată o premisă rezonabilă. Europa are, ca orice familie reală, insatisfacţiile şi frustră­rile sale.

Dincolo de retorica diplomaţilor, Europa rămâne o comunitate eterogenă, cu pozi­ţii puternic polarizate. Cultura politică şi problema ierarhiilor valorice rămân în „familia” cea mai veche a omenirii capitole tensionate. Există, din motive uşor de înţeles, un interes crescut pentru politicile culturale. Adică pentru zona unde se fasonează indistinct atitudini, etichete şi tendinţe acţionale. Cultura e locul unde pretenţiile de preeminenţă, control şi exclusivitate îşi pierd orice legitimări. Alerta identitară a aspiranţilor la integrare îşi gă­seşte aici concretizări inofensive şi, ca atare, admisibile. Toleranţa faţă de o cultură care nu exhibă lipsa principiilor e totală. Dar a avea princii înseamnă a angaja o atitudine. Ca exerciţiu competiţional care premerge confruntării ideologice, cultura anunţă un trend so­cial şi politic. În virtualitatea principiilor unei culturi propaganda a proiectat breşa de conştiinţă prin care se strecoară, iar şi iar, ideologicul. Imperialismul tradiţional al ideo­logiilor explicite a migrat (s-a camuflat strategic) într-un teritoriu unde înfrângerile nu anihilează la propriu inamicul. Şi asta din motive de eficienţă. Proba comună raţionalităţii mi­nimale pare să fie, în zilele noastre, calculul şi analiza cost-beneficiu. Nimic nu se a­runcă. Coşul de gunoi al istoriei e azi mai gol ca oricând. Nu fiindcă oamenii au făcu progrese în domeniul moralităţii, ci fiindcă au ajuns aproape de perfecţiune pe linia eficaci­tăţii şi recondiţionării.

Cultura cotidianului e forma sublimată a câmpului de luptă clasic. Cuvintele sunt ar­me care ţin în frâu voinţe. De aceea, pe câmpul de bătălie al culturii armele, (cu chipul lor nou) nu tac niciodată. „Controlul” şi dominarea exercitată în numele unor valori legiti­mate cultural păstrează avantajul de a fi un demers silenţios şi fără riscuri investiţionale ma­jore. Tocmai de aceea ideologia globalistă şi integrarea ca ideal politic abstract ignoră de­liberat asimetria civilizaţională şi dizolvă interesat defazajul mentalitar (şi implicit civili­zaţional) al partenerilor. Despre „colonialismul creierelor” ca fenomen al epocii post-mo­der­ne (ori mai degrabă para-moderne) nu se vorbeşte decât sub presiunea consecinţelor de­mografico-politice imediate. De cele mai multe ori efectele pe termen lung ale acestor fe­nomene sunt orchestrate atent în cancelarii neoficiale închiriate de noii plutocraţi.

Statele Unite ale Europei nu mai reprezintă un ideal romantic. Coagularea politică a Europei e mai degrabă un artificiu de strategic. Şi sunt o seamă de voci care au remarcat acest lucru încă din secolul trecut. „Nu contest faptul că Statele Unite ale Europei sunt una dintre fanteziile cele mai modeste din câte există şi nu sunt solidar cu ceea ce alţii au gândit sub aceste semne verbale. Dar, pe de altă parte, este extrem de improbabil ca o socie­tate, ca o colectivitate atât de matură ca aceea pe care o formează deja popoarele europene, să nu încerce a-şi crea un aparat statal, prin care să concretizeze exercitarea puterii publice europene, deja existente. Aşadar, dacă gândesc astfel nu înseamnă că sunt slab în faţa soli­ci­tărilor fanteziei sau că sunt înclinat spre un « idealism » pe care îl detest şi împotriva căruia am luptat întreaga mea viaţă.”1

„Instinctul puterii” e o trăsătură universală a speciei homo sapiens şi nu necesită ca­dre specifice sau integrare clasic-instituţională. Europa unită e o formă comună de concretizare a acestui „instinct”. CulturaEuropei civilizate, în ciuda tuturor prejudecăţilor, e şi o formă sublimată de putere. De la puterea culturii la cultura puterii a fost dintotdeauna (de la Platon încoace) un drum foarte scurt. În cultură orgoliile sunt întotdeauna mari pentru că în aria de influenţă a produselor culturii îşi află justificări subiacente puterea po­litică. Intelectualitatea modernă a înţeles să profite de pe urma statutului de „agent de influenţă” în spaţiul public.

