Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

ASTERISC

de

Gheorghe GRIGURCU

Fișele unui memorialist (55)

Final de septembrie 2004. Aflu cu surprindere, din România literară, că a murit, la cincizeci de ani neîmpliniți, poetul Ion Chichere. Nădăjduiam să-l cunosc personal, într-o bună zi. Îmi trimitea de la Reșița cărțile lui din ce în ce mai convingătoare, conținând un vibrant lirism de boem ros de-o joasă provincie, de parcă s-ar fi aflat mereu într-o sală de așteptare sordidă a miracolului. A fost, din câte am auzit, factor poștal, purtînd în geantă de bună seamă scrisori adresate unei eternități ipotetice. Îmi mărturisea într-una din dedicațiile sale jucăușe (una era adresată poetului Gheorghe Grigurcu din partea...eseistului I.C., poate ultima) că se dedă unei „beții înalte”. Cît de „înalt㔠a trebuit să fie aceast㠄beție” dacă l-a absorbit ca un vîrtej, ridicîndu-l intempestiv în ceruri! Desigur o „beție” care-l înfrățea cu ființele și cu lucrurile, cu lumina și cu văzduhul acestei lumi provizorii care constituie totuși o promisiune a veșniciei. L-am prețuit și mi-a fost drag de la depărtări care, iată, au căpătat un caracter definitiv...

*

Performanțe: elocința (fastidioasă) care produce iluzia tăcerii și tăcerea (sugestivă) ca­re produce iluzia elocinței.

*

Nu poți urma decît drumul ce ți s-a dat, de aceea inventezi un altul, răsfățîndu-te în Imposibil. Dacă am avea putința de-a alege între mai multe destine, ficțiunile ce le pro­du­cem s-ar ofili.

*

Fanatismul sufletului naște pasiunile. Fanatismul minții naște ideologiile totalitare.

*

„De cîte ori aud vreun om de știință pronunțînd cuvîntul «metodă», am impresia că văd un șarpe care a înghițit penibil un corp mai mare decît el”(Blaga).

*

„Mă încearcă oareșicare îndoială și nedumerire în fața oamenilor gata a suferi pentru o idee sau de a îndura chiar martirajul pentru ea, căci, în cele mai multe cazuri, aceiași oa­meni, în condiții schimbate, se arată dispuși să-și impună ideea prin orice mijloace — chiar și prin crim㔠(Blaga).

*

Virtuozitatea: o agonie somptuoasă care se prelungește indefinit, dînd iluzia ne­muririi.

*

În materie de bogăție și de glorie, cum s-ar zice, pofta vine mîncînd. Pentru că am­bele se întemeiază pe iluzia cantitativului pseudoinfinit, pierzînd din vedere calitatea care este esența infinitului.

*

Pînă și cele mai mărunte adevăruri sînt semințe ce vor rodi cîndva. Minciuna e în si­ne sterilă, adevărul e în sine fertil.

*

Într-un fel, sănătatea e mai păcătoasă decît boala. Pe cînd cea de-a doua se măr­gi­nește în genere la dorințele firești, de revenire la normalitate, cea dintîi favorizează dorin­țele nesăbuite, vicioase.

*

Moartea: o confruntare cu singurătatea. Este actul nostru cel mai personal. Naș­terea ne proiectează în biologie, deci într-o serie proliferantă, pe cînd moartea ne scoate din serie, ne individulizează tragic. O dată pentru totdeauna.

*

Firește, orice poet e întrucîtva și actor. Dar un actor care se produce doar pentru sine, pe o scenă care e propriul său suflet (a nu se avea în vedere teatralitatea exterioară, tru­curile retorice ale discursului care prejudiciază poezia).

*

Cu atît mai accentuată e intenționalitatea (tendențioziatatea) creatorului, cu cît a­cesta e mai obosit. Cînd se afl㠄în formă”, vlaga creației o risipește.

*

Nu poți crea decît limitîndu-te. Creația depinde de inteligența intuitivă cu care accepți limita.

*

Inteligența, extrovertită prin natura sa, aspiră să vorbească cît mai mult, înțelepciu­nea, introvertită prin natura sa, vrea să tacă cît mai mult.

