Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

CRONICA LITERARĂ

de

Ioan MOLDOVAN

Poezia ca formă de mântuire

Maranatha

Andrei Zanca,

Maranatha, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2005

Frigul mundan împerecheat cu cel existențial, ru­inarea lăuntrică, părăginirea, prăbușirea, surparea, bezna  de-afară și întunecarea lăuntrică, trecerea ,,din coș­mar în coșmar” și însumarea lor tensionată, di­zar­monică alcătuiesc atmosfera emoțională și lirică a u­nei călătorii infernale pe care Andrei Zanca o face cu poemele sale din cea mai recentă cartea a sa de versuri. Exilul său real (poetul trăiește de peste un deceniu în Germania) e resimțit în poezie ca un exil al spi­ritului însetat de lumină și dornic de comuniune și, de aici, prezența în interstițiile poemului a unor răs­frângeri ale timpului fericit, consumat, firește, o­dinioară, eventual într-o copilărie a cărei lumină a­junge chinuit și precar în sufletul actual al poetului.Înstrăinatul poet nu se sfiește să apeleze la cuvântul dor și la toată conținuta sa tradiție de sensuri și simțiri pentru a da un nume stării sale, gest pe care orice alt poet al postmodernității de acasă nu l-ar mai fa­ce, din teama de a nu apărea desuet: ,, nu știu cine, nu știm,/ bolboroseală, buze înghețate./ nu știu ci­ne, nu știm/ din ceea ce presupunem a ști mai/ Ni­mic, ești, oare/ presimțirea ce ne bîntuie/ contemplarea nu este însă/ un ecou urcînd din adîncul/ abia bănuit/ în dor?” (cele două cuvinte sunt subli­niate de autor). Reflexivitatea de tipul celei rilkeene vi­ne să ridice mesajul poetic din planul imediat sen­ti­mental în viziune generică și metafizică: ,,între ini­mă și developarea ei, palpitînd/ pe-o coală albă, nicicînd// și de nimeni rostibil în paranteza de eternitate, deși// unduie-n auz, cum în mizeria și ne­pu­tin­ța lor// îi auzi în tăcerea deplină a nopții/ chemînd mă­celul și moartea, însă/  poți sili inima să-și schimbe părerea?// și totuși, ei se întîmpină, se iau și viază/ în pofida ei, orice dor// fiind pre­timpuriu, ca o ninsoare răzlețită-n mai// plină de suntetul unei făpturi/ abia acum, a­ne­voie/ ajungîndu-ne” (Ce spațiu de tăcere).

Grafia însăși a poemelor e accidentată, cu frânturi, fisuri și suturi imprevizibile dictate de voința de coerență sub tensiunea unor pulsiuni sau viziuni contrarii. Limbajul e re­flexiv, intelectual, imaginile se construiesc din materiale conceptuale, semn că poetul ur­mărește o stăpânirea poemului ca mod de control al imploziilor interioare și al energiilor în­tunecate din ,,găurile negre” – ca să folosesc o noțiune astral㠖 ale universului său e­moțional-senzorial. Câteodată însă poemul e lăsat să absoarbă o mai mare cantintate de con­cretețe imagistică și atunci rezultatul e mai ușor accesibil sesnibilității noastre canoni­ce: ,,departe, într-o beznă de iarnă, și-aud vîntul// cum înscrie răvășirea pe drumuri um­blate.// adăpostiți în încruntarea lor morții, focul// // tolănit în frig în adierea de bălegar și rachiu// dincolo de orgia de tăcere a pădurii, departe// într-o beznă de iarnă, unde// ura e o iubire lihnit㔠(Tu ești).

Această carte de poeme este o călătorie instrospectivă sub semnul elegiacului și cu a­paratura performantă a unui expresionism de generație târzie. Este un traseu circular pentru că singurătatea care îl împinge pe călător la drum e regăsită mereu, la fiecare pas, ca și în punctul iluzoriei ajungeri. E, în fapt, un vertij al pustiirii afective și spirituale: ,,șer­puind între răzlețire și reveniri/ într-o rătăcire, deîndată trădată// de boală și dureri, re­du­cîndu-mă/ pe drum, pe calea umblată// fără de întoarcere într-o însingurare/curgînd neoprită curgînd// neîncetat sorbit de-o naștere, un fior/ pe potriva bisului/dintre stele” (Cum se mai înșiră). Există în textele lui Andrei Zanca o monotonie a confesiunii je­lu­i­toare, o sațietate a răului existențial, a melancoliei grele în care poetul nu încetează  totuși să caute punctul de transfigurare sau, măcar, clipa de acalmie sau de resemnare luminată rostită în ultimul text al cărții: ,,pădurile rămîn. îndepărtîndu-se de noi,// doar străzile, ca­sele/ ca unghia unei mîini trudite, mă însoțesc// oriunde m-aș opri, pretutindeni/ dure­rea mi-a fost busolă// pe-acest drum, mereu// rămîne o neumblare/ reîntorcîndu-ne// mi­reasma rozelor din grădina/ de mult luată de ape, o tandrețe// întîrziată, timpul/ asediat de/ timp// atît de ușor trece totul,// viața, atît de lesene// am fost// uitat” (Astfel)