Reorganizată în formula nouă a „grupurilor de prestigiu” intelectualii din Europa de Est joacă, în aparenţă fără rezerve, pe cartea integrării europene. Atitudinile pro-occi­den­tale au însă explicaţii dintre cele mai surprinzătoare cu atât mai mult cu cât managementul rficient al culturii implică declinarea oricărui interes politic imediat.. În realitate Occidentul e privit intelectualii din Est ca o şansă de a recupera prestigiul pierdut (şifonat grav) în perioada comunistă: mizând pe revenirea la „experţi” adepţii unificării europene văd în apropierea de Europa civilizată ocazia de a se repoziţiona individual socio-politic.

Fiind în centrul lumii culturale, aşa cum s-a însăilat ea în Europa de Est, intelectua­lii de succes patrulează posesiv spaţiul academic şi universitar. De aici până la penetrarea în politică e doar o chestiune de timp şi proceduri. România cunoaşte o serie de precedente istorice în acest sens. E de ajuns să trecem aici în revistă numele de rezonanţă ale cul­turii române interbelice: Eliade, Cioran2, Nae Ionescu. Postura prolegionară în care se pla­sează (vrem, nu vrem) aceste voci remarcabile ale culturii nu reprezintă, în ciuda tuturor aparenţelor, o chestiune pur conjuncturală. Noica şi Eliade au îmbrăţişat fără rezerve naţionalismul generaţiei lor. Şi nimeni nu va crede că ei ar reprezenta excepţia. Nu e greu de văzut cum mişcările politice radicale şi-au rafinat bazele, cu rare excepţii, în curente spi­ri­tuale întreţinute în Universităţi. (În Europa de Est sunt de notorietate mai multe exemple. E de ajuns să amintim aici doar contribuţia esenţială a filosofului Patocka la schimbă­rile politice din Cehia.)

Notorietatea pe scena culturală şi prestigiul academic sunt ingrediente ale succesului politic în faţa unui electorat aflat într-o criză gravă de modele socio-umane. Aceste „tehnici de lansare” în spaţiul politic sunt deja testate în câteva dintre fostele ţări comunis­te. Ele nu se înscriu, ca proceduri, în logica imediată. Respectul pentru elite, (cele autentice şi, în egală măsură, cele pretinse) nu se înrădăcinează într-o formă de înţelegere. De multe ori, tocmai aspectul etanş, „esoteric” al unui discurs produce respect. Faptul ca în plan istoric elitele protejate prin discurs „tehnic” se dovedesc viabile trebuie să îndemne la reflecţie. Inclasabilul fascinează şi acest lucru se întâmplă pe fondul preluării emoţionale a stărilor de fapt. „Trebuie reluată, aşadar, această problemă a locului raţionalităţii în spaţiul politic, sperându-se ca în acelaşi timp, reflecţia politică să fie reînnoită în totalitatea sa. În particular, e vorba de identificarea, în cultura care serveşte drept referinţă pentru oamenii de acţiune şi pentru politologi, a diferitelor straturi de idei amestecate, de întretăieri de i­ma­gini şi concepte, cu scopul de a le evalua natura şi funcţia.”3 Dobândirea succesului po­litic se dovedeşte a fi mai puţin o chestiune de strategie raţională şi tot mai mult o artă. A­ceastă constatare impune, dacă nu o nouă perspectivă asupra unei tranziţii indisciplinate şi mereu surprinzătoare, măcar o lectură mai fină şi mai nuanţată a evenimentelor din ul­timii ani. 

Nu mai există un specific naţional al paşilor către putere. Globalizarea refuză în a­cest registru orice ieşire din pluton. Se poate vorbi chiar de un fel de reţetă a ascensiunii al cărei ingredient indispensabil pare să fie cosmopolitismul de conjunctură. Putem constata, e adevărat, un anume dadaism al revoltei care însoţeşte voinţa de schimbare. Dar a­ceastă simptomatologie aparent diversă e doar un „echipament”. Cultura, contaminată i­re­versibil de globalizare, echipează cultural idealurile revoluţionare. Naţionalismele îşi pierd farmecul în era informaţiilor globalizate. Etnocentrismele clasice cedează teren în faţa tehno-colonialiştilor fără naţionalitate. Puterea, în formele sale actuale, cere „insula­ri­zarea” spaţiilor producătoare de prestigiu, dar impune criterii noi. Naţionalitatea nu mai reprezintă un argument. Afaceriştii americanii din Orient şi miliardarii ruşi de la Londra sunt locuitori onorabili ai aceleiaşi republici cinic-independente. Ei tratează cu delicateţe defazajul ideologic al informaticienilor din India şi Pakistan de vreme ce, cu sprijinul lor, pot dezvolta afaceri transnaţionale de succes.

