Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

CRONICA PLASTICĂ

de

Corneliu ANTIM

Provocări - 2006

O probă de continuitate

Dacă cu doi ani în urmă socoteam le­giti­mă orientarea tematică a Salonului de toamnă al artelor orădene, încercând să și clădim un soi de temei exegetic motivant, confirmat în bu­nă măsură de evoluția ulterioară a evenimen­te­lor expoziționale și de prestația propriu-zisă a ar­tiș­tilor participanți, astăzi pare îndreptățită extensia temporală a acestor „provocări”  într-o pro­bă sui-generis de continuitate.

În fond, nu ne propunem decât să per­se­verăm într-o direcție, ce s-a adeverit a fi productivă, suficient de dinamică și de permisivă în raport cu oferta reală a artiștilor plastici orădeni. Nu-i puțin lucru să institui un model rela­tiv simplu și flexibil de adecvare la configurația ete­rogenă, dar și foarte vie, a plasticii bihorene actuale, în sens fenomenologic, ca și comportamental. A stabiliza cât de cât relația dintre con­ce­ptele curatoriale și fluxurile/tendințele crea­tive locale, a le racorda la un sistem de referință extra-regional în efortul de deslușire a unei ti­pologii proprii în simultaneitate cu afinitățile cul­turale și comportamentale pan-europeniste, este la urma-urmei, în planul intențiilor pe termen lung care ne-au nutrit entuziasmul și spe­ran­țele, un simptom pozitiv de normalitate și con­secvență managerială.

Artele au și ele nevoie imperioasă de ri­go­rism atitudinal și de o anumită logică (asta, pâ­nă la „descoperirea” pârghiilor pragmatice de pro­movabilitate și implementare socială) în îm­pli­nirea vocației lor civilizatoare. De aceea, păs­trăm încă această viziune dihotomică, menită să confere o imagine unitară, deși pluriformă prin spectrul foarte divers al opțiunilor stilistice și al lim­bajelor folosite, asupra universului plastic cer­cetat.

„Realismul discutabil” și alternativa lui re­surecțională, novatoare, numită de noi circumstanțial „Realitatea sfidată”, rămân în con­ti­nuare cele două mari secțiuni ale Salonului orădean de artă contemporană. Și din motive comparatiste, lesne sesizabile chiar în ediția din a­cest an, acest criteriu rămâne plauzibil. Ceea ce mizam încă de la inițierea acestui concept ex­po­zițional se adeverește acum a fi un fenomen în dezvoltare. Un transfer nespasmodic al men­ta­lităților și sensibilității artistice, atât în ceea ce îi privește pe creatori, cât și (mai ales) pe privitorii/consumatorii de artă, de la perceperea pa­sivă, extatică, hedonic–contemplativă (motivată doar de comoditatea conformismului tradițio­na­list), la cea flexibilă și tolerantă, bazată pe neliniștea interogativă și resuscitarea instinctului imaginativ. Este, dacă vreți, o întoarcere la re­flexivitatea creativă, co-participativă, care instituie un nou tip de relație creator-consumator, interactiv, dinamic, inteligent, axat pe o va­ria­bilitate practic infinită de căi și mijloace de co­municare, într-un timp al expansiunii fără li­mite a exploziei comunicaționale! Impactul a­cestui fenomen universal asupra tuturor medii­lor și straturilor sociale este incontestabil. El o­perează în timp modificând reflexe și habitudini și, în cele din urmă, orizontul cultural al co­lec­tivităților umane, indiferent de vârstă și instrucție educațională sau profesională.

Astfel înțelegând lucrurile, toată această construcție, pe care o etalăm în chip de argument la timpul pe care îl trăim, ni se relevă treptat-treptat drept semnul premonitoriu al timpu­lui care vine! Poate în nici un alt câmp de activi­tate umană nu apar mai evidenți ca în artă em­brionii lumii de mâine. Vizionarismul artistului ve­ritabil este probat de dialectica propriei o­pere, într-o realitate în care inteligența și sensibilitatea se împletesc tot mai strâns în configu­ra­rea unui alt model de umanism, mult mai com­plex, mai flexibil în manifestări, mai sintetic prin distilarea diversităților cu coloratur㠄lo­ca­lis­tă”, dar și mai deschis dialecticilor transfron­ta­liere ale civilizației.La Oradea sunt pe cale să prindă contur ar­gumentele materiale ale unei astfel de evoluții im­placabile. Este suficient să privim cum se e­mancipeaz㠄clasicitatea”, cum își caută cu cerbicie propriile resurse de înnoire. Sau, dacă pri­vim spectacolul generațiilor de mijloc, asistăm la o fascinantă competiție de reconsiderare a mijloacelor de expresie, a tehnicilor și a gândirii plastice, în ansamblu, într-un efort salutar de re­definire a propriei individualități și a drumului critic spre spațiile culturale și artistice ale lumii con­temporane.

Dar cel mai probator indiciu al schim­bă­rilor de suflu, ce se resimt și în câmpul ar­te­lor române actuale, este reacția tinerilor. Nu mă re­fer neapărat la însăilările mimetice, la experimentalismul vidat de orice conținut sau finalitate. După cum nu iau în seamă, decât sub aspect pur informal, de constatare a unui fe­nomen sau altul efemer, fără altă valoare decât cea strict documentară, consemnată ca atare în fi­șele istoricilor de artă, frondele teribiliste ce dezic însăși noțiunea de act artistic. Adevărul este că la Oradea, de când s-a instituit nucleul în­vățământului artistic universitar, fervoarea ju­venilă în creația plastică cunoaște coagulări surprinzător de convingător susținute estetic și vali­dabile în cel mai exigent for de judecată valo­rică, gândindu-mă evident la confruntarea des­chisă din agora publică. Acolo unde sancționarea este nemiloasă, dar și re­cu­noaș­te­rea imediată și entuziastă!

Aceste realități există, evoluează sub ochii noștri, mai mult sau mai puțin uimiți ori în­cântați. Ele ne împing înainte, ne stimulează în­crederea în adevărul opțiunilor noastre esteti­ce și curatoriale.

Iar răspunsul artiștilor la această în­tâm­pinare, oarecum mai liberală, pe care ne-am în­gă­duit-o prin această suită de „Provocări” ale Sa­lonului municipal de artă, mi se pare a fi ga­ran­ția palpabilă a succesului demersurilor noastre de până acum.