Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

CRONICA LITERARĂ

de

Marius MIHEȚ

Incursiuni în cercurile singurătății

 

Liana Cozea,

Confesiuni ale eului feminin, Ed. Paralela 45, Pitești, 2005

O împătimită a scriiturii feminine, Liana Cozea dorește în Confesiuni ale eului feminin, ca jurnalul feminin să fie cuprins într-o paradigmă, iar proiectatul volum al doilea să se ocupe de jurnalele poeteselor. „Numai în jurnalul feminin feminitatea se descoperă mai pregnant și nu e mai subtil afișată”, crede autoarea iar, din acest punct de ve­dere, lectura e încântătoare. Interesant e cum descoperă și re­cu­noaște diaristelor sexualitatea și erotismele puse între paranteze dintr-o pudoare specifică acestora. Nu e lucru ușor să fii diaristă pentru că la un moment dat feminitatea prin dese introspecții și des­co­periri devine o po­vară. Autoarea ezită să o spună direct, însă scri­itoarele noastre trăiesc mai degrabă povara unei caste, cea a scriitorilor, misogine. Abia în poezia și apoi proza opt­zeciste s-au reabilitat neajunsurile acestei a­firmări care încă  e departe de dezbaterile fe­mi­niste. Nu e puțin lucru că deja editura Polirom și altele au deschis colecții dedicate fe­mi­nismului dar care au avut ecouri firave în presa literară. Doar unele romane ale tinerei ge­nerații au bruscat aserțiunile puritane ale unei părți a receptării critice. Și nu de-ajuns. Totul se trimite spre un registru stilistic ori poetic, fără a lua în seamă posibile ideologii sexiste și poate nu e nici cazul deocamdată. Diaristele pe care le analizează Liana Cozea acoperă o varietate temporală, începând cu Jeni Acterian și încheind cu Monica Lovinescu și Tia Șerbănescu. Aceste diariste sunt foarte puțin interesate de aspectul teoretic al jurnalului, ele fiind preocupate de notare și consemnare „ca prin intermediul acestora, prin con­tradicțiile sau consecvențele personale să-și alcătuiască o imagine de sine”.

Jeni Acterian și jurnalul ei emană un „exces de luciditate” și este, pentru Liana Cozea, „singurul jurnal feminin care nu poate fi bănuit a fi destinat publicării”. Jurnal înseamnă pentru Jeni Acterian „cruda franchețe” în care  diarista e un „un personaj continuu nesatisfăcut de propriul abis”. Apropierea Lianei Cozea de jurnalul „ființei greu de mul­țumit” are câte ceva din curiozitatea mundană, din înțelegerea maternă și din scrutarea unei prietene. E o caracteristică a întregii incursiuni critice din această carte. Jeni Acterian înseamnă pentru cititoare „un imens orgoliu al eșecului”, în care „persistă senzația asumării cu bună știință a destinului de ratat”; Jeni e apoi o „hiperlucid㔠iar „auto­exi­gența legitimează aspra judecată de sine”. Interesant e comentariul cu privire la conceptul de prietenie din acest jurnal, glosându-se cu atenție sporită și înțelegere în jurul prie­teniei cu Alice Botez, în primul rând.

Oculatată și mai ales persiflată, amiciția feminină în literatura noastră capătă, cred, chiar și pe spații restrânse, un sens mai profund în acest jurnal. Dar până la un punct, pentru că cele două intelectuale trebuie să treacă proba de foc a echilibrului intelectual și a ce­lui social. Alice Botez reconfirmă nu doar pentru Jeni Acterian inconstanța feminină a de­ta­șării intelectuale și a echilibrului social. Liana Cozea este o bună cunoscătoare a psiho­logiei feminine și în comentariile sale această înțelegere este subliniată mai ales în comentariile cărților Oanei Orlea, Monicăi Lovinescu și ale lui Jeni Acterian. „Un personaj so­fisticat, dispus să înfățișeze un univers a cărui notă definitorie este complexitatea psiholo­gică a personajelor”, Jeni Acterian e vulnerabilă pentru Liana Cozea atunci când e vorba de iubire. În acest concept cred că ar fi putut cartea să susțină mai apăsat diferențele (de­păr­tările) și apropierile între diariste, ținând firește seamă de condițiile specifice fiecăreia. Dacă Jeni Acterian iubește supravegheată permanent de autoanaliza glacială, Sorana Gurian face din iubire un mijloc machiavelic și mai apoi unul resentimentar, profund psiha­na­lizabil iar la Monica Lovinescu întreg jurnalul poate fi privit ca o imensă dedicație Ma­mei dispărute, lăsând în urmă un sentiment adânc de culpabilitate. Liana Cozea spune foarte interesant și original că tot scrisul diaristic și memorialistic al Monicăi Lovinescu al­că­tuiește o „Carte a Mamei”.