„Republica insensibilă a Profitului” nu e interesată de frontiere decât în măsura în care acestea s-ar putea constitui într-o piedică în faţa universalizării principiilor care îi animă pe funcţionarii săi. Considerentele principale care animă dorinţa de globalizare (economică, dar nu numai) nu au nici un fel de conotaţie cultural-etică. Europa este solidară din necesitatea de a-şi asigura un loc pe piaţa comună. Nu ştim foarte precis ce anume ne uneşte. Încercăm cu disperare să înţelegem şi să înlăturăm ceea ce ne-ar putea despărţi. Şi relativa concordie în privinţa acestei necesităţi e dovada cea mai clară că în ceea ce priveşte viitorul Europei optimismul e doar o formă de evazionism. Iar graba cu care se pune la cale Integrarea nu face decât să confirme existenţa unor temeri cu privire la o seamă de ameninţări despre care nu se vorbeşte niciodată deschis. „Cel care m-a învăţat că unitatea Europei ca societate nu este un „ideal”, ci o străveche preocupare constantă, a fost realismul istoric. Iar când se constată acest lucru, probabilitatea unui stat general european se impune de la sine. Prilejul care poate duce pe neaşteptate procesul până la capăt poate fi oricare: de exemplu, o codiţă de chinez ivită prin Urali sau un cutremur produs de marea magmă islamică.”4 Uniunea Europeană propune un discurs centrat pe argumente economice. Aici orice retorică a inamiciţiei e aluzivă şi excesiv diplomatică. America nu are pudibonderiile bătrânului continent. Ea ştie că Europa poate fi bănuită de multe, dar nu de inocenţă. Experienţa milenară a Europei dovedeşte o convergenţă a proiectelor politice dincolo de orice morală supra-istorică. Şi nu găsim nimic romantic în înverşunarea statelor candidate la integrare de a-şi conecta sistemele de producţie, administraţia şi legislaţia la normele europene. Consensul cu valorile consumatorismului occidental e un „mitem” întemeiat pe interese politice clare. Prejudecata supremaţiei „culturii majore” (occidental-europeană) e vehiculată insistent şi tenacitatea cu care se încearcă impunerea ei ţine loc de argument.

Nu trebuie să deducem în mod primitiv de aici că orice normă proprie economiei piaţă, care poate pune în dificultate Estul, ar fi un atentat la morală. Nu sistemele, luate în sine, produc societăţi inechitabile. Sistemele pot încuraja asumarea unor repere care le avantajează şi servesc perpetuării lor, cultivă valori pe care le pot „oficializa” prin diseminare organizată şi tenace. Rezistenţa sistemului la critică e naturală. Orice sistem sabotează dezbaterile directe şi elucidarea propriilor anomalii. Istoria intră în cotidian prin poarta frustrărilor. Înainte de a schimba lumea, defavorizaţii subminează concepţia generală asupra ei. În plan istoric ideologiile moşesc criteriul de separaţie între crimă şi „pierderile colaterale”. În procesul de „negociere” a valorilor (politice şi nu numai) oamenii confirmă sau descalifică diverse repere culturale şi de civilizaţie. Acest proces implică investiţii riscante şi eforturi cu finalităţi incerte. Nu orice valoare cultivată cu asiduitate capătă girul masei. Ca orice preocupare nouă, managementul culturii are o latură experimentală. Între forma în care un anumit reper valoric e lansat pe piaţa de idei şi varianta în care o valoare e asumată public există un ecart determinat multifactorial. Ştiinţa politică îşi propune identificarea şi analiza acestor factori. Ei nu sunt uşor de identificat fiindcă, în mod frecvent şi din raţiuni de eficienţă, politicul e camuflat cultural, economic şi social.

Intelectualitatea din Est nu a avut aproape niciodată inocenţa prezumtivă cu care a fost creditată în alb dincolo de Cortina de fier. Istoria dizidenţelor din Est e mult mai tristă şi, în orice caz incomparabil mai puţin spectaculoasă decât pretind jurnalele cenzurate sau eterica „literatură de sertar”. În realitate s-a practicat o formă penibilă de rezistenţă care întreţinea prin aluzii alegorice speranţa într-un iminent reviriment spiritual. Acest „Camelot” prezumtiv, plasat într-un viitor neprecizat era mai mult o temă literară şi mai puţin un proiect istorico-politic cu şanse de concretizare în realitate. Orice dizidenţă „culturaloidă” nu reprezinta în perioada proletcultistă decât o variaţiune obositoare pe tema clasic-mitologică a Vârstei de Aur.