 

Negresa

Marian Drăghici,

Negresa, Ed. Vinea, București, 2005

  Marian Drăghici are, cum bine spune Al. Cistelecan, ,,vocația iluminării”. În poezia sa mărturisirile inimii merg laolaltă cu nostalgiile sau reveriile mântuirii. E o poezia mo­no­logală, liberă, de o bogăție admirabilă a imaginației figurative.Profunzimea sensurilor nu ne parvine prin palierele cu aer condiționat ale abstracțiunilor și construcțiilor sofisticat-meditative ci pe trasee dintre cele mai surprinzătoare prin firescul dicției, printr-un aer de colocvialitate fermecătoare. Atmosfera de boemă pașnică, firescul atitudinilor pe care le ia rostirea poetic㠖 între care cea a taifasului cu sine însuși a poetului, în fața unui ge­neric ,,păhăruț”, alături de amici mai mult umbre sau profiluri adjuvante decât prezențe o­fensive, este leit-motivică - , expresivitatea discursului, venind ,,ca din întâmplare, dar nu în­tâmplător” (căci poetul Drăghici este un ,,meseriaș” de primă-mână) fac deliciul lecturii a­cestei poezii.

,,Poemele se ’scriu’ cu vocea/ se imprimă pe creier, în gând”, spune într-un loc poetul, mărturisire care indică în Marian Drăghici un poet pentru care meseria de a scrie e co­părtașă cu ,,meseria de a trăi”, dar în convingerea căruia poemele ajunse în cele din urmă pe hârtie sunt, vai!, tumuli ai ,,poemelor din somn”, din vis. Doveditor în acest sens și demonstrativ este ultimul poem al recentei antologii Negresa, poemul Într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică din care cităm pe sărite: ,, Ei bine, am visat – în somn instantaneu la ceas de sear㠖 / un poem dumnezeiesc./ Textul, scris pe aer cu litere cursive, aurii/ se derula țeapăn, lent, implacabil,/ de sus în jos, dinspre cer pe pământ./ (…) Poemele din somn, a căror lectură o face spiritul ca pe o îmbăiere/ clandestină în lumina unei alte lumi,/ sunt cele mai teribile, stranii/ pur și simplu frumoase,/ din câte mi-a fost dat să ci­tesc. Pe lângă ele, acestea/ scrise și tot scrise, tipărite aici,/ au neajunsurile (ca să nu spun de­fectele) oamenilor în comparație/ cu presupusa, uluitoarea perfecțiune a zeilor.// Bref: mor­mânt simplu de om, de femeie./ Cruce simplă de lemn./ O tufă de liliac la doi pași de mormânt./ În mormânt, sub pâlpâirea primelor lumânări/ (înstelată de-acum?) vocea cu care am scris, rescris,/ toate astea, în gând.”  Văduv și inconsolabil, poetul, dar nu și sumbru-nervalian, face din biografia sa ce locuiește realitatea imediată, doldora de in­sig­ni­fianțe și futilități, o ,,altă lume”, plină de utopii vivante, de personaje pregnante, de liber­tăți ademenitoare și sățioase: Negresa, Africa cu ale ei imagerii opulente, ,,îngerul probozit”, ,,bătrânul meu câine credincios Carl Gustav”, ,,motanul faustic”, Ierusalimul visat, cu ha­lucinantele sale dealuri  roșii, lunetistul din ex-Iugoslavia,  cocoșul de tablă, ,,țața balca­ni­că”, ,,batracianul politic” etc. Perceperea sensului tragic sau a celui absurd al vieții în ge­ne­re, ori a vieții social-politice, ori pur și implu a celei personale îmbracă la Marian Drăghici când hainele pestrițe ale imediatului, când cele vădit croite în cheie reverențioasă, poetul preferând postura de ins cu umor și delicatețe decât cea de justițiar încruntat și de tribun tunător. Dedublarea din care se nutresc poemele sale e dictată de iubire pentru se­menul său, ipocritul cititor.Altfel, Marian Drăghici este unul dintre cei mai gravi poeți ai postmodernității noastre târzii, unul ars de toate marile, insolubilele, blestematele chestiuni ale destinului bietului om (și poet)  în vremi de tranziție. Poezia sa e alinătoare, e frumoasă pur și simplu.