De cum trecem la jurnalele celorlalte scriitoare simțim diferența nu doar a unor ani, ci a unor epoci. Sunt convins că plăcerea și gustul autoarei pentru Jeni Acterian nu a fost egalat de nici un alt jurnal feminin. Meritul Lianei Cozea e că rămâne constantă în a­precieri deși, repet, farmecul unei intelectuale unice ca Jeni Acterian e greu de surclasat, da­că nu imposibil în tăvălugul unui secol anchilozat. Sorana Gurian reprezintă astfel un fel de revers, deși ca destin și preocupare pentru problema adevărului, e mai mult decât in­teresantă. Liana Cozea identifică prin scrisul ei o „natură versatilă, contradictorie și, pe a­locuri, mistificatoare în ce privește propria ei viață sentimentală, scriitoarea este inconturnabilă însă în decizia de a pune capăt, o dată pentru totdeauna, compromisurilor cu re­gimul”. Cel mai limpede vede Liana Cozea în acest jurnal cum „scriitoarea denaturează a­devărul când este vorba de femeia Sorana Gurian” și mitomania devine în aceast㠄sinu­oasă biografie” un reper condamnabil. Liana Cozea procedează cu multă bunăvoință, iarăși maternă, găsind aprecieri edificatoare atunci când greșelile sunt evidente: „Se pare că din nou Sorana Gurian greșește măsura, depășește cadrul propus și trasat, strică, pe a­locuri, echilibrul discursului ei: dar poate tocmai în dereglarea talerelor balanței se află far­me­cul jurnalului”. La fel, și în cazul celorlalte diariste, în greșeli și dezechilibre întrevede re­surse morale și regeneratoare. O „detașare implicat㔠cum observă Liana Cozea în cartea Soranei Gurian poate fi identificată și în celelalte jurnale. Mai mult, autoarea însăși se simte datoare să rememoreze episoade personale când e vorba de înțelegerea jurnalelor car­cerale ale Oanei Orlea și Lenei Constante., semn că implicarea e una totală. Cale de câteva fragmente, autoarea devine personaj în propriul comentariu. Spovedaniile celor două diariste sunt remarcate întotdeauna în text cu admirație și o oarecare recunoștință. Sunt apreciate nu doar rezistența morală și fizică, detașarea inumană, cât dorința de viață, ca­pacitățile artistice ale celor două care nu au creat doar din rememorare întotdeauna vie o atmosferă și o lume infernale, cât din suferință. Probabil aceste jurnale carcerale pot fi nu­mite și o victorie a feminității. Deși diferite structural, cele două deținute se întâlnesc în conținutul amintirilor, „se suprapun sau se completează într-o armonie mutuală”, distinge Liana Cozea. Chiar dacă nu sunt cărți reușite stilistic, spune Liana Cozea, „sunt cărți sincere, cutremurătoare, prin realitatea comunicată, sunt cărți ale esenței, cărți despre miezul lucrurilor din închisorile comuniste, se situează pe aceeași axă etică, neîngăduind nici abdicare, nici toleranță”.

Aparte este Capitolul dedicat Monicăi Lovinescu. Cum spuneam mai devreme, Liana Cozea pune întreaga creație diaristă a comentatoarei de la Europa Liberă sub semnul memoriei Mamei. Neconcesivă, scriitoarea „nu tranzacționează cu adevărul și cu mo­rala” și „creează o extraordinar de interesantă galerie a exilaților români sau de alte nații, un univers al patimilor...”. Liana Cozea vede în memoriile și jurnalele autoarei pariziene „un veritabil Bildungsroman”. Se remarcă mai bine acest aspect al jurnalului în general a­tunci când vorbește despre Tia Șerbănescu. Jurnalul ei de „o sinceritate aproape brutal㔠fa­ce loc romancierei, iar procesul de notare se transformă într-unul de „exorcizare a unui rău imposibil de anulat pe altă cale”. Apare și în jurnalul ei tema prieteniei (cu Dana Du­mitriu), și a iubirii defuncte, psihanalizabil㠖 cred că se poate vorbi de un complex al Electrei în cazul ei. Apoi, asemeni lui Jeni Acterian notațiile din jurnal sunt mai mult o „tera­pie prin scris”, culturală.

Confesiuni ale eului feminin este cea mai bună carte a Lianei Cozea. De un stil cu­ce­ritor, curgător și neconcesiv, cartea poate fi considerată, la o scară mare, o amplă exersare a feminității individuale, nu doar pentru autoare, cât mai ales pentru cititoare. Liana Co­zea are în această carte o înclinație spre alcătuirea sintagmelor inedite, originale și a con­cluziilor descriptive de o subtilitate aparte. Scrisă cu nerv, acribie și o implicare totală, a­cest volum ne confirmă, încă dinaintea apariției celui de-al doilea tom, că locul lui poate fi  în orice istorie literară.