Mulţi istorici din Occident cunosc foarte puţine despre anvergura şi natura compromisurilor la care au consimţit o seamă de nume rezonante ale lumii literare din România.5 Prezumtive şcoli de cultură se dovedesc treptat a fi „famiglii” cu afinităţi (la rigoare) mi­nore, menţinute doar prin forţa convingerilor profitabile. Istoria a avut întotdeauna pro­bleme cu operaţionalizarea conceptelor de „rezistenţă intelectuală”, „dizidenţă” ori „to­le­ranţă la sistem”. În această zonă (a interpretărilor evaluatoare) se petrec şi azi marile de­turnări ale judecăţilor istoriei. Cine ar mai crede acum că intelectualii români au, aşa cum se pretinde,  vreun avantaj de pe urma întâmplării că au trecut prin „experienţa traumati­că, fabuloasă, a peste 40 de ani de comunism”?6

Dizidenţa nu produce soluţii politice. Ea poate inspira teorii. Teoriile nu posedă (intrinsec) capacităţi determinative îndeajuns rafinate astfel încât să poată decide în mod ne­mijlocit la nivelul evoluţiilor social-istorice. (Structurile conceptuale deschid însă cu­loarele în spaţiul cărora pot fi promovate public şi asumate mentalităţi. Iar de la mentali­tăţi la comportamente şi acţiuni istorice pasul e inevitabil. Depinde însă în ce fel se face acest pas.) Intelectualii din Est sunt oricum am privi lucrurile, scindaţi. Demarcaţia o face gradul de implicare în structurile de comandă ale vechiului sistem. Implicarea merge de la formal şi conjunctural la angajament efectiv în mecanismele active de represiune. Cei care au susţinut în diverse formule represiunea au rămas ireversibil marcaţi de marxismul profesat de susţinătorii revoluţiei permanente. Şi asta e firesc de vreme ce „masele merg nu­mai la jumătate de măsură şi trebuie să fie supuse stimulilor şi presiunilor de o anumită in­tensitate. Aceasta este dictatura proletariatului care acţionează nu numai asupra clasei în­vinse, ci şi asupra indivizilor clasei victorioase.”7 Comunismul a deturnat istoria în Eu­ro­pa de Est. Acest lucru s-a întâmplat pentru că Marx a identificat instrumentele ideologi­ce capabile să potenţeze frustrarea marginalizaţilor din cultură. Marginalizaţii aceştia s-au pus în fruntea unor forţe care ar fi acceptat orice sens pentru simplul motiv că, la momentul respectiv, nu aveau nici unul. Ca regulă, masele proletare erau supuse unei mobilizări eminamente emoţionale. Ideologia era doar uniforma oficială a unor frustrări economice şi civice.

Intelectualii formaţi la şcoala comunismului sunt de regulă, extrem de concesivi cu sub­cultura şi kitsch-ul. Ca dovadă că valoarea ideilor e relativă la un interes ponderat so­cial. În buna tradiţie a „revoluţionarilor” de profesie comunismul din România a profilat un orizont al mediocrităţii caracterizat de o înclinaţie patologică pentru clişeu şi limbajul de lemn. Au existat însă şi câteva excepţii notabile. Acestea nu aveau însă forţa de a organiza la nivel macro o „epurare” eficientă a sistemului de pseudo-valori. Eforturile lor sunt ma­gistral parazitate de simulacre culturale, imposturi profitabile şi retorisme direcţionate. S-a încercat (în manieră diversionistă) acreditarea ideii conform căreia intelectualii din Ro­mâ­nia se complac într-o stare paramodernă. (sunt cu un picior în trecutul comunist şi cu ce­lălalt, aparent, în paradisul consumatorist). Un astfel de amplasament e artificial şi in­teresat. Para-modernitatea este cadrul ambiguu unde valori dintre cele mai contestabile pot fi manipulate de la o extremă la alta fără a trezi rezistenţe şi fără a provoca fracturi la ni­velul logicii colective (care funcţionează mitic). Nu e foarte greu de aflat cine ar avea azi in­teresul să şteargă diferenţa între insatisfacţia retorică a poeziei contestatare şi singurătatea dureroasă a unui om care şi-a plătit scump adevărurile proprii în arestul Securităţii Sta­tului…