*

Adevărata profunzime nu dă nicicînd dovadă de suficiență. Nu evită notele de „na­i­vitate” de care inteligența convențională se ferește ca de-un pericol mortal.

*

Virtuozitatea: din punct de vedere tehnic o virtute, însă din punct de vedere spiritual o insuficiență care poate deschide drumul unei „căderi” precum cea a unor îngeri ce și-ar admira timbrul vocii sau caligrafia mișcării.

*

„Nu scapi de un lucru, ocolidu-l, ci trecînd prin el” (Cesare Pavese).

*

Din păcate, nu o dată, un mare creator alunecă în neglijențe ce traduc, chiar dacă inconștient, lipsa de modestie, o lăbărțare a personalității prea sigure pe sine. Un „minor” poate fi, prin compensație, mai supravegheat, mai omogen formal.

*

„Cea mai enervantă și pernicioasă formă de tutuială este (...) cea considerată de tip occidental. Suni, de pildă, la o firmă, în interes de serviciu și îți răspunde o voce profi dîndu-și doar numele mic: Roxana. În prima clipă, te gîndești că, pe vremuri, singurele profesioniste care n-aveau (nevoie de) nume de familie și erau (re)cunoscute numai după diminutiv lucrau în firmele cu felinar roșu — Mimi, Lili, Mitzi etc. Imediat însă, vocea plusează și te ia la pertu, deși nu v-ați văzut niciodată: da, Mircea, OK; iar cînd, la sfîrșitul convorbirii, îți plasează și un pa, o zi bună, aproape că începi să fantazezi...Tot așa la televizor, în emisiunile de divertisment: vedetele cu caș la gură vor să fie la per tu, în direct, cu venerabili actori sau universitari. De ce? Așa e-n Occident. Regret, dar în Occident nu e așa. Nemții nu ies cu una, cu două din Herr și Frau, pentru italieni rangul sau gradul sînt în continuare importante în adresare (professore, avvocato, dottore), iar francezii — vorba unei colege — și după ce fac amor îți vorbește tot cu vous. Ideea că tutuiala e ca-n Occident a pătruns în unele minți care își închipuie că, în engleză, Jou înseamnă tu. Nu înseamnă nici tu, nici dumneavoastră (sau înseamnă și una și alta), nu marchează nivelul de politețe și, în orice caz, în filmele americane putem vedea cum funcționează regula stabilirii convenției: call me Bill, OK, Bill (Mircea Vasilescu, în Dilema veche, 2005).

*

Nu căuta să spui „totul”, să fii „comnplet”. Incompletitudinea, fragmentul pot transmite o tensiune aparte, o nostalgie a întregului care e în sine o prețioasă materie a creației.

*

Criticul: un judecător care, în sala de tribunal, interoghează cu severitate o femeie fru­moasă pe care o admiră pe furiș.

*

Justiția, socotea Diderot, ar fi un amestec al excesului de severitate cu excesul de cle­mență. De obicei însă rezultatul e dezechilibrat, căci predomină cînd un „exces”, cînd altul.

*

Cea mai mare floare o are Rafalezia Arnoldi, care crește în pădurile tropicale din Sud-Estul Asiei, pe insulele Filipine. Floarea ei are 3 m. circumferința și cîntărește 10 kg. Un boboc de floare e de două-trei ori mai mare decît o căpățână de varză.

*

„Jumătate dintre ruși au o părere pozitivă despre fostul dictator sovietic Iosif Stalin, indică un sondaj de opinie realizat de agenția VTsIom. Dintre persoanele chestionate 50 la sută au afirmat că rolul lui Stalin (1879 - 1953) în istoria Rusiei a fost fără îndoială sau probabil pozitiv. În timp ce 37 la sută au o opinie contrară, iar 13 la sută erau indeciși. Po­tri­vit sondajului, 42 la sută dintre ruși au afirmat că doresc sau că nu s-ar opune să aibă în prezent un lider ca Stalin în fruntea țării, în timp ce 52 la sută sînt împotriva unei astfel de idei. Sondajul de opinie a fost realizat pe un eșantion de 1600 de persoane și are o marjă de eroare de 3 - 4 la sut㔠(Adevărul, 2005).