Cantonaţi în orizontul rigorilor simbolice, responsabilii europeni pentru Europa de Est remarcă (plini de severitate) doar întârzierile pe care le înregistrează o serie de state din zona balcanică în ceea ce priveşte rata privatizărilor. Sunt şi voci care acuză nivelul inacceptabil al corupţiei la nivel înalt. Aceste constatări sunt într-adevăr îngrijorătoare. Ele nu radiografiază în nici un fel motivaţiile esenţiale care împiedică sincronizarea unei părţi a fostelor state comuniste la ritmurile politice şi economice ale Europei occidentale.

Se înregistrează în zona statelor fost comuniste din Estul Europei o încetinire vizi­bilă a „ratei occidentalizării”. Nu e vorba aici doar de nivelul precar de trai. Defazajul eco­no­mic nu apare drept normă comparativă în mentalul colectiv pentru că reperele imedia­te lipsesc şi în acest orizont. Oamenii nu contabilizează valori europene şi declaraţii de principii, ci constată nemijlocit (cel puţin anumite categorii) o scădere dramatică a puterii de cumpărare şi, implicit a nivelului de trai. Pe acest fond de sărăcire accentuată sunt ex­pli­cabile o serie de asociaţii mentale primitive de tipul: capitalism - exploatare; economie de piaţă - corupţie, droguri, prostituţie, şomaj; democratizare - insecuritate personală, inefi­cienţa instituţiilor statului, infracţionalitate crescută. Acest fenomen (de pierdere a încre­de­rii în valori şi instituţii cheie) ar trebui supus unei expertizări atente (filosofi, antropologi, sociologi, psihologi) pentru ca,  în timpul cel mai scurt să poată fundamenta o serie de mă­suri cu caracter politico-administrativ. Pentru moment centrele de cercetare din universităţi se află deocamdată, în cea mai mare parte sub controlul cvasi-total al „cripto-co­muniştilor de salon” şi al fanilor „socialismului cu faţă umană”. Din nefericire toţi aceştia sunt foarte departe de calitatea şi rafinamentul intelectualilor stângişti din Franţa anilor 50.

Pe de altă parte, nu este suficient de clar care sunt rădăcinile psiho-afective şi culturale care întreţin (în România „paramodernă”) anumite rezerve faţă de norme şi valori în lipsa cărora nu putem vorbi de o economie de piaţă funcţională. Trebuie să fie evident pentru oricine: statutul de economie funcţională de piaţă nu se câştigă printr-o simplă de­claraţie a raportorilor europeni. Din păcate nici Occidentul nu cultivă consecvent criterii clare şi unitare ale performanţei. Consumerismul este în anumite state blamat intra muros (şi nu fără anumite justificări), dar multe dintre societăţile care se bucură din plin de el ar fi dispuse să ignore orice considerente de ordin moral pentru a avea în continuare parte de avantajele sale imediate. În Occident, justificarea teoretică a „războaielor antiteroriste” (Irak, Afganistan) apare destul de superficială chiar şi în ochii multora dintre proprii cetăţeni. În aceste condiţii cetăţenii din statele postcomuniste nu pot fi uşor convinşi să ia lecţii de democraţie. Şi rezervele esticilor par să fie, până la un punct, legitime.

În general, intelectualitatea din Est are un discurs pro-european. În această chestiune consensul pare absolut. Acesta rămâne însă un discurs de relevanţă discutabilă câtă vreme nu poate fi identificată o soluţie serioasă de compatibilizare a accentelor de ex­tremă stânga (rebotezate stângaci „social-democrate”) cu liberalismul ferm, indispensabil u­nei reforme economice veritabile. Liberală la modul declarativ, intelectualitatea ro­mâ­nească pare dezgustată de metehne social-democrate (=post-comuniste) dar contribuie (oarecum pasiv şi inocent) la instaurarea unui sistem care nu cultivă şi nu promovează valo­rile fundamental liberale. (Există o seamă de scriitori de notorietate şi oameni de cultură care se implică „de la stânga” în politica naţională…8

Cum gândeşte intelectualitatea în România şi câte dintre valorile Europei occidentale şi le asumă până la capăt nu s-a spus niciodată în termeni lipsiţi de orice echivoc. Există indiscutabil apetenţe nedisimulate către centru-dreapta. (s-a renunţat în sfârşit la pro­iectul „socialismului cu faţă umană”, proiect atât de drag, cel puţin într-o anumită pe­rioadă, preşedintelui Iliescu). Totuşi accente nostalgic-stângiste revin obsesiv în discursul o­ficial. Intransigenţa acţională completează cu totul nefericit toleranţa discursiv-retorică a luărilor de poziţie politică din România. În politica Europei de Est se probează ca niciunde felul în care între romantismul de conjunctură şi cinismul politic poate fi o simbioză per­fectă.9 Câte idealuri respectabile nu au degenerat aici în teroare şi crimă ? Câtă suferin­ţă nu s-a zămislit din credinţele diafane ale unor torţionari îmbătaţi de  logica impecabilă a umanismului marxist ? 

În mod cert, oamenii care au crezut într-o ideologie ori alta nu pot fi etichetaţi „prin proiect” diabolici sau sfinţi. Putem însă inventaria constanta lipsă de consistenţă spirituală a oricăror „instrumente umane” ale terorii. Astfel de oameni pot fi ingenioşi (şi a­tunci răul atinge cotele sale cele mai înalte şi  gradul maxim de pericol social) dar „in­teligenţa” lor socială capitulează dizgraţios în faţa zidurilor „templului” puterii. Fascinaţia pentru putere (ca efecte ale sale, fiindcă asta e tot ce li se dă) îi împiedică să treacă la o ra­dio­grafie elementară a obiectului adoraţiei lor. Şi e limpede că orice privire, fie ea oricât de sumară, ar deconspira insanitatea unor astfel de idealuri. Că numărul acestor „instrumente” mizere rămâne nepermis de mare la mai bine de un deceniu după eliberarea de co­munism apare ca un simptom. România suferă de neputinţa de a se rupe de trecut. Inte­lectualii noştri îşi camuflează inabil frustrările încercând sa inventeze circumstanţe atenuante. Frustrarea născută din caracterul inscuzabil al laşităţilor individuale îi împiedică pe cei mai mulţi să recunoască în jur (şi să acuze) patologiile tranziţiei. Cultura politică din Ro­mânia suferă de un defazaj important. Europa semnalează în mod constant acest de­fazaj reacţionând diplomatic pe teme cum este Integrarea Europeană, corupţia şi traficul de persoane. Explicaţiile acestui defazaj nu se pot cantona într-un orizont pur economic.

Exista în România un spaţiu cultural care a facilitat reaşezarea doctrinară de la mijlocul sec. XX. O anume friabilitate a valorilor spirituale şi o anume inconsistenţă nor­ma­tivă la nivelul culturii naţionale au creat un avantaj de principiu pentru marxism. Nu ştim cât de legitimă este observaţia lui B. Fundoianu care eticheta (la 1921) cultura română drept „o imitaţie, o maimuţăreală şi o provincie a culturilor mari”. Mai degrabă ne apare justificată istoric pentru România sintagma „modernitate ratată”. Fascinaţia culturii interbelice pentru modele a sufocat apetitul pentru dezbatere şi a radicalizat prin exacerbare va­loarea oricărui împrumut. Ceea ce venea de afară (de pildă de la Paris, ori de la Londra) era ab initio investit cu statutul de valoare a priori. Aceste habitudini nu au avut o influen­ţă prea bună asupra mediului cultural românesc. Văduviţi de vocaţia dezbaterii şi a comba­tului argumentat intelectualii din România preferă comoditatea minoratului cultural. Cul­turile minore se prezervă în calitate de efecte ale excesului de autoritate. „Nu există cultură acolo unde polemicile estetice nu recunosc necesitatea de a justifica operele de artă.”10 Ratarea modernităţii în cultura română a creat spaţiul optim pentru proliferarea şi abilitarea ca valori a simulacrelor. Lipsite de consistenţa modelului copiile au invadat un spaţiu cultural unde folclorul naţional era lipsit de vigoarea thymotică şi prestigiul cultu­rilor mari. Revoltele împotriva diverselor modalităţi de „vasalizare” şi a inconvenientelor cul­turii „second-hand” au fost firave şi s-au acoperit de ridicol din pricina caracterului limi­tat al argumentelor care au fost puse în joc. Într-o formulă inspirată H.R. Patapievici vede cul­tura noastră prinsă între două forme de servilism: „servilismul unei sincronizări care ne a­nulează personalitatea şi servilismul unei izolări care ne-o malformează.”11 Modelul sovie­tic marcat de „mistica tractorului” a reuşit să suprime orice tresărire de orgoliu cultural. Ceea ce au înţeles foarte bine comuniştii a fost legătura intimă dintre suprastructură şi cultură. „Suprastructura societăţii impune tipul de artă în care artistul trebuie (N.N) să fie e­ducat.”12 Această educare a fost o formalitate într-un spaţiu unde erau prea puţine convingeri de zdruncinat. Într-un teren practic viran, ideologicul a furnizat norme pe care le-a fixat profitând din plin de susţinere instituţională.