*

Nu poți niciodată gîndi absolut spontan, ci în cadrele pe care ți le oferă rațiunea se­dimentată în tine și care se vrea, în chip mecanic, mai curînd o prelungire a ei decît o expresie a ființei tale încă neelucidate.

*

Sfiala: o transluciditate a sufletului care apără deopotrivă ființa ta care vrea să cu­noască lumea și lumea care vrea să cunoască ființa ta.

*

Să fie idealul artei ceea ce s-a numit „o copie fără original” (mi se pare că de către Baudrillard?

*

Oare cunoști cu adevărat doar ceea ce nu iubești? Oare prin iubire nu cunoști atît obiectul acesteia cît te cunoști pe tine însuți? Ne punem, explicabil, astfel de întrebări, dar am putea capitula în fața lor?

*

„Valoarea estetică, esența morală, lumina adevărului nu pot fi predate ca niște lecții — fiecare trebuie să și le creeze înlăuntrul său. Sînt absolute, adică în afara timpului și a so­cietății (...) și prin asta incomunicabile. Cuvintele nu exprimă decît o schem㔠(Cesare Pa­ve­se).

*

Am observat că la C., capitala falnică a provinciei, în care trăiesc, e puternică ten­din­ța unor relații intermitente: oamenii, fie și „simpatici”, uită ce ți-au promis (o dată, de două, de trei ori etc.), reluînd relațiile cu tine în puncte convenabile lor, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Proaspeți și sereni, nu se simt îndatorați la nici o scuză, la nici o expli­ca­ție. Memoria pare a nu exista pentru asemenea prea fericiți muritori. Vreo trei-patru cazuri susțin prezenta consemnare...

*

De corijat din parte-mi un exces de bunăvoință (cu un păgubos substrat temperamental), față de persoanele care n-o merită. O mixtură de intenție „bună”, sentimentali­zantă, de politețe și de timiditate m-a făcut nu o dată să cedez stăruințelor mai mult ori mai puțin suspecte ale unor inși fie insuficient cunoscuți, fie înfățișînd deja unele fisuri de comportament pe care din slăbiciune le-am neglijat. Rezultatul? Dezamăgiri, dezamăgiri, dezamăgiri...

*

Nimic nu e mai incert decît gratitudinea. N-o aștepta! Las-o să se ivească în miraco­lul său cvasimaterial, o dată la mulți ani precum curcubeul (Cînd ai văzut ultimul curcu­beu? Poate cu douăzeci de ani în urmă, boltindu-se peste o lume deja stigmatizată de puz­deria de blocuri cenușii și de mașini încrîncenate ce pare a atesta imposibilitatea lui).

*

Neîncrederea constantă, chinuitoare, macerantă față de tot ce e în preajma ta, ca un atentat la propria-ți ființă, aidoma unui viciu. De data aceasta un viciu asociat cu la­și­tatea, a cărui răspundere încerci a o împărți cu Celălalt, învinovățîndu-l. Dar neîncrederea ge­neralizată nu e oare o trădare a propriilor tale raporturi cu lumea și atîta tot?

*

Scepticul : un cinic cu sine însuși.

*

Scepticul, „un politician al gîndirii, în care nu se încrede complet și totuși o duce pînă la fund, fără să lunece, fără să se împotmoleasc㔠(Valéry).

*

Să reprezinte scepticismul o renunțare, o abstragere, o asceză fie și demonică? Ori e un libertinaj? Nietzsche nu ezită a-l socoti un „desfrîu”, îns㠗 atenție! — un „desfrîu” per­mis atunci cînd omul are „o credință puternică”. Deci un fel de supapă a credinței, îm­pie­dicînd-o totuși să devină prea „puternică”...

*

Cu toate acestea, neîncrederea în marile repere, în marile valori, ar fi o postură mîn­tuită, crede Lichtenberg: „Neîncrederea adevărată, neprefăcută, în puterile omului este cel mai sigur semn de forță spirituală”.

*

Cît de îngust este felul în care ni-L reprezentăm pe Dumnezeu, dacă nu putem gîndi că un om ar putea fi mai iertător decît El!

*

Sincer cu alții, dar nu și cu sine însuși.

*

Zeii nu vorbesc decît foarte rar prin mijlocirea rostirii noastre, însă putem presu­pune că tac mult mai des prin mijlocirea tăcerii noastre.