„Ratarea” modernităţii culturale în România e un fenomen care a înlesnit apariţia u­nei polarizări resentimentare a liderilor pe piaţa de opinie. Mitul „specialistului” (girat de mediul academic) a suferit o grea lovitură odată cu eşecul politic înregistrat de gu­ver­na­rea CDR în perioada 1996-2000. Creştin-democraţia firavă şi complet nepregătită pentru sarcinile complexe ale guvernării unei ţări aflate într-o tranziţie dificilă a dinamitat complet credibilitatea „specialistului” şi a intelectualităţii care a acceptat să se angajeze politic. Acest eşec a facilitat prin transfer de imagine o diminuare tragică a prestigiului unor oameni care nu au oferit niciodată motive de îndoială în ceea ce priveşte competenţa ori pro­fesionalismul lor pe un anumit domeniu. De starea de suspiciune a publicului (pe bu­nă dreptate confuz) au profitat tribunii de ocazie, „învârtiţii tranziţiei”, specialişti în comunicare, moderatorii de tot soiul, experţii nimicului asezonat cu stil. Mizând pe carisma personală ori pe diverse reţete retorice „intelectuali de conjunctură” au semnat cu detaşare i­res­ponsabilă divorţul public al intelectualilor cu o lume oarecum anacronică şi resentimentară, dar lucidă şi aproape rezonabilă în ceea ce priveşte aşteptările sale.

Faptul că românii şi-ar fi ratat modernitatea e privit azi ca un detaliu teoretic menit să pigmenteze o istorie şi aşa destul de cenuşie. Prin comparaţie cu restul patologiilor care amprentează parcursul nostru istoric poate trece drept un exotism minor. Prin conse­cinţele sale acest „detaliu exotic” este decisiv pentru actuala etapă caracterul culturii noastre de masă. Reperele culturale comune sunt puternic atinse de patina mediatică fără de care ele nu îşi pot negocia impactul public. Cultura de masă e produsă în laboratoare unde se reconfigurează interesat cadrele acceptabilităţii morale. În acest context îşi află explicaţia im­posibilitatea unor „reparaţii morale” în ţările postcomuniste. Nu şochează inexistenţa unui restitutio in integrum sau nu mai mult decât absenţa unor norme rezonabile care să per­mită identificarea nivelelor de culpă. Comunismul a produs nenumărate victime, acest lucru e incontestabil. El nu a produs în mod proporţional călăi şi vina acestora a fost is­pă­şită simbolic de dictatorul executat. Ceauşescu e (în mod simbolic) vinovatul absolut pentru teroare, înfometare şi mizerie. Mai limpede spus: nu există responsabili pentru cri­mele regimului comunist de vreme ce nu există repere care să fixeze gradul de culpă al co­la­boraţioniştilor şi profitorilor regimului. Şi dacă toată lumea e conştientă de faptul că Ceauşescu nu ar fi reuşit singur să impună sistemul dictatorial, nimeni nu e în măsură să in­dice o procedură concretă prin care cei vinovaţi pot să fie traşi la răspundere.

Faptul că trecutul comunist al anumitor indivizi trece drept irelevant sub specie etico-politică se leagă în mod direct de dificultatea de a abilita repere culturale într-un orizont unde nimic nu pare definitiv. În mod interesat şi din raţiuni pur strategice fixarea reperelor rămâne (aparent) o sarcină lăsată la bunul plac (şi arbitrariu) al omului-masă. „Omul-masă este omul a cărui viaţă e lipsită de proiecte şi merge în derivă. De aceea nici nu construieşte nimic, cu toate că posibilităţile şi puterea sa sunt enorme. (…) Tocmai acest tip de om decide în epoca noastră”13 Aserţiunea rămâne valabilă cu amendamentul că omul masă este în acest debut de mileniu, profund îndatorat în ceea ce priveşte natura aspiraţiilor şi idealurilor sale, unor modele mediatice. Aceste modele sunt confecţionate la comandă politică.

Atitudinea lipsită de discernământ moral a unor intelectuali români pe toată pe­ri­oa­da comunismului (de supunere, de multe ori activă) a devenit posibilă pe fondul lipsei acute de vertebrare prin exemple. Modernitatea ratată a culturii noastre e săracă în valori autohtone. Servilismul (cu extremele sus-amintite) a împiedicat procesul istoric de constituire a unor norme etice validate. În absenţa unei culturi cu pretenţii edificatoare nu a fost po­sibilă tragerea la răspundere a unor frustraţi care, prevalându-se de drepturi democrati­ce, îşi apără ambiţia de a prelungi agonia comunismului în România. În acest sens, istoricul Daniel Barbu observa just că „Un ex-prim secretar judeţean comunist a fost plebiscitat preşedinte al României postcomuniste în 1990, 1992 şi 2000, un fost lucrător de securitate a meritat să fie numit ministru de finanţe din partea Convenţiei Democratice anticomuniste, fără ca cineva să pună la îndoială îndreptăţirea politico-juridică a unor astfel de promovări. Dacă au fost obiecţii, acestea au fost marginale şi nu au depăşit stadiul de lamentaţie morală. (…) Prim secretarul-preşedinte şi lucrătorul de securitate ministru se află astăzi la adăpost de orice instanţă capabilă să le angajeze răspunderea politică sau ju­ridică. Ei – şi alţii asemenea lor – sunt martorii reprezentativi ai continuităţii dintre statul socialist şi statul de tranziţie.”14 Până la fixarea unor etaloane etice legitimate public intelectualitatea din Europa de Est poate jongla patetic mimând o convalescenţă de operetă. Cei mai mulţi trăiesc aici frustrarea de a fi spus cu voce tare ceea ce nu trebuie şi foarte puţini pe aceea de a nu fi spus la timpul potrivit ceea ce trebuia.

Această continuitate (tristă) la nivelul clasei politice, dincolo de diferenţele ideolo­gice şi de sistem, este posibilă pentru că prin manipulare mediatică direcţionată a valorilor cultural-morale se induce o toleranţă inexplicabilă în ceea ce priveşte supunerea (activă ori pa­sivă) faţă de comenzile de Partid. Nu este în nici un fel încriminată moral (şi cu atât mai pu­ţin penalizată) adeziunea formal-conştientă la comunism la acel sistem care a întreţinut vre­me de jumătate de secol teroarea, mizeria şi înfometarea. O mare parte dintre oamenii care au făcut parte din structurile politice şi de conducere ale vechiului regim continuă să ocupe funcţii de conducere. Fără un capital etic atent redimensionat pe coordonate cu a­devărat europene România nu poate aspira la o integrare veritabilă în Uniunea Europeană. Până la stabilirea clară a reperelor capabile să abiliteze valori cultura tranziţiei ră­mâne o cultură a resentimentului. Ea lucrează întotdeauna „împotriva a…”şi numai din în­tâmplare „pentru…”. Intelectualii care îşi permit angajamente deschise în politică au di­ficultăţi semnificative de păstrare a credibilităţii.  Orice act cultural cu pretenţii de legiti­mi­tate socială este (interpretat drept) expresia resentimentară a unor frustrări abia disimu­late. Nu avem exerciţiul minimal al respectului pentru trecut pentru că ne-au lipsit practicile eroice şi bunele orgolii istorice. Culturile mari au vertebrat istoria istoria unor po­poare. Istoria împrumută culturii curajul de a se afirma în calitate de normă. Nu se poate face performanţă în cultură fără respect al specificului culturii naţionale şi fără un mana­ge­ment responsabil al modelelor de prestigiu. Cultura „oficială” din România sprijinită fi­nanciar şi administrativ de exponenţii postcomunismului e o formă sublimată de arheo­logie a frustrării. Nimic semnificativ şi nimic onorabil în orizontul unde se amestecă indistinct importuri formale şi implanturi nefireşti. Nici o cultură nu se validează în universalitate înainte de a învăţa să se raporteze responsabil la propriile norme interne de valoare. Câtă vreme întâmplarea de a fi fost turnător cu acte în regulă rămâne motiv de frustrare în conştiinţa unei generaţii patologiile stalinismului se vor perpetua insidios şi vor prelungi tranziţia postcomunistă în Europa. Timpul care ne îngăduie laşităţile va purta în con­tinuare pecetea vinovată a unor impostori care idolatrizează cu metodă adevărurile pu­te­rii şi ignoră din raţiuni mărunt-pecuniare puterea adevărului.